Invitatii
la dreapta socotealã, Jalea intr-un convoi de monstri ( Cararea Imparatiei,
Ieromonah Arsenie Boca )
Invitatii
la dreapta socoteala
Intelegand infranarea ca o conditie de sanatate a
sistemului nervos, iar desfranarea ca o povarnire spre dezechilibru, e bine sa precizam limitele biologice si psihologice ale aceste porunci a
firii, evitand banuiala de neintelegere a
chestiunii si, pe cat cu putinta, carteala si vijelia maniei.
Sunt oameni care ar vrea sa petreaca dupa dreapta
socoteala, dar nu indrazneste nimeni ca sa le-o spuna.
Chiar autorii de carti privitoare la aceasta porunca a
firii, dau sfaturi mai rele de cum ar da la vite.
Ei nu considerã omul si in natura lui morala si spirituala.
De i-ar indruma macar la randuiala vitelor, ar fi cu mult
mai intelepti.
Medicul, care crede cã, povatuind pe oameni, n-are
trebuinta de suflet si de Dumnezeu – autorul si stapanul vietii – e, pana la un
loc, un bun veterinar.
Dar dorm cam tot pe aceeasi dungã si oamenii ce nici nu vor sa stie de vreo
socotealã, de vreo frânã moralã, sau de vreo pedeapsã automatã si fara îndurare
a libertinajului lor, care-i va ajunge din urma.
Ma folosesc insa de orientarea spre psihologie si spirit
a medicinii moderne, in urma careia isi dã silinta sa fie mai mult o medicina preventiva.
Deci n-am sa stramtorez pe nimeni spre portile Cerului,
ci ajut numai lamurirea problemei si libera hotarare a oricui, spre un castig
mai bun, aprofundand corespondenta mediului endocrin cu mediul moral, si
reflexul lor in constiintã.
Este
o corespondentã intre trup si suflet, intre calitatea trupului si caracterul
sufletului ; o întrepãtrundere ondulatorie.
Presupuneti o noapte cu lunã si un lac linistit, in care
cineva aruncã douã pietre in puncte diferite ; se vãd valurile apei,
intretaindu-se in cercuri, si pe ele miscandu-se petece de lunã.
Cam asa ceva ar fi atingerea sufletului cu undele
trupului, desi sufletul e de altã naturã, nu mai putin deosebitã de trup, decat
oglindirea de lunã pe vãlurelele apei.
Si totusi se rasfrang intreolaltã.
Hormonii, prin trup,
influenteazã spiritul ; intr-un fel, al barbatului, si intr-alt fel, al femeii.
Astfel barbatul dobandeste, pe langa configuratia vigorii
anatomice, si sentimentul virilitatii sale.
Intelectualitatea biruie asupra sensibilitatii ; puterile
mintii se dovedesc creatoare.
Cu altii e activ ; inclinat mai mult spre tiranie, decat spre supunere ;
mai curand spre brutalitate, decat spre bunatate.
Cu cat notele diferentiale sunt mai accentuate, cu atat avem de-a face cu
un caracter mai agresiv.
Mi se pare cã tot aici trebuie cautat si suportul
trufiei.
Poate de aici isi are obârsia faptul cã, mai ales bãrbatii, nici lui
Dumnezeu nu vor sa se supunã, iar cand se aprind la manie, nu gasesc cuvant mai
expresiv ca injuratura de Dumnezeu si de toate cele sfinte.
Caracterul agresiv al masculului se observã ca o notã
comunã si in firea animalã.
Omul gandeste cu toate organele sale.
Foliculina, hormonul feminin,
are o actiune cu totul diferitã.
Astfel, pe langa configuratia anatomicã, proprie destinului
de mamã, ii pastreaza totusi insusirile copilariei : voce subtire, infatisarea
de copil, prietena copiilor ; mai mult sensibilã decat intelectualã , mai mult
primitoare decat creatoare.
Presimte prin instinct, nu prin judecati.
Mintea ei e inima.
E inclinatã mai bucuros spre suferinta si supunere, decat spre asuprire si
dominatie si, dupa Scripturã, vesnic atrasã ( preocupata ) spre barbat. * [ *
Facere / Geneza 3, 16 ].
Deci, daca am socoti numai capatul fiziologic al deosebirii barbat-femeie,
gãsim o mare disonantã.
Tot rostul fiziologic al barbatului – ca de altfel in intreg regnul animal
– nu e altul decat aventura, cu prima intamplatã in cale.
Barbatul e poligam din fire – asa ca evreii de odinioarã
si ca turcii de pana mai dãunãzi.
Inteleptul Solomon avea o mie de femei, insa i-au platit
femeile bine – cã l-au smintit la minte, incat s-a lepãdat de Dumnezeu* [ * 3
Regi 11, 3-4 ].
Tot rostul si configuratia femeii e
maternitatea.
Chiar si mantuirea ei e conditionatã de
nasterea de fii – daca stãruie cu deplinã intelepciune in credinta, in iubire
si in sfintenie* [ * 1 Timotei 2, 15 ].
Intre instinctul poligamic si
instinctul maternitatii e un adevarat conflict biologic si pricinã de tragedii.
Ce vrea unul, nu corespunde cu ce vrea altul.
Drept aceea, li s-au dat oamenilor normele divine si
minte, ca sa traiasca intr-o randuiala dupa fire – randuialã moralã si
spiritualã, dispuse ierarhic – iar nu sa-si facã de cap, traind impotriva firii,
impotriva moralei, impotriva spiritului, cu totul anarhic, ceea ce de multe ori
au sa plateasca cu capul, sau ei, sau urmasii lor.
