Aparitia controlului constitutionalitatii legilor
Evolutie istorica
Institutia controlului constitutionalitatii legilor a aparut la un interval de timp destul de scurt dupa aparitia fenomenului constitutie, inscriindu-se in cadrul mai larg al dezvoltarii si aprofundarii curentului de gandire al constitutionalismului.
Din perspectiva istorica, o importanta aparte prezinta controlul judecatoresc instaurat in Statele Unite ale Americii inca de la inceputul secolului al XIX-lea, desi Constitutia SUA nu da dreptul Curtii Supreme de a se pronunta asupra constitutionalitatii legilor.
Totul a inceput cand ....
Curtea Suprema a Statelor Unite si-a arogat abuziv dreptul de a decide asupra constitutionalitatii legilor, prin una din cele mai indraznete decizii pe care le-a dat vreodata, si anume prin Decizia Marbury versus Madison din anul 1803.
Trebuie precizat aici insa, si faptul ca instaurarea controlului judecatoresc in Statele Unite a fost inlesnita de forma federala a statului, de unele traditii din organizarea coloniilor ( posibilitatea de a ataca inaintea Consiliului privat al Regelui legile coloniale depasind limitele prevazute prin Charte ), precum si de ideea, existenta in mentalitatea politica, a unei subordonari efective a legii fata de Constitutie, si a posibilitatii concrete de a impune o forma de control chiar si legislatorului.
Speta este relativ simpla, ea pornind de la schimbarea puterii politice, atat in Congresul SUA, cat si cu privire la Presedintele Statului, in urma alegerilor din anul 1800, fapt urmat de o perioada de tranzitie a puterii, in care Presedintele invins a mai realizat in ultimele zile ale mandatului sau, unele numiri in functii, intre altele, si numiri in functii de judecator la nivelul statelor federale.
Unele dintre aceste acte de numire nu au putut ajunge la timp la autoritatile si la persoanele interesate, astfel incat, noul Presedinte al SUA a realizat si el numiri, ale altor persoane, in aceleasi functii.
Stiind ca a fost numit in functia de judecator de pace, dar neprimind actul oficial de investitura, A.W.Marbury, judecator numit de Presedintele invins in alegeri, a intentat un recurs in fata Curtii Supreme de Justitie a SUA, invocand unele dispozitii ale legii de organizare judecatoreasca, prin care se permite acestei autoritati judecatoresti, sa solicite autoritatilor executive, sa aduca la indeplinire anumite obligatii – injonctiune.
John Marshall, presedintele Curtii Supreme de Justitie de la acea data, numit in aceasta functie de Presedintele SUA iesit castigator in alegeri, a redactat o opinie concurenta, aceasta fiind o opinie personala a unui judecator, care aduce argumente juridice in sprijinul solutiei judecatoresti la care a ajuns si majoritatea judecatorilor din completul de judecata, care opinie concurenta a fundamentat aparitia controlului constitutionalitatii legilor exercitat pe cale judecatoreasca.
Astfel, recunoscand dreptul lui Marbury de a se adresa Curtii Supreme de Justitie, John Marshall constata insa ca instanta suprema nu poate adresa Executivului injonctiunea solicitata, pentru ca dispozitiile legii de organizare judecatoreasca pe care se bazeaza aceasta competenta, sunt contrare Constitutiei SUA.
Prin aceasta solutie solomonica, John Mashall nu aducea atingere nici puterii politice care tocmai fusese invinsa in alegeri, caci parea ca recunoaste, implicit, numirile in functii realizate de anteriorul Presedinte al SUA, dar, nici nu facea posibile consecintele juridice ale execitarii acestei puteri in ultimele sale zile de mandat.
Rationamentul juridic urmat a permis insa fundamentarea controlului de constitutionalitate, si a facut posibila acceptarea sa unanima, chiar si de catre cei care initial ar fi negat competenta judecatorilor de a verifica regularitatea constitutionala a legilor.
Acest rationament se baza pe urmatorul silogism :
- Constitutia este legea fundamentala a oricarui Stat, ce cuprinde norme juridice supremne, fata de toate celelalte norme juridice ;
- Legea de organizare judecatoreasca este contrara Constitutiei ;
- Prin urmare, legea trebuie invalidata ca neconstitutionala, pentru a se respecta si garanta suprematia legii fundamentale.
Concluzia exprimata in finalul demonstratiei sale este elocventa si ramane valabila si astazi : “ Limbajul Constitutiei SUA confirma si intareste principiul, considerat esential pentru orice Constitutie scrisa, anume acela ca o lege contrara Constitutiei este nula, si ca tribunalele, ca si toate celelalte puteri in Stat, sunt tinute de un astfel de instrument. “
Originea controlului de constitutionalitate potrivit traducerii si Notelor la Constitutia Statelor Unite ale Americii :
Desi nu se mentioneaza expres in Constitutia Statelor Unite ale Americii, Curtea Suprema este competenta sa efectueze controlul de constitutionalitate.
Originea controlului de constitutionalitate se gaseste in Decizia Marbury v. Madison.
Prin aceasta Decizie, Curtea Suprema a stabilit in anul 1803, adica la cativa ani dupa intrarea in vigoare a Constitutiei SUA, controlul constitutionalitatii legilor.
Cauza este ea insasi curioasa.
In anul 1800, la foarte putin timp dupa alegerile prezidentiale, Administratia Presedintelui John Adams a procedat la numirea a 42 judecatori, printre care si William Marbury, avand modeste functii de judecator de pace in districtul Columbia.
Tinand seama de spoils system – sistemul distribuirii posturilor intre simpatizantii partidului care a castigat alegeriler – in vigoare in SUA, se putea evident gandi ca interesatii datoreaza nominalizarea simpatiilor lor federaliste.
Din nefericire pentru ei, si desi numirile au fost hotarate potrivit regulilor juridice in vigoare, ele nu fusesera inca notificate cand, in urma alegerilor prezidentiale, presedintele John Adams a fost inlocuit cu Thomas Jefferson.
Noua Administratie, si mai ales secretarul de Stat James Madison, imputernicit sa urmareasca aceste numiri, nu a manifestat nicio bunavointa, si nu a emis decat 25 de numiri, printre care nu figura William Marbury.
William Marbury a prezentat cauza in fata Curtii Supreme, pentru ca aceasta instanta sa constranga Administratia sa-i emita numirea lui Marbury, desi el nu mai era deloc interesat de aceasta numire, intrucat durata pentru care el fusese numit era aproape expirata.
Curtea Suprema, prezidata de celebrul John Marshall, s-a gasit intr-o situatie incurcata.
Pe de o parte, i se ceruse sa arbitreze o lupta indoielnica daca reaua-vointa a noii Administratii era evidenta, caracterul tardiv in fapt – dar nu in drept – putin cam abuziv al numirilor, putand fi de asemenea, invocat.
Pe de alta parte, Curtea, fara a-si ascunde simpatiile, nu dorea sa intre in conflict direct cu noua Administratie.
Presedintele Marshall va conduce, cu o mare abilitate strategica demersul Curtii Supreme, afirmandu-si autoritatea fara a-si nemultumi adversarii politici de pe langa Presedintele SUA Thomas Jefferson.
Pentru aceasta, el va prezenta un rationament surprinzator, care sa il aduca paradoxal, in situatia sa se pronunte asupra fondului problemei, declinand in acelasi timp competenta Curtii.
Simplificand, se poate spune ca acest rationament poate fi rezumat in felul urmator :
- Daca Curtea nu poate, in temeiul teoriei separatiei puterilor, sa solutioneze acte politice ale Executivului, ea poate in schimb sa aprecieze legalitatea actelor administrative ; or, in aceasta privinta, este sigur ca William Marbury avea dreptate, si, de vreme ce numirea sa era juridic legala, el avea dreptul ca ea sa ii fie emisa ;
- Adevarata problema consta deci, in a stabili cine poate obliga Administratia sa procedeze la aceasta eliberare a numirii.
Cu siguranta, o Lege federala de la 1789 privind organizarea judecatoreasca pare sa atribuie precis competenta Curtii, pentru a da Administratiei ordinul de executie, printr-un writ de mandamus dispus in prima instanta, dar aceasta Legea de la 1789 este contrara Constitutiei, caci aceasta nu confera, in principiu, Curtii Supreme, decat o competenta de apel, sub rezerva catorva cazuri enumerate limitativ, de competenta de prima instanta, - printre care nu figureaza, evident, cel care ii este supus in speta ( conform articolului 2, Sectiunea 2 din Constitutie ).
