Presedinti americani. Harry Truman ( 2 )

Lui Harry Truman ii place sa navigheze : la trei ani dupa moartea lui Roosevelt, el se va duce la Conferinta de la Postdam, pentru a discuta cu Churchill si Stalin despre soarta lumii dupa victoria contra nazistilor. Traverseaza Altanticul la bordul crucisatorului Augusta si, pe vas, intalneste un anume Lawrence Truman, un var foarte de departe, nascut in Kentucky.

In fiecare seara, pe o linie securizata, el isi suna sotia si fata. Nu vorbesc, bineinteles, secrete de Stat. Doar despe familie. Ajuns la Postdam, intalneste un alt membru al clanului Truman, sergentul Harry Truman, nepotul sau, care a preconizat sa se imbarce pentru America dupa timpul sau regulamentar pe front.

Ii ordona sa il insoteasca la Postdam pentru cateva zile de permisie. Este apoi randul colonelului Louis Truman, medic militar care, si el, serveste in Europa.

El ii propune pe loc sa devina medic oficial al Casei Albe. Acesta refuza, considerand ca nu poate sa-si paraseasca ranitii.

-         Chiar si daca presedintele Statelor Unite ti-o cere ?

-         Nu pot sa las in urma mea oameni care si-au varsat sangele pentru patria lor.

Vor sfarsi prin a se intelege si, odata terminat razboiul, colonelul Truman va asigura o jumatate de norma la casa Alba si o jumatate de norma la Walter Reed Army Hospital, care primeste veterani.

Truman detesta atmosfera Conferintei de la Postdam, care materializeaza toate obstacolele care se ridica intre Statele Unite si URSS-ul lui Stalin.

El l-a invitat in delegatia americana pe unul dintre vechii sai prieteni din Missouri, Fred Canfil, pe care nimeni nu il cunoaste si care ocupa functiile lui US Marshall in districtul sau. Un soi de serif local.

Delegatia sovietica nu a auzit deloc vorbindu-se despre el, si, din acest motiv, il ignora.

Intr-o zi, Truman il invita pe prietenul sau Canfil sa il intalneasca pe Stalin, caruia i-l prezinta ca fiind “ maresalul Canfil “. De atunci, delegatia sovietica va face dovada celor mai mari atentii pentru un om de acelasi rang cu maresalul Stalin.

Truman, de bine, de rau, s-a incaltat cu cizmele lui Roosevelt ; intr-un prim timp, tara, distrusa, ii face o primire buna. El este simplu, modest si, in plus, nu se asteapta mare lucru de la presedintia sa. Insa luna de miere nu va dura prea mult.

Trebuie, de asemenea, sa spunem ca Truman nu-si pune fermoar la gura si nu ezita niciodata sa-si exprime parerea, ceea ce, in perioada de dificultate, este adesea rau vazut.

Atunci cand intra in conflict cu John L.Lewis, unul dintre liderii lumii sindicale, el afirma public : “ Este un tip caruia nu i-as incredinta nici macar cainele meu “. Lui Lewis ii place. Atunci cand un critic de la Washington Post indrazneste sa scrie ca fiica sa, Margaret, care tocmai daduse unicul sau recital in capitala, canta ca o doaga, isi iese din tatani. Scrie o scrisoare pe care o va depune personal in cutia postala a criticului si care, evident, va fi publicata imediat de catre ziar.

“ Draga domnule, semanati cu un batran frustrat care nu a avut niciodata in viata sa cel mai mic succes. Sunteti plin de rani care va rod. Nu va cunosc, insa aflati ca, daca va voi intalni vreodata, veti avea nevoie sa vi se puna un nas nou si tot ceea ce trebuie pe dedesubt pentru a-l sustine. Puteti sa luati aceasta mai degraba ca pe o insulta personala decat ca pe o reflectie asupra stramosilor dumneavoastra. Semnat : “ Harry Truman “.

Truman nu poate, pur si simplu, sa reziste. El ii ia de “ ticalosi “ pe opozantii sai. Atunci cand presa crticia alegerile sale ministeriale, le raspunde : “ Niciun dobitoc de teapa voastra nu imi va spune ce sa fac “.

Bess Truman este consternata. Ea incearca sa-i faca morala sotului ei. Odata i se semnaleaza lui Truman ca un preot din Washington l-a aparat pe presedinte in predica sa si a mers pana la a afirma ca ar spune aceleasi lucruri, daca ar fi in locul lui. “ Mi-ar placea foarte mult ca acest preot sa ii spuna vreo doua vorbe sotiei mele “.

Se va dezvolta o polemica in timpul razboiului din Coreea, intre  presedintele Statelor Unite si comandantul-sef al trupelor plasate sub egida Natiunilor Unite in Coreea.

Douglas MacArthur, care flirteaza de foarte multa vreme cu politica, se opune in mod public doctrinei de containement dezvoltata de Truman, care vrea sa evite largirea conflictelor si preconizeaza multa prudenta in conducerea razboiiului.

MacArthur este convins si proclama public neinterventia chinezilor.

Eroare, ei napadesc paralela de 38 de grade si alerta este in mod hotarat foarte calda.

Truman, care vrea sa se increada in militari, se abtine de la orice comentariu. Iar apoi, ca urmare a provocarilor, el hotaraste, cu o bunatate absolut falsa, sa il dea afara din functie pe MacArthur care trece literalmente erou in Statele Unite.

Lui Truman nici ca-i pasa : “ I-am facut vant lui MacArthur pur si simplu pentru ca nu respecta autoritatea presedintelui Statelor Unite. Asta-i tot. Nu i-am dat papucii pentru ca ar fi fost un imbecil amarat, ceea ce este, de altfel, insa aceasta nu este ilegal in ceea ce-i priveste pe ofiterii superiori. Daca ar fi fost ilegal, trei sferturi dintre ei ar fi in inchisoare “.

Este un populist, unii vor merge pana la a spune ca este demagog, dar, pana la capatul zilelor sale, va ramane fidel radacinilor sale. Intelegand aici atunci cand limba sa ascutita se va indrepta impotriva partidului sau.

El afla intr-o buna zi ca Partidul Democrat, in care este inscris de la varsta de saptesprezece ani, da dineuri de mii de dolari consumatia pentru privilegiul de a fi asezat alaturi de presedintele Statelor Unite.

Este o practica foarte curenta astazi si se poate multiplica cu zece pretul consumatiei in timpul campaniilor electorale.

Sunt acele sume care intra ca bani negri ai partidului.

Ne aflam in 1962, iar Truman, care tocmai facuse o campanie foarte activa in favoarea lui Kennedy, isi ia stilul lui de zile mari. “ Presedintele Statelor Unite reprezinta mai mult de o suta optzeci de milioane de indivizi care nu au alta alternativa decat sa se intoarca spre el pentru a-si vedea interesele aparate. Presedintele si vicepresedintele sau sunt singurele persoane ale acestei tari care sunt alese pentru aceasta.

Cred ca, daca zece mii de democrati ar plati suma de cinci dolari pentru a avea privilegiul de a cina cu presedintele, ar fi de zece mii de ori mai bine pentru Partidul Democrat.

Atunci cand partidul poporului isi pierde orientarea, nu il mai reprezinta pe americanul de mijloc, ceea ce este exact contrariul a ceea ce ar fi trebuit sa fie Partidul Democrat “.

Din cand in cand, Truman este fantezist, si nu doar atunci cand foloseste limbajul de birjar sau de fost artilerist. Lui ii place sa se distreze, chiar sa faca glume ca un pusti. Si apoi, este presedintele Statelor Unite, ceea ce autorizeaza putina rautate.

Intr-o zi, in primavara anului 1946, angajatii de la Casa Alba aud huruind un avion deasupra capetelor lor.

Ei se grabesc spre ferestre si vad napustindu-se spre ei un aparat, un cvadrimotor. Avionul trece atat de aproape, inct ei pot observa, cu fruntea lipita de un hublou, un barbat care rade si le face semne largi cu mana.

Cu siguranta, un nebun, un individ deranjat la cap.

Aparatul urca din nou vertical, aproximativ la 1000 de metri si se lasa din nou in picaj asupra resedintei prezidentiale. De data aceasta este panica.

Oamenii se imbulzesc pe culoare si incearca sa fuga. Avionul ajunge la 600 de metri si pilotul accelereaza la maximum.

Zgomotul este asurzitor. 300 de metri. Se distinge cu claritate acelasi personaj tavalit de ras in spatele hubloului.

Unii oameni s-au urcat in fuga pe acoperisul Casei Albe si asteapta inevitabilul.

Avionul continua sa cada. Este la 50 de metri. Nu se prea vede cum va putea sa se redreseze, daca are cumva intentia. Si, pe urma, la aceasta altitudine, spectatorii inmarmuriti reusesc sa citeasca numele care ornamenteaza carlinga : “ Cow “, “ Vaca “.

Este avionul personal al lui Harry Truman si el este acela care i-a ordonat pilotului sa patrunda in spatiul aerian interzis in mod formal, intre Casa Alba si Capitoliu.

El i-a spus : “ Faceti ca si cum v-ati afla intr-un avion de vanatoare “.

El va spune ca visa de multa vreme la aceasta si, in aparenta, adora senzatiile dintr-un avion in picaj.

Doar ca un cvadrimotor nu este chiar adaptat la acest gen de cascadorii si pilotul trece prin toate chinurile din lume pentru a lua iarasi altitudine. La capatul acrobatiei sale aeriene, el a vazut prin geamul cockpitului marea cladire alba umplandu-i intreg spatiul parbrizului.

Hank Myers – este numele colonelului din US Air Force care este la comenzi – va povesti : “ Am reusit sa redresez “ Vaca “ si am facut o nivelare pe deasupra acoperisurilor. Cei care erau acolo au ramas tablou. “.

Presedintele se amuza bine pentru ca stie ca sotia si fata sa sunt acolo, pe terasa.

Le-a anuntat ca o sa le faca un semn.

Dar nu s-a sfarsit. Avionul prezidential urca iar vertical la 1000 de metri si, din nou, coboara in picaj.

De data aceasta, Bess Truman si fiica sa Margaret sunt pregatite. Ele sar de bucurie si isi agita mainile cand avionul trece la cateva zeci de metri pe deasupra capetelor lor intr-un urlet de motoare. Apoi, paratul se indeparteaza. Presedintele se duce la Independence, in Missouri, pentru a o vizita pe batrana sa mama.

Doamna Truman este o doamna foarte batrana de nouazeci de ani si sta foarte adesea la fiul sau. Ea nu vrea sa doarma in camera lui Lincoln. Trebuie spus ca este originara din Sud si ca inca nu i-a iertat nimic presedintelui abolitionist. Nu vrea nici sa stea in camera reginei.

“ Este prea sic pentru mine “, spune ea. O alta batrana doamna bantuie locurile, mama lui Bess, margaret Gates Wallace. Ea isi petrece zilele in camera sa, iar fiica ii tine companie cat mai mult posibil.

Soacra lui Truman va muri acolo, pe 5 decembrie 1952, la o luna dupa victoria lui Eisenhower.

Ca toti presedintii de dinaintea si de dupa el, Truman a descoperit un loc in care poate sa-si petreaca vacantele si sa se relaxeze. “ Mica sa Casa Alba “ este la Key West, in Florida. Roosevelt, ne amintim aceasta, prefera Warm Springs si izvoarele sale de apa calda, in Georgia.

Pentru Nixon va fi San Clemente, iar Reagan isi va petrece si el mult timp in ranchul sau, in California. Exista si un refugiu oicial atribuit de Guvern sefului Casei Albe, Camp David, in Maryland, un loc putin departat de capitala, insa si aici este un colt unde nu se scapa cu adevarat de formalismele presedintiei.

Cat despre Herbert Hoover, caruia ii placea pescuitul, el se instalase la Camp Rapidan, in Virginia, in Blue Ridge Mountains, o locatie inca salbatica si destul de dificil de atins.

Hoover isi scosese banii din portofel pentru a dobandi proprietatea.

Instalatiile erau mai degraba spartane, dar au fost acolo vizitatori ilustri : Charles Lindberg si sefi de Stat straini.

Un avion militar distribuia presa, din moment ce nu puteai sa te duci la Camp Rapidan decat pe cal sau pe spinarea unui catar.

Prea rustic pentru Truman, caruia ii placea confortul si prefera, de departe, climatul Floridei.

Totul avand un sfarsit, familia Truman ii lasa locul lui Eisenhower in ianuarie 1953.

Este arareori un moment foarte usor de suportat pentru acela care, cu o zi inainte, era cel mai puternic om din lume.

Si apoi, intre Truman si Eisenhower, comunicarea nu mai functioneaza cu adevarat. Truman nu ii iarta succesorului sau faptul de a fi ales sa concureze sub culorile republicane.

Si apoi, campania electorala, ca de obicei, a lasat urme.

Ike considera ca Truman este prea partizan, ca nu da intotdeauna dovada de cel mai bun gust, iar aceasta atitudine a patat, intr-o oarecare masura, demnitatea functiei.

Pe scurt, atmosfera este rece.

Traditia impune ca limuzina lui Eisenhower sa se opreasca in fata peronului de la Casa Alba pentru a-l lua in trecere pe fostul presedinte, pe calea spre Capitoliu unde are loc depunerea juramantului.

I s-a  comunicat presedintelui ales ca familia Truman il asteapta la cafea. “ Nu, fara suparare, multumesc “. Dinspre partea sotiilor, a fost si mai bine.

Ele se cunosc de ani buni, iar Bess i-a propus un tur al Casei Albe “ Mamicii “ Eisenhower pentru ca ea sa-si poata da ordinele.

In limuzina, tacere absoluta. Apoi Ike spune : “ Stiti, am evitat sa vin la investitura dumneavoastra acum patru ani pentru ca prezenta mea ar fi putut sa le distraga atentia oamenilor “.

Ike este pe cale sa-i spuna lui Truman ca, daca ar fi fost acolo, in acea zi, spre el s-ar fi intors toti ochii.

Raspuns prompt al lui Truman : “ Ike, nu ai fi fost acolo pentru ca nu te-as fi invitat “. Veselie.

Ultima tentativa a lui Eisenhower sa sparga gheata.

Il intreaba pe Truman cine a dat ordin de a-l repatria la Washington pe fiul sau, John – care este ofiter de infanterie si care serveste actualmente in Coreea – pentru ca acesta sa poata asista la ceremoniile de  investitura ale tatalui sau. “ Eu am fost, spune Truman. Presedintele Statelor Unite este cel care a dat acest ordin, pentru ca presedintele Statelor Unite a considerat ca este normal ca un fiu sa-l vada pe tatal sau depunand juramantul si devenind presedinte “.

Trei zile mai tarziu, Ike ii scrie lui Truman : “ Va multumesc pentru delicatetea de care ati dat dovada fata de fiul meu John  chemandu-l din Coreea pentru a asista la depunerea jurmantului meu.  Va multumesc mai ales ca nu l-ati anuntat, nici pe mine, ca ati luat aceasta initiativa “.

Truman s-a intors acasa, in casa sa din Independence, Missouri.

A doua zi, face cateva corvezi. Isi goleste podul casei si face putina ordine. Traieste viata unui american de mijloc, insa continua sa militeze pentru Partidul Democrat.

Cu stilul sau obisnuit. In 1960 face campanie cu vigoare pentru John Kennedy, care il infrunta pe Richard Nixon si, in ciuda apasarii anilor, Truman mai manuieste un bat gros atunci cand isi infrunta adversarul.

La San Antonio, pronunta un discurs care va face epoca : “ Texanii care vor vota pentru un tip ca Nixon merita sa mearga in Infern “.

Scandal.

Presedintele comitetului republican ii adreseaza o scrisoare solemna lui Kennedy : “ Tacticile demne de dispret ale acolitului dumneavoastra Truman sunt inacceptabile ... “.

Nixon, la randul sau, protesteaza cu vigoare si declara ca limbajul folosit de Truman constituie o amenintare reala pentru copiii americani.

Kennedy, intr-un discurs rostit la Detroit isi previne auditoriul : “ Trebuie sa fiu atent la ceea ce spun, altfel se va supara Nixon. Sper ca nu sunt copii mici in sala “.

Dragul de Truman !

El nu va fi iertat in nici un moment, nici de catre adversarii sai, nici de evenimente.

Va fi confruntat cu decizii teribile, ca utilizarea bombei atomice.

El si-a facut alegerea si a estimat ca supunerea Japoniei prin mijloace clasice ar fi costat viata unui milion de soldati americani.

A trebuit sa faca fata razboiului din Coreea, infruntarii Est-Vest, dificultatilor economice, inflatiei...

Popularitatea sa a cazut foarte jos.

Insa istoria, putin cate putin, ii va reexamina judecata si, douazeci de ani mai tarziu, americanii vor aprecia aceasta singularitate politica, proprie lui Truman, pentru care caracterul si principiile constituiau esenta angajamentului sau politic.

La urma-urmei, un presedinte care spunea cu voce tare ceea ce gandea era un animal politic mai degraba rar.

Americanii inca simt pentru el un fel de nostalgie.

( Istoria Casei Albe, Cap.15, Omuletul din Missouri, Harry Truman, Ed.Pro Editura si Tipografie, Bucuresti, 2008, titlul original al cartii “ La saga de la Maison Blanche “, 2007, Paris, France  )

Presedinti americani. Harry Truman ( 1 )

“ Atunci cand nu-ti place caldura, nu ai ce cauta in bucatarie “.

Nu este, fara indoiala, cea mai patrunzatoare declaratie formulata vreodata de un om politic, dar Harry Truman nu este un politician de toata mana si, daca istoria nu si-l aminteste ca pe unul dintre marii presedinti americani, ei bine, greseste.

Acest omulet din Missouri, simplu, uneori coleric, plin de umor si de curaj, i-a succedat lui Roosevelt, iar misiunea care ii revine nu este usoara.

Sa termine razboiul care inca bantuie Pacificul si sa inlocuiasca pe nepusa masa un urias.

Pe zid, in spatele biroului sau, se poate citi o maxima a lui Mark Twain pe care a pus-o in rama : “ Straduiti-va intotdeauna. Aceasta le va face unora servicii si ii va uimi pe altii “.

Truman se va stradui intotdeauna. Este un temperament combativ, fara complexe. In ziua in care va parasi Casa Alba, pentru a-i ceda locul lui Eisenhower, ii va scrie o scrisoare fiicei sale, Margaret : “ E un epitaf care imi place mult, pe mormantul unui ilustru necunoscut, Jack Williams, la cimitirul din Boot Hill, la Tombestone, in Arizona. Si acesta spune : “ Aici odihneste Jack Williams. S-a straduit. Ce se poate face mai mult ? “ “

Tot ceea ce reprezinta Harry Truman se rezuma la campania din 1948, atunci cand incearca sa fie reales la presedintie. Cauza este pierduta. Toata lumea o stie, toti comentatorii politici, toti analistii, toti prietenii sai. Truman isi arata un caracter mizerabil atunci cand tuna si fulgera contra Congresului, pe care il considera ca “ o mare gramada de balegar de cal “, in timp ce tara este confruntata cu enorme dificultati de dupa razboi. Economia este in stare de tensiune, costul vietii creste, sindicatele se agita si, in exterior, Stalin isi avanseaza pionii intr-o Europa foarte volatila.  Fara a pune la socoteala razboiul din Coreea care se profileaza la orizont.

Gluma cea mai raspandita in sanul propriului partid este : ce ar face Truman daca ar fi in viata ? Sau : nu trageti in pianist, face si el ce poate.

Liderii democrati, la apropiererea alegerilor, ezita. Prin definitie, Truman este candidatul lor, insa este o alegere sinucigasa.

La Conventia de la Philadelphia, delegatii se divizeaza.

Este o sciziune.

“ Dixiecratii “, democratii din Sud, ostili la orice efort de integrare rasiala, parasesc conventia si isi aleg un candidat.

Aripa progresista a partidului, care se opune politicii externe a lui Truman, face la fel.

Ceea ce mai ramane din partid il desemneaza pe Truman, in lipsa de ceva mai bun.

Ziaristii nu mai pot de bucurie : democratii ar fi facut la fel de bine daca i-ar fi oferit acum victoria lui Dewey, candidatul republican.

Pana si soacra lui Truman incearca sa il descurajeze.

Atunci cand candidatul se prezinta in fata Conventiei de la Philadelphia pentru a-si pronunta discursul de acceptare, suporterii sai au dat drumul in sala la vreo cincizeci de porumbei, presupusi a incarna ambitiile pacifiste ale presedintelui.

Unul dintre ei se loveste in plin zbor de un balcon si cade mort la picioarele oratorului.

Toate acestea au un efect invers celui scontat : Truman se incapataneaza si se hotaraste sa duca el insusi vorba cea dreapta poporului american.

Trebuie, de asemenea, sa spunem ca nu are de ales, cu resursele putine pe care le are comparativ cu cele ale adversarului sau republican.

Partidul Democrat, care nu crede deloc in el, nu face cheltuieli pentru campanie.

Truman nu are nici macar, sau foarte putin, mijloace de a folosi radioul.

Putin ii pasa, se foloseste de acesta in deplasarile sale, iar multimea adora aceasta.

“ Republicanii au General Motors, General Electric si pe generalul MacArthur si, in ciuda tuturor generalilor din lume, eu o sa-i bat “.

Ca politician experimentat, el convoaca o sesiune extraordinara a Congresului, in plina luna iulie, si ii copleseste pe parlamentari cu toate problemele momentului, cerandu-le sa actioneze. Si nu probleme marunte :  inflatia galopanta, sau aproape, ori criza locuintelor. Foarte evident, in timpul scurt, Congresul nu poate face nimic, ceea ce ii permite lui truman, in marele sau turneu american, sa stigamatizeze neputinta Congresului dominat de republicani.

A inchiriat un tren, la bordul caruia calatoreste, non-stop, in compania sotiei si a fiicei sale si, la fiecare etapa, isi deverseaza artagul si dispretul pe aceia care nu fac nimic. “ Daca informati congresmenii despre starea lumii, ei devin isterici. Daca nu le spuneti nimic, ei se duc la pescuit. “.

Truman, care este mandru de originile sale modeste, stie sa le vorbeasca concetatenilor sai si nu face economie la cuvinte.

Doar ca nimeni nu mai crede in el, cu precadere in mediile informate din Washington. Reporterii care il insotesc pe presedinte in timpul campaniei se tavalesc de ras de fiecare data cand Truman anunta ca ii va da o mama de bataie adversarului sau republican. Toata lumea se baga in joc : ziarele, radioul, expertii de toate felurile, cei care sondeaza opinia publica, toti au concluzionat ca rugaciunea era spusa. Un cotidian publica o fotografie a domnului si doamnei Dewey care fac o croaziera in Golful San Francisco.

Legenda spune multe : “ Viitorul presedinte al Statelor Unite sub Golden Gate Bridge “.

In seara de 2 noiembrie 1948, primele rezultate ii dau un foarte usor avans lui Truman. Insa comentatorii radioului afirma ca presedintele care isi termina mandatul nu poate sa castige. Si, de altfel, putin mai tarziu, se anunta victoria lui Dewey in statul New York. Un prieten il suna pe Truman la cartierul sau general, la “ Excelsior “ in Missouri. Truman il anunta ca o sa se culce, ca este sigur de el si ca va castiga in timpul noptii cele trei state care conteaza : Ohio, Illinois si California.

Prietenul ramane cu gura cascata si incepe a se indoi de facultatile mentale ale presedintelui.

La ora patru dimineata este trezit. Are doua milioane de voturi avans, insa radioul il da tot invins : “ Nu poate sa castige. Alegerea se va juca la Camera Reprezentantilor “. Se cunoaste urmarea.

Dewey, candidatul republican, nu-si revine. Dupa ce si-a recunoscut infrangerea, el spune : “ Noaptea trecuta m-am simtit ca un om care se trezeste lungit intr-un sicriu si m-am gandit : “ Daca sunt viu, ce caut aici ? Si daca sunt mort, pentru ce am dorinta sa dau o raita la toaleta ? “

Truman nu are o victorie amarata si va faca parada cu prima pagina a Chicago Tribune care anunta, cu titlul ingrosat, victoria lui  Dewey.

La intoarcerea in capitala, el descopera pe un panou instalat pe fatada lui Washington Post : “ Domnule presedinte, suntem gata sa mancam carne de corb de indata ce veti dori sa ne-o serviti “.

O modalitate eleganta de a se scuza in numele intregii profesiuni.

Dar ce ar fi putut cu adevarat sa il conduca pe Truman spre o carierea politica ?

S-a nascut pe data de 8 mai 1884 la Lamar, in Missouri.

Este prea sarac pentru a intra in colegiu, foarte handicapat din cauza miopiei pentru a se gandi prea mult la o cariera militara la West Point.

S-a autoeducat, mai ales in domeniul istoriei, si a citit toate cartile de la Biblioteca Municipala din Kansas City.

Inca de la varsta de sase ani, pe bancile gradinitei, a intalnit o fetita, pe Bess.

Ea este dintr-o familie buna. Nu o va pierde complet din vedere niciodata, insa este putin probabil, in orice caz in visele sale din tinerete, ca cei doi sa se poata casatori vreodata. Diferenta de clasa sociala este prea mare.

Harry Truman va sfarsi prin a munci in ferma parintilor sai, pana la intrarea in razboi a Statelor Unite in 1917.

Este mobilizat si va servi in Franta, in artilerie. Este demobilizat doi ani mai tarziu, cu gradul de capitan.

Se intoarce in Kansas City, unde deschide un magazin de confectii impreuna cu un alt veteran.

Afacerile nu merg prea stralucit si trebuie sa inchida magazinul. Ii vor trebui ani sa ramburseze datoriile. Singura veste buna este ca, in sfarsit, a regasit-o pe Bess, iubita sa, si ca a lut-o in casatorie.

Cei doi vor ramane indragostiti pana la capatul zilelor lor, chiar daca trecerea pe la Casa Alba va antrena anumite tensiuni in cuplu.

Truman are aproape patruzeci de ani, este casatorit, are un copil si nu are viitor.

Politica, la nivel local, constituie un inceput de solutie. Este solicitat de «  bossul «  local din Kansas, Tom Pendergast, un om corupt, in fruntea unei masinarii politice corupte. Intra in sistemul judiciar administrativ al statului sau.

Insa reputatia ii ramane intacta. Nu este coruptibil, ceea ce il agaseaza teribil  pe sponsorul sau. Totusi, au fost multe intrebari asupra relatiilor cu Pendergast, care, de altminteri, va sfarsi in inchisoare.

“ Sa fim clari, spunea Truman, mereu pragmatic, atunci cand intri in politica este pentru a fi ales. Si nu o poti face fara acordul organizatiilor care controleaza voturile. Dar, odata ales, ele nu mai pot face nimic impotriva ta “. Astfel se trezeste Truman ales in Senat, unde voteaza cu  regularitate in favoarea doctrinei New Deal a lui Roosevelt. Isi construieste o reputatie de integritate fara cusur si, in fruntea unui comitet pe care el l-a infiintat, ia urma fraudelor din industria de armament, pe atunci infloritoate in anii de dinainte de razboi. Va economisi  miliarde de dolari din banii contribuabililor americani.

Truman are o pozitie foarte buna in Senat si, atunci cand i se propune sa concureze pentru vicepresedintie alaturi de Roosevelt, in 1944, declina oferta fara a ezita.

“ Spuneti-i presedintelui sa se caute “, raspunde el fara a ezita.

Patronul comitetului national democrat, Robert E.Hannegan, insista foarte hotarat si precizeaza fara inconjur ca este dorinta imperativa a lui Roosevelt. “ Nu va cred “, afirma Truman. Telefonul suna in camera in care se gaseau cei doi barbati. Este presedintele. Truman ii recunoaste vocea.

Roosevelt il intreaba pe Hannegan daca Truman a acceptat oferta sa. “ Nu cred, domnule Presedinte “. Raspuns al lui Roosevelt, destul de tare pentru a putea fi auzit de Truman : “ Ei bine, spuneti-i ca daca vrea sa scindeze Partidul Democrat chiar in toiul unui razboi mondial, este responsabilitatea lui. “ Truman accepta.

Sotia sa, Bess, plange cand aude vestea. Ea nu este, poate pe atunci, experta in strategie politica, insa isi da perfect seama ca Roosevelt nu este un om cu o sanatate perfecta si are sentimentul ca sotul ei nu este la inaltimea responsabilitatilor care i-ar fi putut reveni in cazul disparitiei lui Roosevelt. In plus, stie ca nici el, nici ea nu sunt destul de la inaltime pentru a succeda familiei Roosevelt in inima publicului.

La urma-urmei, nu sunt decat niste americani din clasa de mijloc, originari din Missouri. Nici macar nu au facut studii superioare. Si apoi, Bess are un secret foarte dureros, pe care nu vrea ca ziarele sa il divulge : tatal sau, David Wallace, era alcoolic si, dupa ce s-a umplut de datorii, s-a sinucis. Si, in sfarsit, Bess isi iubeste fata si sotul mai mult decat orice pe lume si ii este teama sa ajunga pe mana presei.

Numai ca, iata, Harry Truman a acceptat si este prea tarziu pentru a regreta. Cu atat mai mult cu cat Truman nu traieste aceleasi angoase. In fond, activitatea i s-a schimbat putin. Continua sa-si petreaca cea  mai mare parte a timpului la Senat pentru a-i convinge pe parlamentari sa voteze proiectele prezentate de Casa Alba. Are foarte putine contacte cu Roosevelt. Cateva conversatii, ici si colo. Ii este greu sa-si imagineze ca se gaseste la “ o bataie de inima “ de Biroul Oval.

In dupa-amiaza de 12 aprilie 1945, se opreste in biroul lui Sam Rayburn, purtatorul de cuvant al Camerei Reprezentantilor, pentru a bea un paharel. Continuand sa pregateasca cocktailurile, Rayburn ii spune ca seful serviciului de presa de la Casa Alba, Steve Early, il cauta.

Truman il suna pe Early : “ Veniti imediat si, pe cat este posibil normal. “ Truman se duce, asadar, la Casa Alba crezand ca presedintele doreste sa ii incredinteze o alta misiune de intermediere cu Congresul. La sosire, este introdus in salonul lui Eleanor Roosevelt.

- Harry, presedintele a murit.

Truman tace, apoi murmura :

-         Doamna, pot face ceva pentru dumneavoastra ?

-         Nu, Harry, ntrebarea este : mai este ceva ce trebuie sa facem noi pentru tine ?

A doua zi, odata investit, Truman ii reuneste pe ziaristii acreditati la Casa Alba : “ Flacai, daca aveti obiceiul sa va rugati, rugati-va pentru mine. Nu stiu daca vi s-a pus vreodata o capita de fan in spate, dar, cand mi s-a spus ce se intampla, a fost ca si cum luna, stelele si toate planetele ar fi cazut pe mine dintr-o data “.

Harry Truman va avea nevoie de sotia lui. Amandoi dovedesc o veritabila stima unul pentru altul. Se cunosc, cu defectele si cu calitatile lor. Cum sa faci pentru ca Truman sa fie investit cu acelasi “leadership “ ca al predecesorului sau ?

In fiecare seara, sot si sotie se inchid in biroul lui.

Si vorbesc. Vorbesc despre tot.

Ea ii verifica discursurile, le amendeaza adesea, in acord cu temperamentul ei belicos. Isi da avizul asupra deciziilor care se cuvine sa se ia. Truman este presedntele unei natiuni in razboi, iar aceasta va dura pana la sfarsitul mandatului sau.

Ea isi poate permite sa critice un barbat care, tocmai, suporta foarte rau orice forma de critica. Are influenta : in mod sistematic, el va lua la socoteala parerea si sugestiile ei. Ea il sfatuieste pentru numiri, ii pregateste  raspunsurile atunci cand el este sub focul adversarilor si il incurajeaza sa continue proiectele cele mai controversate : planul Marshall, mai ales.

Insa aceasta va ramane un secret. Doamna Truman, care isi adora familia mai presus de orice, nu vrea sa fie sub lumina reflectoarelor. Ea nu este Hillary Clinton. Sotul ei este ales de catre popor, nu ea. Tacere. Formula sa preferata, a ei, care este asaltata zilnic de presa este : “ No comment “.

Ea se va implica in intregime in restaurarea Casei Albe. Nu numai ca nimeni nu a acordat nici cea mai mica atentie cladirii in timpul celor doisprezece ani in care familia Roosevelt a trait aici, insa probleme mai grave isi fac aparitia.

In ziua in care este instalat pianul la primul etaj pentru Margaret Truman, podeaua este cat pe ce sa se naruiasca.

Structura cladirii nu a fost refacuta dupa incendiul din 1814, iar Casa Alba este pe punctul, pur si simplu, de a se prabusi.

Trebuie reparat totul. Nu este vorba doar de a deratiza si de a zugravi din nou.

Iar Bess Truman se va bate cu Congresul pentru a obtine creditele necesare pentru renovarea Casei Albe.

Sa reamintim in trecere ca nu este vorba doar de locuinta presedintelui si a familiei sale. Este simbolul intregii Americi. Si este, de asemenea, locul in care, de aici inainte lucreaza sute de angajati federali.

Congresul are alte idei : sa rada, pur si simplu, constructia si sa o reconstruiasca. Bess Truman va reusi sa ii convinga pe parlamentari ca merita, mai degraba, sa restaureze cladirea.

Lucrarile vor dura trei ani si vor fi spectaculoase, deoarece nu se vor pastra decat zidurile de incinta. Tot restul este literalmente ras. Presedintele, care se pricepe la arhitectura, urmareste santierul cu atentie. Familia Truman va trebui, bineinteles, sa se mute si se refugiaza, fara a face fasoane, la Blair House, resedinta obisnuita pentru oaspetii straini.

Acolo, de altfel, in anul 1950, doi portoricani vor incerca sa il asasineze.

Fara succes.

Una dintre garzile de corp ale lui Truman va fi ucisa, in acelasi timp cu unul dintre teroristi. Celalalt va fi condamnat la moarte, insa Truman il va gratia.

Casa Alba este o cladire, insa, la fel de bine, o notiune. Casa Alba este locul in care se gaseste presedintele la un moment dat.

Acesta poate sa fie un tren, un avion, o nava, o resedinta de vara.

Adesea, in cazul lui Truman, Casa Alba se va situa la bordul lui Williamsburg. Este un iaht, foarte confortabil, insa nu chiar construit pentru a face fata furtunilor oceanice.

Aceasta pica bine, deoarece Truman nu are deloc timpul de a pleca in croaziera.

In schimb, adora sa urce la bordul lui Williamsburg si sa navigheze pe Potomac sau in Golful Cheaseapeak. Este remediul sau la stres. Vasul, reputat pentru instabilitatea sa, este ancorat de obicei la Norfolk, in Virginia, insa este imediat disponibil la ordinul presedintelui.

Echipajul este in alerta permanenta, deoarece Truman adora sa urce la bord pentru o ora sau doua. S-a instalat acolo o pianina. Presedintele este un foarte bun muzician si ii place sa–si distreze invitatii.

Vasul dispune de o sala de mese, putand sa primeasca vreo treizeci de oameni. Are un salon suplimentar si doua apartamente prezidentiale cu Sali de baie.

Peste tot pe unde se deplaseaza Williamsburg, este escortat de catre doua vedete ale US Navy, ca masura de securitate.

Un viceamiral, nici mai mult, nici mai putin, comanda Williamsburg. Presedintele il cheama de mai multe ori pe saptamana. Adora sa vina sa dejuneze la bord.

El dispune de o linie directa cu viceamiralul Donald J. MacDonald. Daca nu are invitat, presedintele imparte masa cu viceamiralul. Intr-o zi, se vorbeste despre generalul MacArthur, care, de saptamani se razvrateste contra comandantului sau suprem, pe cand razboiul din Coreea face ravagii.

Viceamiralul isi spune parerea, din moment ce ii este ceruta : “ Domnule presedinte, nu poti comanda o armata si sa nu fii ascultat. “

Truman, in mod manifest, a ajuns la aceeasi concluzie : il va concedia pe MacArthur.

Cei doi barbati vorbesc despre orice si chiar despre Hiroshima. “ Presedintele parea a fi obsedat de efectele bombei atomice, insa aceasta facea parte din deciziile pe care trebuia sa le ia “.

Ca regula generala, Truman manifesta multa admiratie pentru militarii competenti.

El arata un respect infinit pentru seful de Stat-Major, George Marshall, din care va face secretar de Stat, in ciuda criticilor lui McCarthy, deja isteric.

Si se gandeste la ceea ce este mai bine pentru generalul Eisenhower.

La capatul celui de-al doilea mandat al sau, Truman spera ca “ Ike “ se va prezenta sub eticheta democrata.

Si el va afirma in mai multe randuri ca este absolut gata sa il pregateasca pentru Casa Alba. Va fi foarte intristat atunci cand Eisenhower, in ultimul moment, va alege campul republican.

Intre timp, Truman adora acest privilegiu, sa urce la bordul lui Wiliamsburg atunci cand are chef si sa uite de stresul functiei sale. Iar, in timpul weekend-ului, isi invita prietenii la bord pentru a juca poker. Uneori, partidele incep inca de joi seara si se termina dimineata. Atunci cand croaziera nu se mai termina, hidroavioane aduc corespondenta si ziarele. Uneori chiar, jucatori de poker in plus.

Truman evolueaza la trei categorii. “ Marii jucatori, care pariaza fara limita ; intermediarii, care se opresc la sapte sute de dolari ; si ceilalti, cei care joaca de placere, in general echipajul. In orice caz, presedintelui ii place sa joace si, mai mult, ii place sa castige.

Cand i se uraste de carti, isi baga capul in Potomac, fara fasoane.

Iar agentii Serviciului Secret il urmaresc, pe el, care inota cu ochelarii lui de miop, cu capul iesit din apa.

Nu ezita sa amestece placerea cu diplomatia.

In mod clar, se intelege bine cu Churchill.

Se adreseaza unul altuia pe numele mic. Churchill ocupa un loc special in inimile americanilor care au trait razboiul, iar Truman este sensibil la farmecul sau.

In acelasi timp, alegatorii britanici, carora le-a promis, cu cinci ani mai devreme “ sudoare, sange si arme “, l-au trimis la viata civila, la cateva luni dupa victorie.

Churchill vede venind un vant de cenusa si de jar, deasupra Europei.

Si are intentia hotarata de a o striga in gura mare in fata opiniei mondiale.

El a ales sa mearga si sa rosteasca un discurs istoric la Westminster College, la Fulton, in Missouri, fieful lui Truman. Acolo va evoca el “ Cortina de fier “ care s-a abatut asupra Europei.

Churchill soseste la Washington pe 4 martie 1946 si se urca la bordul trenului special inchiriat de Truman pentru ocazie.

Destinatie : Missouri, statul presedintelui. Vagonul pus la dispozitia sa este confortabil, iar compania este aleasa : Truman, amiralul Leahy, generalul Vaughan si cativa consilieri de la Casa Alba : Clark Clifford, Charlie Ross si colonelul Graham.

Se bea putin, cina este servita si se ajunge la subiectul serios : vrea Truman sa joace o partida de poker ?

Churchill marturiseste ca nu este un incepator si ca joaca poker de decenii, mai precis din timpul Razboiului Burilor ( purtat intre 1899 si 1902, a fost un razboi de cucerire a teritoriilor colonistilor olandezi si germani din Africa de Sud ( in olandeza, boer inseamna fermier ) )  din Africa de Sud, pe cand era corespondent de presa.

Truman considera util sa il previna : gentlemenii de fata nu erau nici ei niste incepatori.

Pentru a fi putin mai in largul sau, Churchill cere permisiunea de a merge sa se schimbe si sa se imbrace cu faimoasa sa tinuta de parasutist.

In timpul absentei sale, Truman le aminteste insotitorilor sai ca partida este importanta.

Ca Nelson la Trafalgar, le reaminteste ca se bizuie pe ei pentru a o castiga. Fiecare trebuie sa-si faca datoria.

Reputatia pokerului american este in joc.

Se intampla ca, dupa un martor, “ Churchill nu era prea stralucit la poker “ si, ca o oaie, este tuns de catre lupii care ocupa compartimentul.

El pierde trei sute de dolari in mai putin de o ora.

Apoi se scuza pentru o clipa.

Truman isi cheama trupele la ordine : “ Nu puteti sa-l luati ca pe un porumbel si sa-l lasati in slip “.

La capatul noptii, Sir Winston Churchill a recuperat ceva si pare bucuros de a se fi batut bine cu banda lui Truman.

In ziua urmatoare, timp de patruzeci si cinci de minute, Churchill isi va impresiona auditoriul anuntand ca “ Razboiul Rece ‘ este in toi in Europa.

Va dura patruzeci si cinci de ani.  “

- va continua -

( Istoria Casei Albe, Cap. 15 “ Omuletul din Missouri “, Jean-Luc Hees, Ed.Pro Editura si Tipografie, Bucuresti, 2008,  titlul original al cartii : “ La  saga de la Maison Blanche “ , 2007 )

Religia ( 6 ) in Statele Unite ale Americii. Quakerii ( Pennsylvania ). Prezbiterianismul in America

Pennsylvania si quakerii

Quakerii au aparut in Boston in anul 1656, dar au simtit curand ca nu erau primiti cu bucurie de puritanii din Noua Anglie, din cauza ideii lor de a separa biserica, de Stat, si din cauza indiferentei lor fata de doctrina.

Dupa anul 1674, New Jersey a fost impartit in Jersey de Est si de Vest, pana in anul 1702, iar Jersey de Vest a devenit o asezare a quakerilor.

Dar Pennsylvania a fost cea care a devenit marele refugiu al quakerilor, prin eforturile lui Wiliam Penn.

Carol al II-lea ii datora saisprezece mii de lire tatalui lui Penn, asa incat i-a dat lui William Penn controlul asupra Pennsylvaniei in anul 1681, in contul datoriei.

Penn a facut din colonie un azil, unde isi puteau gasi refugiul oprimatii oricarei credinte.

Aceasta explica marea diversitate de secte care apare la studiul istoriei religioase a Pennsylvaniei.

In anul 1683, s-au stabilit la Germantown, langa Philadelphia, un mare numar de menoniti germani.

In anul 1740, numerosi moravieni s-au stabilit in Pennsylvania, dupa o scurta sedere in Georgia, intre anii 1735 si 1740.

Zinzendorf, conducatorul moravienilor, a vizitat Pennsylvania in anul 1741, si el a incercat fara succes sa uneasca grupurile germane.

Bethlehem a devenit un centru principal pentru moravieni.

Desi luteranismul american si-a avut inceputurile in colonia olandeza New Amsterdam si in colonia suedeza de-a lungul raului Delaware, el nu a fost organizat clar, pana cand nu a ajuns in America, Henry Muhlenberg ( 1711 – 1757 ), in anul 1742.

El a reusit sa formeze un Sinod Luteran in Pennsylvania, in anul 1748.

In timpul Revolutiei existau numai in Pennsylvania in jur de saptezeci si cinci de mii de luterani.

Diversitatea religioasa a fost nota cheie a religiei in Pennsylvania si in coloniile din mijloc, in timp ce Biserica Anglicana domina coloniile din Sud, iar Biserica Congregationala, coloniile din Nord.

Prezbiterianismul in America

In timpul primei jumatati a secolului al XVII-lea, prezbiterienii scotieni care au fost adusi de Iacob I pentru a-i inlocui pe irlandezii bastinasi, au continuat sa se stramute in Irlanda de Nord.

Multi dintre irlandezii scotieni s-au stabilit in colonii dupa anul 1710, din cauza discriminarii economice practicate impotriva Irlandei, de catre legile comerciale ale Angliei.

Pana in anul 1750, in jur de doua sute de mii venisera in America. Dupa o sedere scurta in New England, multi s-au mutat in New Jersey si New York, unde au populat comitatele Ulster si Orange.

Mai multi au plecat in Pennsylvania Centrala si de Vest, si au avut o puternica influenta in regiunea Pittsburg, care a devenit un centru important al prezbiterianismului american.

Altii au plecat spre Sud, in Valea Shenandoah din Virginia.

                                                         

Francis Makemie ( 1658 – 1708 ), un irlandez care a sosit in colonii in anul 1683, a devenit parintele prezbiterianismului american.

Pana in anul 1706, el organizase un prezbiteriu in Philadelphia, iar in anul 1716 a avut loc primul sinod al coloniilor.

In anul 1729, sinodul a adoptat Marturisirea de credinta de la Westminster, ca standard al credintei.

Prezbiterienii erau considerati impreuna cu anglicanii, congregationistii si baptistii, ca fiind cele mai mari biserici din colonii.

( Teoria generala a dreptului, curs universitar, extras din curs, prof.univ.dr.Costica VOICU, Ed.Lumina Lex, Bucuresti, 2002, Facultatea de drept si administratie publica Bucuresti a Universitatii “ Spiru Haret “, in anul intai de facultate 2005 – 2006 )

Drept roman. Persoane. Personalitate

Persoane

Capacitatea juridica

Notiunea de persoana

In dreptul actual persoanele sunt subiectele raporturilor juridice ( subiecte de drept ). Oamenii apar ca subiecte ale raporturilor juridice fie individual, in calitate de persoane fizice, fie organizati in anumiter colective, in calitate de persoane juririce.

Ca si in dreptul actual, dreptul roman a cunoscut conceptele de persoana fizica si de persoana juridica, desi utiliza o alta terminologie.

Daca pe planul formal al conceptelor, cele doua sistem de drept prezinta elemente comune, pe planul continutului ele se deosebesc calitativ.

Intr-adevar, potrivit dreptului actual, orice fiinta umana este o persoana, si drept urmare, ea poate participa la viata juridica, pe cand dreptul roman nu a recunoscut niciodata calitatea de persoana tuturor membrilor societatii.

Potrivit dreptului roman, pentru ca fiinta umana sa poata participa la viata juridica, trebuia sa aiba capacitatea sau personalitate ( caput ).

Dar capacitatea nu era considerata ca o calitate inerenta fiintei umane.

Astfel, sclavii nu aveau caput, si, drept urmare, ei nu puteau incheria acte juridice in nume propriu.

Numai oamenii liberi aveau capacitate juridica, dar capacitatea lor nu era unitara, ci extrem de diferentiata, in functie de apartenenta la o anumita categorie sociala, de originea etnica, sau de atitudinea adoptata fata de expansionismul Statului roman.

Cu toate ca in dreptul clasic si postclasic s-a manifestat o tendinta de largire a sferei persoanelor, nici in ultimul moment al evolutiei sale, dreptul roman nu a admis generalizarea capacitatii juridice.

Continutul personalitatii

Numai cei ce aveau personalitate, adica caput, puteau sa dobandeasca drepturi, si sa isi asume obligatii.

Personalitatea insa, era completa sau limitata.

Se bucurau de o personalitate completa, numai cei care intruneau urmatoarele elemente : libertatea ( status libertatis ), cetatenia ( status civitatis ) si calitatea de sefi ai unor familii civile ( status familiae ).

Prin urmare, se bucurau de personalitate completa, numai cetatenii romani care erau sefi de familie.

Celelalte categorii de oameni liberi aveau capacitatea mai extinsa sau mai restransa, in functie de o serie de factori, asa cum vom vedea in randurile ce urmeaza.

Desi romanii nu au creat o terminologie speciala pentru a desemna capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu, aveau totusi reprezentarea clasica a acestor concepte, asa um rezulta din numeroase texte.

Inceputul si sfarsitul personalitatii

Personalitatea incepe chiar inainte de nastere, potrivit principiului formulat pe baza unui terxt din Paul : “ Infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur “ ( Copilul conceput se considera nascut atunci cand e vorba de interesele sale ).

Gratie acestui principiu, copilul nascut dupa moartea tatalui sau venea totusi la succesiune.

Personalitatea inceteaza in momentul mortii, cu exceptia cazului mostenirii neacceptate cand personalitatea defunctului se prelungea.

Intrucat in dreptul roman nu se admitea existenta unui patrimoniu fara titular, s-a considerat ca in intervalul de timp, cuprins intre moartea unei persoane si acceptarea mostenirii sale, titularul patrimoniului este chiar defunctul, a carui personalitate se prelungeste : Hereditas iacens sustinet personam defuncti ( Succesiunea jacenta sustine persoana defunctului ).

Acest principiu se intemeiaza pe un text din Ulpian.

Potrivit textelor din opera legislativa a lui Justinian, oamenii se impart in doua mari categorii : liberi si sclavi.

In vreme ce conditia sclavilor era, in linii generale, unitara, oamenii liberi aveau un regim juridic neomogen fiind impartiti in numeroase categorii, in functie de factori extrem de diversi.

Succesiunile

Generalitati

Institutia succesiunilor este intim legata de cea a proprietatii private, caci a aparut si s-a consolidat in procesul acapararii mijloacelor de productie si a produselor, de catre minoritatea dominanta, constituind principalul instrument juridic prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatarii sclavagiste.

Privita in lumina semnificatiei sale istorice, mostenirea ne apare ca un sistem juridic prin care se inlocuieste o persoana printr-o alta persoana, apartinand aceleiasi clase, iar cel mai adesea chiar aceleiasi familii.

Materia succesiunii cuprinde totalitatea normelor care reglementeaza transmiterea patrimoniului defunctului catre mostenitorii sai.

Romanii au ajuns la aceasta conceptie abia mai tarziu, in procesul evolutiei generale a ideilor privind transmiterea patrimoniului.

La origine, ei nu admiteau ideea transmiterii patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai, asa cum nu au admis nici ideea transmiterii proprietatii intre vii.

Pornind de la principiul ca nu exista patrimoniu fara titular, vechii romani considerau ca patrimoniul dispare odata cu moartea sa.

In acea epoca, raportul dintre o persoana si patrimoniul sau aparea ca o legatura materiala, intemeiata pe ideea de putere, care se stingea odata cu moartea titularului patrimoniului.

Ca atare, dobandirea bunurilor defunctului de catre mostenitori nu implica ideea de transmitere a unui patrimoniu.

Intrucat dreptul defunctului se stingea odata cu personalitatea sa, romanii considerau ca mostenitorii dobandesc un drept nou, un drept de proprietate - putere.

Asadar, succesiunea se intemeiaza, la origine, nu pe transmiterea unui patrimoniu, ci pe stapanirea dobandita de catre mostenitori asupra bunurilor defunctului.

Numai astfel se explica faptul, ca cel mai vechi termen care desemneaza pe succesor este heres, termen care vine de la herus, adica stapan.

Termenii de succesiune si de succesor apar mai tarziu, abia dupa ce romanii au admis principiul continuitatii persoanei defunctului.

( Drept roman, curs universitar,  - extras -, Emil MOLCUT, Dan OANCEA, Ed. « SANSA «  SRL, Bucuresti, 1995, Facultatea de Drept a Universitatii Bucuresi )