Si inca n-am ispravit corespondenta
endocrinologie-neurologie si psihologie, mai trebuie si geneticã, fiindcã un
convoi nesfarsit de necajiti mã sileste sa le scriu durerea.
Reamintim oranduirea firii, cã organismul intreg si indeosebi sistemul
nervos se dezvoltã bine datoritã si hormonilor genetici – insa numai sub o
cenzurã de infranare.
De aceea, pana la casatoria legala, toti tinerii trebuie
sa fie curati, cu fecioria pazita, si baieti si fete.
Minunea e si cu putinta si cu trebuinta.
Din ce in ce, se afla tot mai multi medici care zic asa.
Dar chiar de n-ar zice nici unul, omul e o realitate mult mai complexa decat sectorul studiat de medic, si vom vedea cã situatia lucrurilor, in realul lor,
impune categoric frana a saptea a lui Dumnezeu, ca sa normalizeze in ierarhia
naturala, morala si spirituala, nabadaile acestui instinct
anarhic, binecuvantat si plin de blestem.
Jalea intr-un convoi de monstri
Un scriitor, de foarte crestinã formatie, si probabil doctor, descrie
fizionomia unui azil, de undeva, din Apus, in felul urmator :
“Copiii : Dom’le doctor ! Dom’le doctor !
Si doctorul D. inainta facandu-si drum prin multimea
groaznicã si de plans a micilor monstri : o umanitate neizbutitã,
pierdutã, rãu facuta, slutã si neispravitã, copii carora le lipsea craniul sau
bãrbia, sau care nu erau decat un trunchi, sau un cap, nenorociti, mici,
respingatori, urati, ca niste oale de lut strambe, pline de urdori, de bube, de
coji, de puroiuri care le curgeau din ochi, din nas, din urechi si din pielea
de pe cap.
Pitici si uriasi, slabanogi nevinovati, cu brate si maini de schelet.
Tinere bestii, baieti prea dezvoltati, cu fãlci
strasnice, cu umerii obrajilor iesiti ca niste maiuri, facuti asa pentru
omoruri – viitori ucigasi – ursiti dinainte si a caror privire tristã te
urmarea fara sa inteleaga nimic.
Cei mai mari si mai limpezi putin duceau de mana pe cei mai nãuci, pe cei
cu desavarsire tampiti ; se ocupau de ei, ii ocroteau, ii adoptau.
Ii târau spre doctorul D. si insotitorii sãi.
In jurul celor trei oameni, izbucneau strigate nelamurite
si urlete, toata bucuria micilor nenorociti de-a revedea pe aceia ce erau buni cu
dansii.
Si chiar aceia, care niciodata nu vor mai fi in stare sa vorbeasca, mârâiau,
gângãveau, behãiau inspre medici cate ceva, un strigat nedeslusit si barbar de
dragoste.
Cu mainile lor mici, ii apucau, ii atingeau, ii mangaiau, ii pipaiau ca
niste tentacule.
Privelistea asta i se parea intotdeauna un vis urat.
Dar doctorul ii iubea pe toti, pe acesti mici, chiar pe
aceia care aveau un cap de scafandru, de peste, sau de gânganie mare.
Chiar pe cei rau naraviti, [ ...]
Toate pacatele ereditare misunau in strãfundul acestor
suflete parasite, reintoarse la brutã, si care coborau scara evolutiei.
Fetelor, care erau mai tainuitoare, mai pacatoase, mai
destrabalate, si care isi simteau pubertatea, le placea sa se ascunda, sa
roseasca si sa se tina de apucaturile lor.
Baietii aveau fete de urangutan si porniri primejdioase in jocurile lor.
Cativa singuratici plangeau prin colturi, nemangaiati si salbaticiti pentru
totdeauna.
Un copil, blond ca Sfantul Ioan, cu ochi albastri,
subtire, dragut, aproape frumos, incerca sa se apropie de doctor, il apuca de
mana pe la spate si vorbea incet :
- Domnule, as vrea sa ma intorc la mamica mea... Domnule cand pot sa ma
intorc la mamica ?
Mamele ! Prea adesea au parasit pe acesti bieti monstri,
care au iesit din ele, si care le-au dezgustat.
Erau cãsnicii de alcoolici care, in fiecare an, regulat, aduceau la azil
cate un nou copil tampit, inca un gunoi al societatii pentru ca in anul urmator
s-o ia de la capat.
De altfel, in tot azilul,
parasirile erau regula, si cei uitati acolo nu se mai numãrau.
Cati dintre nenorocitii nebuni de la Azilul S. Clé. mureau
fara sa mai fi apucat sa vada vreodata chipul iubit al mamei, al sotiei, al
copilului, chip care mai plutea ca o nalucire
dureroasã in trista lor memorie intunecatã si care singur inca mai trezea la ei
un rest de constiintã, o lacrimã a luciditatii deznadajduite...”* [ * Maxence van der Meersch,
Trupuri si suflete, Bucuresti, 1944, Ed. Contemporana, pp. 163-165. ]
Extras din cartea “Cararea
Imparatiei”, Ieromonah Arsenie Boca, Tiparita cu
binecuvantarea Prea Sfintitului Dr. Timotei Seviciu, Episcopul Aradului si
Hunedoarei, Editie ingrijitã de : Preot Prof.Simion Todoran si Monahia Zamfira
Constantinescu, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Romane a Aradului, 1995.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu