Copiii in lanturi,
Cararea Imparatiei, Ieromonah Arsenie Boca
Presupunem cã
un copilandru, la primele anuntãri ale instinctului, cade in viciul onaniei.
Nu-l aflã
parintii, face excese, e din ce in ce mai retras, mai tãcut, mai obosit, nu
mai invatã la scoala ; memoria – scoarta cerebrala
a mintii – e atinsã ; nu mai e ageritã de
hormonii ce izvorau din sectorul respectiv, inclestat de viciu.
Cu alte cuvinte,
mintea se tâmpeste si inca repede.
Cresterea
corpului incetinitã, cearcanele vinete pe langa ochi dau de gol – pentru cine
stie sa vada.
Imaginatia nu
mai e vioaie, nu-i mai place joaca, parca e batran, serios, si, mainile – cu
care a gresit – ii tremurã.
Iarasi dovadã
cã nervii sunt intr-o primejdie.
Daca n-are
norocul sa dea de un sfat, sau macar de o carte, sporind cu varsta, sporesc si
urmarile viciului, dupa cum urmeaza.
Pomeneam cã
glandele genezice au o dublã functiune : una endocrinã, varsand hormonii in
sange, si alta externã, formand celule genezice.
De indata ce
viciul sau desfranarea de orice fel, si la orice varsta – cazul e acelasi –
inclesteaza pe om, atunci tesuturile glandelor, masculine sau feminine, sunt
peste masura de mult solicitate si silite sa furnizeze material extern si, prin
urmare, nu mai pot secreta si hormonii trebuitori in sange.
Se intamplã
adica un dezechilibru in mediul endocrin.
Acest dezechilibru
se rasfrange asupra sistemului nervos, in felul cã celulele nervoase,
nemaiavand agentii stimulatori cuveniti, degenereaza, mai intai functional, si
insul respectiv incepe sa fie flescãit ; iar daca desfranarea continuã, celula
nervoasã moare.
Desfranarea
omoarã milioane de celule nervoase.
Mai trebuie
stiut si aceasta cã toate tesuturile se refac, afarã de celula nervoasã.
Omorata odata,
nu mai invie niciodata.
Presupunem cã tanarul-batran
vrea sa fie si el in rand cu lumea, vrea sa se insoare.
Nu izbuteste.
Nici pe el nu-l
prea atrage femeia, si nici fetele nu se simt atrase spre el.
Ce e la mijloc
?
Viciile
instinctului i-au stins vioiciunea, i-au sters farmecul, l-au flescait cu
totul, nu mai aprinde dragoste, ci milã.
De milã ca de
silã nu faci casã.
Doctorii
sfatuiesc : femeile sau casatoria.
Fireste, un
viciu nu va iesi cu alt viciu, - chestiunea ramane mereu intr-un cerc vicios.
Dar casatoria,
chiar daca se face, poartã ponoasele trecutului si mustrarile viitorului.
Astfel
barbatului, de pe urma viciilor de tot felul si de pe urma dezechilibrarii
functionale totale sau locale a sistemului sãu nervos, i se intamplã cã pierde frâna nervoasa a ritmului sãu functional si nu se
va potrivi poate niciodata cu ritmul femeii sale – neostenitã in astfel de vicii.
Osteneala si
scârba ei abia acum incepe, caci mereu va ramane nemultumitã, ceea ce ii va
pricinui nevroze, dureri regionale si ganduri de cautare in alta parte.
Nu e ea de vinã
cã-l va parasi, ci trecutul barbatului se razbunã.
Barbatul, asa cum l-au desfranat viciile, nu mai
corespunde instinctului maternitatii femeii sale, si asa trebuie sa-si tragã
plata : ramane fara urmasi sau si fara sotie.
Dar sa
presupunem ca, totusi-totusi, i se va nimeri ca sa aiba si urmasi.
Acestia vor purta
urmatoarele poveri parintesti : o sanatate subredã, un chip imbatranit,
diferite neputinte fara leac, iar de scapã cu zile vor fi niste chinuiti ai
soartei si slabi de minte.
Cum si de ce ?
Iata cum si de
ce : stim de adineaori cã toate faptele insului se inseamnã in doua
locuri : undeva intr-o contabilitate nevazuta, si al doilea, ceva mai
vazut, in grauncioarele de cromatinã, in genezele cromozomilor, adica in
factorul biologic al ereditatii.
Si-a distrus
parintele cu viciile lui, milioane de celule nervoase ?
Acestea,
nemairefacandu-se niciodata, ci totalul celor distruse si sanatatea la care se
gãsea in momentul cand isi chema un urmas pe lume, reprezentand situatia lui,
se si insemnase in stocul de cromozomi, cu atatea geneze recesive mai mult,
ceea ce n-ar fi patit daca ar fi avut o purtare mai buna.
Vreti dovadã
la indemâna oricui ?
Iata-o : nu
lovesc pe nimeni, dimpotriva simt alaturea cu durerea oricui.
Sa zicem cã o
pereche de oameni n-au avut pacoste cu viciile tineretii, deci n-au sistemul
nervos subrezit dintr-o vinã ca aceea.
Totusi, nevoile
vietii ostenesc nervii oricui.
Aceasta
ostenire a vietii e de fapt o ostenire a elanului, a agerimii, a vioiciunii
rezistente a sistemului nervos si a celorlalte tesuturi si umori.
Acestea toate
se inscriu numaidecat in patrimoniul genetic al ereditatii, in vreme si pe
masura ce se adaugã.
Factorul
biologic al ereditatii rezumã starea oricãrui moment, precum si situatia
biopsihicã a pãrintilor, fie aparte, fie angajati in procesul rodirii.
Proba o dau
copiii, care vin la intervale mai mari de vreme.
Cei din tinerete
sunt mai vioi, mai sprinteni, mai sanatosi, mai ageri la minte ; pe cand copiii
veniti mai la batranetea parintilor sunt mai molâi, mai impiedicati, mai
batrani.
Nu au nicio
vinã si niciun leac.
Asa sunt construiti genetic si ireversibil, realizandu-se
armonia ce se vede, cu materialul ce li se dete, in rastimpuri de vreme.
Revenind la
corespondentã, pricepem mecanismul dupa care apar in lantul
cromozomilor roiul boabelor de neghinã, genezele recesive si ravagiile ce le pot face ele, daca nu sunt scoase din
lucru de perechea mai sanatoasa a celuilalt parinte.
Mai sunt
urmãri ale desfrânãrii si destul de grele inca din tinerete.
Poate s-a banuit
din cele de pana aci, cã organismul intreg se piperniceste, glandele in totalul lor raman atrofiate, scoase din lucru si cu toate urmãrile acestui dezechilibru umoral.
Asa se ajunge
pe rand la atrofierile diferitelor organe din iconomia generala a corpului, si
asa apar sterilitatea, nevrozele si o stare
generala de boala, sau o predispozitie spre
tot felul de boli.
Nu mai vorbesc de
starile sufletesti : frica, slabirea mintii, obsesii, ideile fixe,
rastalmacirea intelesurilor, si o continuã muncire de constiintã.
E reactiunea
sufletului la starea mizerabila in care i-a ajuns casa prin patimi.
Extras din cartea “Cararea
Imparatiei”, Ieromonah Arsenie Boca, Tiparita cu
binecuvantarea Prea Sfintitului Dr. Timotei Seviciu, Episcopul Aradului si
Hunedoarei, Editie ingrijitã de : Preot Prof.Simion Todoran si Monahia Zamfira
Constantinescu, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Romane a Aradului, 1995.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu