Roosevelt este un conducator innascut si prea putin ii pasa de ceea ce poate sa gandeasca mediul din care provine. “ Meseria mea, are el obiceiul sa spuna, este de a face sa fie respectat principiul egalitatii intre oameni, fie ca sunt muncitori, fie ca sunt capitalisti “.
In materie de politica externa, el arata tot atata ardoare, chiar daca pulsiunile sale razboinice s-au atenuat de cand este presedinte.
Dar Roosevelt vede departe si este extrem de lucid. Statele Unite, constata el, sunt o mare putere si nu pot ignora aceasta retragandu-se in izolationism.
Oceanele nu mai apara tara, iar tehnologiile moderne arata aceasta.
Trebuie, asadar, sa fie asigurata supremtia americana in propria curte si, de asemenea, in Pacific.
Si in aceasta privinta, teoria sa a “ batului gros “ ii pare a fi cea mai buna pentru a se face respectat fara a trebui sa se foloseasca de el.
El se va lansa in constructia Canalului Panama, pentru a-i asigura flotei americane un acces rapid in Pacific.
Afacerea a demarat cu ani inainte sub conducerea lui Ferdinand de Lesseps, parintele Canalului de Suez.
Insa conditiile de lucru, inundatiile, febra galbena si scandalurile politico-financiare au intrerupt constructia.
Roosevelt, cu energia sa obisnuita, reaprinde flacara, obtine de la Congres finantarea necesara si trateaza cu Columbia, proprietara din acele timpuri a istmului Panama.
Parlamentul columbian revoltandu-se, Roosevelt ameninta cu folosirea fortei.
Ca din intamplare, o lovitura de Stat se petrece si Panama isi declara independenta pe 3 noiembrie 1903.
Dupa trei zile, Statele Unite, care si-au trimis Marina de razboi la fata locului, recunosc noua putere si negociaza un tratat care garanteaza exploatarea si neutralitatea canalului.
O excelenta afacere pentru Statele Unite, sigur, insa o maniera de a proceda absolut ilegala si antidemocratica, care va invenina pentru decenii intregi relatiile dintre Statele Unite si statele din America larina.
Teoria rooseveltiana a “ batului gros “ se va exercita insa atunci cand Statele Unite vor simti o amenintare impotriva hegemoniei lor asupra Caraibelor sau a Americii de Sud.
In 1902, cand Italia, Germania si Marea Britanie incep o blocada a porturilor venezuelene pentru a incerca sa obtina rambursarea unui anumit numar de datorii, Roosevelt ii transmite pe sleau lui Wilhelm al II-lea ca va fi razboi.
Este gasit un compromis. Acelasi lucru atunci cand este amenintata Republica Dominicana, un an mai tarziu.
Nu iti faci de cap in curtea Statelor Unite.
Este doctrina lui Monroe, reconsiderata cu vigoare de Roosevelt.
El s-a batut contra marilor finantisti ai timpului sau, insa cei din urma ii vor sustine candidatura la un al doilea mandat.
Capitalismul il prefera pe Roosevelt si metodele sale in detrimentul aventurilor reformiste. Este reales triumfal si nu asteapta prea mult pentru a-i face pe sponsorii sai politici sa inteleaga faptul ca el este stapanul Americii.
Se prezinta pe 4 martie 1905 la Capitoliu pentru a-si rosti mesajul inaugural escortat de cowboy si de indieni.
Este concis si clar : “ Am devenit o mare natiune. Si trebuie sa ne comportam in functie de aceste responsabilitati ... Parintii fondatori ai Americii au facut fata unor pericole pe care noi le-am depasit. Avem acum altele in fata noastra... Dezvoltarea capitalismului ne aduce o adevarata bunastare materiala, dar ne impune si sa luam in calcul anxietatea pe care o genereaza aceasta acumulare de bunuri... Trebuie sa gasim o solutie la aceasta criza : viitorul democratiei din lumea intreaga depinde de aceasta. “
Roosevelt nu este nici un ideolog, nici un teoretician. Este un politician si un pragmatic.
El nu incearca sa schimbe chiar structura societatii in care traieste. Este mai putin sursa, cat simptomul cel care il preocupa. In orice caz, isi face vocea auzita pentru mai multa justitie sociala.
Pe 4 martie 1909, Theodore Roosevelt si familia lui parasesc Casa Alba. El a luat hotararea, cu trei ani mai inainte, de a nu mai candida pentru un al treilea mandat.
Va contribui, deci, cu loialitate, la succesul lui William Taft pentru ca, spune el, “ sa puna capat controlului indarjit pe care trebuie sa il exercite in permanenta asupra pulsiunilor sale “.
Dar, Doamne ! Cat de greu ii este sa plece ! Se organizeaza un ultim dineu de adio si ii revine serifului din Deadwood, in Dakota de Sud, sarcina sa spuna cateva cuvinte celor treizeci si unu de convivi adunati acolo.
Seth Bulloch nu este un suflet sensibil, insa nu poate sa rosteasca niciun cuvant, atat de mare este tensiunea din jurul mesei.
Roosevelt isi ia cateva dosare din biroul sau, ca si cateva lucruri personale.
Cat despre Edith, ea vrea sa recupereze o piesa de mobilier, una singura : este o canapea pe care ea a cumparat-o in 1901 cu patru sute de dolari si pe care a instalat-o jos, in salonul rosu.
In cele din urma, canapeaua se gaseste in apartamentele private.
Isi adora canapeaua. Numai ca iata, pentru a o recupera, sotul sau a fost nevoit sa-i scrie o scrisoare purtatorului de cuvant al Camerei Reprezentantilor, Joe Cannon.
Acesta refuza. Si problema se regaseste in Washington Post, nume cu care McKinley il impopotonase cu cativa ani mai inainte pe papagalul sau cel drag.
Se da de inteles ca First Lady doreste sa puna mana pe o mobila oficiala a Casei Albe care nu ii apartine.
Edith este manioasa si nu ia in calcul sa plece din Washington fara a-i spune vreo doua purtatorului de cuvant al Camerei. Adevarul ne mai cere sa precizam ca sarmana canapea patise multe timp de opt ani si ca arata, cu adevarat, jalnic.
Doi ani mai tarziu, cand relatiile dintre Roosevelt si succesorul sau se racisera considerabil, William Taft ia cea mai frumoasa pana si ii scrie lui Edith Roosevelt : “ Traditia spune ca un membru din cabinet poate sa-si ia cu el fotoliul imediat ce se ajunge la inlocuirea sa...
Ma intreb pentru ce adevaratul cap limpede al Casei Albe, sotia presedintelui, nu ar putea sa beneficieze de acelasi privilegiu. Mai ales atunci cand ea este aceea care a facut achizitia. “
William Taft cumparase din banii lui o canapea noua si, cu mare placere, i-o trimitea pe cea veche familiei Roosevelt, in chip de cadou de an nou.
La nouasprezece zile dupa ce a parasit Casa Alba, Theodore Roosevelt calatoreste in Africa, de unde acest mare vanator in fata Celui Etern va aduce mai bine de cinci sute de trofee.
“ Prietenul “ sau, J.P.Morgan, profita de ocazia de a-i ura un sejur excelent si de a le ura in acelasi timp pofta buna leilor pe care ii va intalni.
Roosevelt paraseste Africa pentru a trece in revista trupele lui Wilhelm al II-lea. Apoi va tine conferinta dupa conferinta, vorbind la Oxford si la Sorbona. Va reprezenta Guvernul Statelor Unite la funeraliile lui Eduard al VII-lea ( rege al regatului unit al Marii Britanii si Irlandei, al Dominioanelor Britanice de Dincolo de Mari si Imparat al Indiei cu incepere din 22 ianuarie 1901 si pana la moartea sa, pe 6 mai 1910 ).
Va primi Premiul Nobel pentru Pace care i-a fost decernat pentru ca a facut oficiul de mediator intre Rusia si Japonia.
Se reintoarce, in cele din urma, in Statele Unite, unde este primit ca un erou si se retrage la Sagamore Hill, in Oyster Bay.
Dar politica il scoate din casa, cu atat mai mult cu cat nu-i place guvernarea lui Taft.
In fapt, Roosevelt se descopera cu mult mai mult de stanga decat in trecut. El rosteste discursuri mai degraba radicale, date fiind originile sale : “ Cred ca proprietatea nu este decat un servitor, nu un stapan “.
El militeaza pentru ca mostenitorii sa plateasca impozite si pentru o asigurare sociala obligatorie si pentru extinderea drepturilor sindicale. Ca intotdeauna, vorbeste raspicat : “ Sunt in arena, mi-am scos camasa. Sunt pregatit sa ma bat “.
Va accepta chiar sa se prezinte in calitate de candidat la alegerile viitoare ale Partidului Progresist.
Pe cand pronunta un dicurs la Milwaukee, pe 14 octombrie 1912, se trage asupra lui. Nu datoreaza viata decat etuiului ochelarilor, care face scut inaintea glontului. Barbatul este ranit, este acoperit de sange, dar isi continua discursul, ca un bun orator, timp de cincizeci si cinci de minute.
Multimea este in transa. Este transportat la spital. Cu siguranta, el il va bate pe Taft pentru numire, dar, in cele din urma, republicanii il vor alege candidat pe Wilson.
- va continua -
( Istoria Casei Albe, Cap.11, Theodore Roosevelt, Ed.Pro Editura si Tipografie, Bucuresti, 2008 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu