Suflete Moarte, Volumul I, Capitolul VIII, Opere Volumul III, de N.V. Gogol, Dead Souls by N.V. Gogol, Part 1, Chapter 8 ( extras/extract )

Suflete Moarte, Volumul I, Capitolul VIII, Opere Volumul III, de N.V. Gogol, Dead Souls by N.V. Gogol, Part 1, Chapter 8 ( extras/extract )

Dead Souls, Part 1, Chapter 8, by N.V. Gogol, in English can be read here :

file:///C:/Documents%20and%20Settings/Administrator.NONE1/My%20Documents/Downloads/feedbooks_book_12.pdf

Precizare : Cicikov cumpãrase de la cativa mosieri, tãrani morti, care decedaserã pe mosiile acestora, insa oamenii nu stiau acest lucru

“Cumparaturile lui Cicikov devenirã subiect de discutie.

Prin oras incepurã sa circule vorbe, pareri, judecãti despre avantajele sau dezavantajele cumpararii de tãrani in vederea strãmutãrii.

Dintre comentarii, multe dovedeau o cunoastere desavarsita a subiectului.

“Desigur, spuneau unii, asta asa-i, nici nu incape discutie : pamantul din guberniile sudice e bun si roditor, dar ce se vor face taranii lui Cicikov fara apã ?

Doar pe-acolo nu curge nici un râu.” [...]

Dirigintele postei declarã cã lui Cicikov ii revenea o indatorire sacrã, cã putea deveni, pentru tãranii sãi, un fel de pãrinte si, dupa cum spunea el, putea chiar sa contribuie benefic la cultivarea lor, prilej cu care se exprimã foarte elogios la adresa scolii lui Lancaster* [ *Lancaster, Joseff ( 1778-1838 ) – pedagog englez. Metoda sa consta in faptul ca pedagogul ii invata pe elevii cei mai buni, iar acestia, la randul lor, pe cei mai slabi. ] cu metoda ei de invatamant reciproc.

[...]

Astfel se judeca si se discuta prin oras si multi, indemnati de ingrijorare, ii transmiserã chiar lui Cicikov cateva dintre aceste sfaturi, ii propuserã chiar sa-si ducã taranii sub escortã pana la locul de stramutare. [...]

Toate aceste comentarii si discutii avurã, totusi, cele mai favorabile urmari la care se putea astepta Cicikov, facand sa se raspandeasca zvonul ca ar fi, nici mai mult, nici mai putin, milionar.

Locuitorii orasului, care si fara asta, asa cum am vazut in primul capitol, il indragisera din tot sufletul pe Cicikov, acum, dupa aceste zvonuri, il indragirã si mai din tot sufletul.

[...] Insa incomparabil mai puternicã era impresia ( lucru vrednic de mirare ) pe care Cicikov le-o facuse doamnelor.

Ca sa ne-o explicãm cat de cat, ar trebui sa spunem multe despre doamnele insesi, sa zugravim societatea lor, cum se zice, in culorile vii ale insusirilor lor sufletesti ; dar autorului ii vine foarte greu s-o faca.

Pe de o parte, il retine respectul nemarginit fata de sotiile demnitarilor, iar pe de alta parte... pe de alta parte, e pur si simplu greu.

Doamnele din orasul N.N. erau...nu, nu pot nicidecum, ma cutremur de sfialã.

La doamnele din orasul N.N. cel mai remarcabil era...

Chiar mi se pare ciudat, nu mi se ridicã deloc condeiul, parca ar fi de plumb.

Fie !

Despre caracterul lor, se pare, trebuie sa lasam pe altcineva sa scrie, un artist cu culori mai vii si mai multe pe paletã, noi multumindu-ne doar sa spunem vreo doua cuvinte despre infatisarea lor si despre amanuntele de suprafatã.

Doamnele din orasul N.N. erau ceea ce se cheamã prezentabile, si in aceasta privintã puteau fi date drept pildã si altora.

Cat despre felul cum se purtau, cum respectau bon-ton-ul, eticheta, o multime de rânduieli ale bunei-cuviinte, cum puneau mare pret pe modã, pana in cele mai mici amanunte ale sale, ei bine, in aceasta privinta, ele le eclipsau pana si pe doamnele din Petersburg sau Moscova.

Se imbracau cu mult gust, cutreierau orasul in calesti, dupa cum cereau ultimele pretentii ale modei, iar in partea din spate a echipajului se legãna cate un lacheu cu livreaua plinã de fireturi.

Cartea de vizitã, chiar daca era scrisã pe un doi de treflã sau pe un as de tobã, era un lucru din cale-afarã de important, de-a dreptul sacru.

Din pricina ei, doua doamne, prietene foarte bune si chiar rude, se certaserã iremediabil, intrucat una dintre ele neglijase cumva sa-i faca celeilalte contravizita.

Si, oricat incercasera apoi sotii si rudele sa le impace, nu reusiserã, convingandu-se astfel cã totul este posibil pe lume, cu exceptia unui singur lucru : sa impaci doua doamne care s-au certat din pricina unei contravizite neglijate.

Astfel cã amandoua doamnele ramaseserã intr-o lipsã reciprocã de simpatie, dupa cum se exprima elita orasului.

In ce priveste ocuparea locurilor de cinste, se dezlantuiau, de asemenea, numeroase scene deosebit de tari, care uneori le insuflau sotilor idei cat se poate de cavaleresti si mãrinimoase, legate de obligatia de a-si proteja consoartele.

Desigur, nu se provocau unii pe altii la duel, fiind cu totii functionari civili, in schimb incercau sa-si faca unul altuia mizerii cu orice prilej, ceea ce, dupa cum se stie, adeseori e mai greu de pus la cale decat orice duel.

In domeniul moralitatii, doamnele din orasul N.N. erau severe, patrunse de o nobila indignare fata de toate viciile si ispitele, infierând fara crutare orice slabiciune.

Si, daca printre ele se intampla cate ceva din ceea ce se cheama una-alta, asta se intampla in tainã si nu se dãdea pe fatã nici un semn cã s-ar intampla : nimeni nu era atins in demnitatea lui si insusi sotul era atât de bine pregatit, incat, daca vedea aceastã una-alta sau auzea de ea, rãspundea scurt si cuminte cu proverbul : “Cui ii pasã ce-a facut cumãtra cu cumãtrul ?”.

Mai trebuie sa spunem cã doamnele din orasul N.N., asemenea multora din Petersburg, se distingeau printr-o neobisnuitã discretie si decentã a cuvintelor si expresiilor.

Nu spuneau niciodata : : “mi-am suflat nasul”, “am asudat”, “am scuipat”, ci : “mi-am usurat nasul”, “m-am servit de batistã”.

In nici un caz nu puteau sa spunã : “paharul ãsta sau farfuria asta pute”.

Nu puteau rosti nici macar o aluzie la asa ceva si, in loc de asta, spuneau : “paharul ãsta nu se poartã frumos” sau altceva de felul acesta.

Intru înnobilarea limbii ruse, aproape jumatate dintre cuvinte fuseserã alungate cu totul din vorbire si de aceea era nevoie sa apeleze foarte des la limba franceza ; in schimb, in frantuzeste era altceva : aici erau permise cuvinte mult mai tari decat cele pomenite mai sus.

Asadar, iatã ce se poate spune despre doamnele din orasul N.N., vorbind cat se poate de superficial.

Dar, daca am privi mai in adancime, atunci, desigur, am descoperi multe alte lucruri ; insa e foarte primejdios sa privesti adanc in inimile doamnelor.

Asadar, vom ramane la suprafatã si vom continua.

Pana acum, toate doamnele vorbisera destul de putin despre Cicikov, apreciindu-i, de altfel, plãcuta purtare in societate ; dar, dupa ce se iscã zvonul cã ar fi milionar, i se descoperirã si alte calitati.

De altminteri, doamnele nu urmareau in asta nici un interes ; de vinã era cuvantul “milionar”, numai si numai cuvantul si nu milionarul insusi, caci in felul cum sunã acest cuvant, pe langa sacul cu bani, existã ceva ce-i impresioneazã si pe ticalosi, si pe oamenii asa si-asa, si pe cei cumsecade, cu alte cuvinte, ii impresioneaza pe toti.

Milionarul are avantajul cã poate vedea lichelismul, lichelismul desavarsit, lichelismul in stare purã, neîntemeiat pe nici un calcul : multi stiu prea bine cã nu se vor alege cu nimic de la el si cã n-au nici un drept sa capete ceva, dar vor cãuta negresit sa-i iasã in cale, sa-i zambeasca, sa-si scoatã  palaria in fata lui, sa smulgã cu orice pret o invitatie la masa unde au aflat ei cã milionarul a fost poftit.

Nu s-ar putea spune cã doamnele resimteau aceastã gingasã înclinatie spre lichelism ; totusi, in multe saloane incepu sa se comenteze cã, desigur, Cicikov, chiar daca nu-i rupt din soare, aratã asa cum trebuie sa arate un barbat, cã ar arãta mai rãu daca ar fi un pic mai slab sau mai gras.

Totodata, se rostirã cateva aprecieri, chiar jignitoare, la adresa barbatilor subtirei : cum cã n-ar fi oameni, ci mai curand niste scobitori.

In toaletele doamnelor se ivirã multe adãugiri noi.

Pe strada cu tarabe se iscã mare aglomeratie, ca sa nu spunem imbulzealã : calestile erau atat de multe, incat ai fi zis cã are loc cine stie ce promenadã.

Negustorii se mirarã, vazand cã vreo cateva cupoane de materie, aduse de la iarmaroc si nevandute din pricina pretului, care pãrea mare, isi gasirã cãutare si se vândurã ca painea caldã.

La bisericã, in timpul liturghiei, la poalele uneia dintre dame fu vazut un cerc atat de mare, incat rochia acoperea jumatate din pardoseala bisericii, asa cã un pristav, care era de fatã, le porunci enoriasilor sa se dea deoparte, adica sa stea mai aproape de pridvor, ca nu cumva sa mototoleascã toaleta inaltimii sale.

Uneori, nici Cicikov nu putea sa nu observe atentia deosebitã ce i se acorda.

O datã, intorcandu-se acasã, gasi pe masã o scrisoare si nu putu afla de unde era si cine o adusese ; servitorul birtului ii spuse cã a fost adusã cu porunca sa nu se afle de la cine.

Scrisoarea incepea foarte categoric, si anume : “Nu, trebuie sa-ti scriu !”.

Apoi se spunea cã existã o tainicã afinitate intre douã suflete ; acest adevar era sustinut de cateva puncte ce se întindeau pe aproape o jumatate de rand ; urmau dupa aceea cateva idei, cat se poate de remarcabile prin justetea lor, asa cã, dupa parerea noastra, este aproape necesar sa le reproducem : “Ce-i viata noastra ? O vale in care si-au gasit sãlas amaraciunile. Ce-i lumea ? O turmã de oameni, care n-au simtire.”

Pe urmã, autoarea amintea cã umezeste cu lacrimi randurile scrise de o mamã gingasã, care nu mai e pe lume de douazeci si cinci de ani ; Cicikov era invitat in pustie, sa paraseasca pentru totdeauna orasul in care oamenii, in curtile lor stramte, nu profitã de aer* ; sfarsitul scrisorii vãdea chiar o disperare fara leac si consta din urmatoarele versuri :

Iti vor arãta douã turturele

Trupul meu de-abia rãcit.

Gângurind ti-or spune, cu durere,

Cã-necatã lacrimi ea a murit*.

Ultimul vers schiopãta, dar asta, de altfel, n-avea importantã : epistola era scrisã in spiritul vremii de atunci.

Nu avea semnãturã : nici nume, nici prenume, nici macar luna si ziua.

In post-scriptum se mai spunea doar cã inima lui trebuia s-o ghiceasca pe cea care-i scrie si cã, la balul care urma sa aiba loc a doua zi acasa la guvernator, va fi prezentã si autoarea in carne si oase.

Faptul il intrigã la culme.

Scrisoarea anonimã continea atat de multe lucruri ce-l ispiteau si-i trezeau curiozitatea, incat o mai citi si a doua, si a treia oara si in cele din urmã spuse : “As fi, totusi, curios sa stiu cine-a scris-o !”.

Altfel spus, treburile luasera o intorsatura serioasa ; mai mult de o ora se gandi la asta si, in sfarsit, desfacandu-si mainile si picioarele si aplecandu-si capul , conchise : “Si-i scrisã tare inflori !”.

Se intelege de la sine cã, dupa aceea, scrisoarea fu impaturita si pusã in casetã, in vecinãtatea unui afis si a unei invitatii la nuntã, care de sapte ani zãceau in aceeasi pozitie si in acelasi loc.

Putin mai tarziu i se aduse, intr-adevar, invitatia la balul dat de guvernator, lucru cat se poate de obisnuit in orasele resedintã de gubernie : unde existã un guvernator, sunt si baluri, altfel n-ar exista cuvenita iubire si stimã din partea nobilimii.

Toate celelalte preocupari furã alungate si lãsate baltã in aceeasi clipã, astfel cã totul se concentrã asupra pregatirii pentru bal, caci, intr-adevar, existau multe motive care sa-l stimuleze si sa-l incite.”

Extras din Opere Volumul III, Suflete Moarte, Poem, Volumul I, Capitolul VIII, N.V. GOGOL, Editura Polirom, Iasi, Bucuresti, 2001