- In aceste conditii, Curtea Suprema, constatand neconstitutionalitatea Legii de la 1789, nu poate decat sa se declare incompetenta cu privire la eliberarea, in prima instanta, a unui writ de mandamus, si sa-l trimita pe William Marbury, al carui drept este totusi recunoscut, sa se prezinte in fata unei jurisdictii competente.
William Marbury se va abtine sa o faca, nemaiavand niciun interes practic in legatura cu aceasta problema.
Pronuntand aceasta Decizie, Curtea Suprema si presedintele Curtii Supreme John Marshall au realizat o lovitura de maestru.
Ei au evitat mai intai, sa intre in conflict direct cu Administratia Presedintelui Thomas Jefferson, care refuza sa il reinstaleze pe William Marbury in postul sau.
In schimbul acestei satisfactii de amor propriu, Curtea Suprema si-a afirmat dreptul de a controla actele administrative ale Executivului, si dreptul de a controla constitutionalitatea legilor, desi nu exista niciun text susceptibil sa ii fundamenteze competenta in materie.
Se poate adauga ca, insusi William Marbury a obtinut o satisfactie de principiu, fara consecinta practica, pe care el o dorea inainte de toate.
Caracteristicile controlului de constitutionalitate
Prin Decizia Marbury v. Madison, Curtea Suprema a deschis o cale de o importanta capitala, care s-a dovedit extrem de fecunda.
Este vorba de un control pe cale de exceptie, singurul posibil de altfel, in absenta textului ( conform capitolului 3, Sectiunea 3 ).
El presupune ca, in cursul unui proces, una dintre parti, impotriva careia s-a invocat o norma sau un act, va ridica in fata jurisdictiei sesizate, problema neconformitatii cu Constitutia Federala, a acelei norme sau a acestui act.
Aceasta posibilitate exista in fata tuturor jurisdictiilor federale, dar, bineinteles, obligatorii sunt numai Deciziile pronuntate de Curtea Suprema, deoarece celelalte jurisdictii federale sesizate in legatura cu litigii similare, nu vor trebui sa contravina jurisprudentei Curtii Supreme.
Se va observa totusi ca, in cazul in care, se va considera ca exista o neconstitutionalitate, Curtea Suprema nu va putea decat sa declare norma sau actul in discutie, inaplicabil / a spetei careia ii este supus.
Aceasta norma sau acest act nu va fi anulat din aceasta cauza, el subzistand, dar de fapt, totul se petrece ca si cum norma sau actul ar fi anulat / a, caci se intelege de la sine ca instantele abilitate cu aplicarea sa, vor trebui sa renunte la acest act sau la aceasta norma, astfel, in cursul unor noi procese, daca vor fi ridicate noi exceptii de neconstitutionalitate, ele vor ajunge obligatoriu la acelasi rezultat.
Exceptia de neconstitutionalitate poate fi ridicata impotriva oricarei norme, indiferent daca ea este federala sau a unui stat, precum si impotriva oricarui alt act al unei autoritati executive, federale, sau al unui stat.
Poate fi vorba mai ales de o lege federala – ca in cauza Marbury v. Madison, - poate fi vorba si de o lege a unui Stat, Curtea Suprema pronuntandu-se foarte devreme in acest sens – Afacerea Flechter c. Peck, in anul 1810.
In timp ce controlul pe calea ridicarii exceptiei prezinta un caracter foarte general, cel care retine in mod deosebit atentia, si le eclipseaza pe celelalte este, evident, controlul constitutionalitatii legilor, indiferent care i-ar fi originea.
Trebuie sa reamintim, in sfarsit, ca, pe cale de exceptie, acest control prezinta un inconvenient serios, in sensul ca se poate astepta destul de mult timp pentru adjudecarea aprecierii in conformitate cu Constitutia, deoarece trebuie ca un proces sa aiba loc pentru ca exceptia sa fie ridicata si ca speta sa ajunga pana la Curtea Suprema a SUA ( conform capitolului 3, Sectiunea 3 ).
Or, cand constitutionalitatea unei legi importante este pusa in cauza de specialisti, o astfel de asteptare risca sa fie prejudiciabila.
De aceea, Curtea Suprema accepta in cazuri de acest gen, practica unor procese fictive, lato sensu, adesea cu complicitatea Administratiei, tratate foarte repede, astfel incat ea sa se poata pronunta rapid.
Este vorba, in acest caz, de o simpla anticipare a proceselor care, oricum, vor aparea in legatura cu acest subiect, si din punctul de vedere al procedurii ramane defensiv.
Interpretarea Constitutiei federale :
Avand de judecat litigii care implica din partea lor, o apreciere de conformitate cu Constitutia, jurisdictiile federale trebuie sa interpreteze aceasta conformitate, ceea ce este cu atat mai necesar, cu cat Constitutia federala este un text relativ scurt, si foarte vechi.
De asemenea, este evident ca nu se putea prevedea, la sfarsitul secolului al XVIIII-lea, actuala dezvoltare tehnica si economica.
Dar jurisdictile federale, si in mod special, Curtea Suprema, avand in vedere pozitia sa in varful ierarhiei judiciare, sunt expuse evident riscului, sub paravanul interpretarii, de a face ca o Constitutie sa spuna, ceea ce vor ele.
Acest risc este cu atat mai mare, cu cat anumite prevederi constitutionale, pe care Curtea se sprijina adesea, lasa jurisdictiilor, prin imprecizia lor, cea mai larga libertate de apreciere.
Acesta este cazul celebrei clauze due process of law, inclusa in Amendamentul 14 ( 1868 ), si in temeiul careia “ niciun Stat nu va putea sa priveze o persoana de viata, de libertate, sau de bunurile sale fara o procedura legala “.
Verificand existenta acestei proceduri, si apreciindu-i legalitatea, Curtea Suprema are posibilitatea sa controleze intreaga legislatie referitoare la libertati.
Mai recent, Curtea Suprema a preferat sa se sprijine pe o alta clauza a aceluiasi Amendament 14, interzicand Statelor sa “ refuze oricui tine de jurisdictia lor, o protectie egala a legilor “, dar libertatea sa de exprimare este de asemenea considerabila.
S-ar putea multiplica exemplele si cita alte texte.
Trebuie subliniat insa, ca totul se petrece ca si cum judecatorii ar putea, interpretand, sa adauge textului.
Asa cum declara Chief Justice C.Hughes : “ Constitutia este ceea ce judecatorii spun ca este “.
II. Controlul constitutionalitatii legilor in Europa
Controlul constitutionalitatii legilor realizat de organele judecatoresti a fost greu acceptat pe continentul european.
In Romania :
Cu toate acestea, doctrina de drept comparat a consemnat ca “ o anterioritate romaneasca “ ( G.Conac, RDP nr. 1 / 2001 ) realitatea ca, in anii 1911 – 1912, mai intai Tribunalul de Ilfov, si apoi Inalta Curte de casatiune si Justitie, si-au arogat dreptul de a verifica regularitatea constitutionala a legilor, in celebra “ Afacere a tramvaielor din Bucuresti “.
In absenta unei dispozitii exprese a legii fundamentale ( adica a Constitutiei ), cu privire la aceasta competenta, dar pe baza rationamentelor juridice si a principiilor dreptului constitutional, judecatorii acestor doua instanta au ajuns la concluzii similare cu cele ale colegilor lor americani.
Speta are si de data aceasta un context istoric si politic bine precizat.
Printr-o lege speciala, adoptata in anul 1909, municipalitatii bucurestene i se permitea crearea unei Societati a tramvaielor, dotata cu statute redactate de municipalitate, si aprobate de Consiliul de Ministri.
Schimbarea majoritatii politice la nivelul tarii si al municipalitatii conduce la repunerea in discutie a proiectului de transport public, si face ca in luna decembrie 1911 sa fie adoptata o lege pretins interpretativa, prin care se aduc importante modificari statutelor deja adoptate, practic ajungandu-se la redactarea unor statute complet noi.
In plus, legea de modificare fiind intentionat declarata drept interpretativa, rezulta ca efectele sale ar fi trebuit sa se produca de la momentul adoptarii legii interpretate, adica de la data adoptarii statutelor Societatii de tramvaie Bucuresti in anul 1909.
Confruntata cu grave dificultati, Societatea de tramvaie nu a ezitat sa ceara Tribunalului Ilfov, declararea legii pretins interpretative, ca neconstitutionala.
Decizia Tribunalului, confirmata ulterior si printr-o Decizie a Inaltei Curti de Casatiune si Justitie, face o frumoasa pledoarie de drept constitutional.
Astfel in esenta, instantele au declarat ca, din momentul in care o Constitutie distinge intre legile ordinare si legile constitutionale, ea plaseaza legile constitutionale deasupra legilor ordinare, in ierarhia normelor.
De vreme ce Constitutia stabileste ca tribunalele sunt independente, ea le recunoaste tribunalelor puterea si datoria de a nu aplica legi care ar fi contrare unei prevederi constitutionale.
Judecatorul, avand ca principala misiune aceea de a solutiona conflictele de lege, el trebuie intotdeauna sa faca sa prevaleze legea cu forta juridica mai mare, in dauna legii cu forta juridica mai mica, cu atat mai mult in situatia in care legea cu forta juridica mai mica, o incalca pe cea care ii este superioara.
Constitutia nefiind enumerarea unor vagi precepte, ci veritabila norma juridica cu vocatia aplicarii directe, judecatorul nu si-a depasit competenta obisnuita, atunci cand a solutionat un conflict intre doua legi, din care una constitutionala si alta cu o forta juridica mai mica.
In alte tari si State din Europa :
Se observa, din cele expuse anterior, ca aparitia controlului constitutionalitatii legilor este legata de exercitarea acestui control de catre organele judecatoresti.
Totusi, practica din diverse State, si mai ales doctrina, au criticat deseori aceasta modalitate de realizare a controlului de constitutionalitate, numerosi fiind autorii care considera ca, dezvoltarea incepand cu anul 1919 in Cehoslovacia, si cu anul 1920 in Austria, a unei alte modalitati de efectuare a controlului – denumita si modelul european de Justitie constitutionala – a fost tocmai o reactie la neajunsurile pe care le prezinta acest tip de control. ( L. Favoreu, p. 211 ).
Justificat teoreticeste sau nu, pe tot parcursul secolului XIX, controlul judecatorilor asupra constitutionalitatii legilor s-a impus in mai multe State.
Dreptul judecatorilor de a controla conformitatea legilor cu Constitutia a fost argumentat in mai multe modalitati.
Un prim considerent a pornit de la menirea judecatorilor, aceea de a interpreta si aplica legile, si de a aplica sanctiuni in cazul incalcarii legilor.
Fata de aceasta situatie, s-a considerat ca, in mod firesc, ei au dreptul ( 1 ) de a interpreta legile si in raporturile acestora cu Constitutia, si pot aplica sanctiuni, caci lipsa sanctiunilor in cazul incalcarii Constitutiei, ar putea duce la negarea existentei dreptului constitutional.
De asemenea, dreptul judecatorilor ( 2 ) in verificarea conformitatii legii cu Constitutia s-a justificat prin Teoria separatiei puterilor in Stat, care implica o anumita “ colaborare a puterilor “, in vederea realizarii scopurilor pe care si le propune puterea statala.
In aceasta ordine de idei s-a considerat ca, cele trei puteri se echilibreaza si se controleaza reciproc, ca ele nu se afla intr-o stare de totala independenta una fata de cealalta, si ca numai aceasta colaborare si acest control reciproc asigura “ legala si buna lor functionare “.
Astfel, puterea judecatoreasca poate si trebuie sa controleze puterea legiuitoare si puterea executiva, iar la randul ei si puterea executiva poate controla celelalte puteri.
Esential in aceasta sustinere, este faptul ca puterii judecatoresti ii revine importanta misiune de a fi “ regulatorul bunei functionari a principiului separatiei puterilor “.
Un alt argument pleaca de la necesitatea verificarii daca legiuitorul a actionat in limitele competentei sale constitutionale.
Se considera ca judecatorul, prin formatia si obiceiurile sale, va judeca in mod impartial.
De asemenea, in acest fel se asigura ajungerea la o solutie buna si echitabila, deoarece procedura judiciara implica publicitatea si contradictorialitatea dezbaterilor, precum si obligatia de motivare a sentintelor.
( Drept constitutional si institutii politice, Curs Universitar, Ioan Muraru, Elena-Simina Tanasescu, Editia 12, Volumul I, Ed.All Beck, Bucuresti, 2005 ; Constitutia Statelor Unite ale Americii, traducere si note de Elena-Simina Tanasescu si Nicolae Pavel, Ed.All Beck, Bucuresti, 2002 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu