Lui Harry Truman ii place sa navigheze : la trei ani dupa moartea lui Roosevelt, el se va duce la Conferinta de la Postdam, pentru a discuta cu Churchill si Stalin despre soarta lumii dupa victoria contra nazistilor. Traverseaza Altanticul la bordul crucisatorului Augusta si, pe vas, intalneste un anume Lawrence Truman, un var foarte de departe, nascut in Kentucky.
In fiecare seara, pe o linie securizata, el isi suna sotia si fata. Nu vorbesc, bineinteles, secrete de Stat. Doar despe familie. Ajuns la Postdam, intalneste un alt membru al clanului Truman, sergentul Harry Truman, nepotul sau, care a preconizat sa se imbarce pentru America dupa timpul sau regulamentar pe front.
Ii ordona sa il insoteasca la Postdam pentru cateva zile de permisie. Este apoi randul colonelului Louis Truman, medic militar care, si el, serveste in Europa.
El ii propune pe loc sa devina medic oficial al Casei Albe. Acesta refuza, considerand ca nu poate sa-si paraseasca ranitii.
- Chiar si daca presedintele Statelor Unite ti-o cere ?
- Nu pot sa las in urma mea oameni care si-au varsat sangele pentru patria lor.
Vor sfarsi prin a se intelege si, odata terminat razboiul, colonelul Truman va asigura o jumatate de norma la casa Alba si o jumatate de norma la Walter Reed Army Hospital, care primeste veterani.
Truman detesta atmosfera Conferintei de la Postdam, care materializeaza toate obstacolele care se ridica intre Statele Unite si URSS-ul lui Stalin.
El l-a invitat in delegatia americana pe unul dintre vechii sai prieteni din Missouri, Fred Canfil, pe care nimeni nu il cunoaste si care ocupa functiile lui US Marshall in districtul sau. Un soi de serif local.
Delegatia sovietica nu a auzit deloc vorbindu-se despre el, si, din acest motiv, il ignora.
Intr-o zi, Truman il invita pe prietenul sau Canfil sa il intalneasca pe Stalin, caruia i-l prezinta ca fiind “ maresalul Canfil “. De atunci, delegatia sovietica va face dovada celor mai mari atentii pentru un om de acelasi rang cu maresalul Stalin.
Truman, de bine, de rau, s-a incaltat cu cizmele lui Roosevelt ; intr-un prim timp, tara, distrusa, ii face o primire buna. El este simplu, modest si, in plus, nu se asteapta mare lucru de la presedintia sa. Insa luna de miere nu va dura prea mult.
Trebuie, de asemenea, sa spunem ca Truman nu-si pune fermoar la gura si nu ezita niciodata sa-si exprime parerea, ceea ce, in perioada de dificultate, este adesea rau vazut.
Atunci cand intra in conflict cu John L.Lewis, unul dintre liderii lumii sindicale, el afirma public : “ Este un tip caruia nu i-as incredinta nici macar cainele meu “. Lui Lewis ii place. Atunci cand un critic de la Washington Post indrazneste sa scrie ca fiica sa, Margaret, care tocmai daduse unicul sau recital in capitala, canta ca o doaga, isi iese din tatani. Scrie o scrisoare pe care o va depune personal in cutia postala a criticului si care, evident, va fi publicata imediat de catre ziar.
“ Draga domnule, semanati cu un batran frustrat care nu a avut niciodata in viata sa cel mai mic succes. Sunteti plin de rani care va rod. Nu va cunosc, insa aflati ca, daca va voi intalni vreodata, veti avea nevoie sa vi se puna un nas nou si tot ceea ce trebuie pe dedesubt pentru a-l sustine. Puteti sa luati aceasta mai degraba ca pe o insulta personala decat ca pe o reflectie asupra stramosilor dumneavoastra. Semnat : “ Harry Truman “.
Truman nu poate, pur si simplu, sa reziste. El ii ia de “ ticalosi “ pe opozantii sai. Atunci cand presa crticia alegerile sale ministeriale, le raspunde : “ Niciun dobitoc de teapa voastra nu imi va spune ce sa fac “.
Bess Truman este consternata. Ea incearca sa-i faca morala sotului ei. Odata i se semnaleaza lui Truman ca un preot din Washington l-a aparat pe presedinte in predica sa si a mers pana la a afirma ca ar spune aceleasi lucruri, daca ar fi in locul lui. “ Mi-ar placea foarte mult ca acest preot sa ii spuna vreo doua vorbe sotiei mele “.
Se va dezvolta o polemica in timpul razboiului din Coreea, intre presedintele Statelor Unite si comandantul-sef al trupelor plasate sub egida Natiunilor Unite in Coreea.
Douglas MacArthur, care flirteaza de foarte multa vreme cu politica, se opune in mod public doctrinei de containement dezvoltata de Truman, care vrea sa evite largirea conflictelor si preconizeaza multa prudenta in conducerea razboiiului.
MacArthur este convins si proclama public neinterventia chinezilor.
Eroare, ei napadesc paralela de 38 de grade si alerta este in mod hotarat foarte calda.
Truman, care vrea sa se increada in militari, se abtine de la orice comentariu. Iar apoi, ca urmare a provocarilor, el hotaraste, cu o bunatate absolut falsa, sa il dea afara din functie pe MacArthur care trece literalmente erou in Statele Unite.
Lui Truman nici ca-i pasa : “ I-am facut vant lui MacArthur pur si simplu pentru ca nu respecta autoritatea presedintelui Statelor Unite. Asta-i tot. Nu i-am dat papucii pentru ca ar fi fost un imbecil amarat, ceea ce este, de altfel, insa aceasta nu este ilegal in ceea ce-i priveste pe ofiterii superiori. Daca ar fi fost ilegal, trei sferturi dintre ei ar fi in inchisoare “.
Este un populist, unii vor merge pana la a spune ca este demagog, dar, pana la capatul zilelor sale, va ramane fidel radacinilor sale. Intelegand aici atunci cand limba sa ascutita se va indrepta impotriva partidului sau.
El afla intr-o buna zi ca Partidul Democrat, in care este inscris de la varsta de saptesprezece ani, da dineuri de mii de dolari consumatia pentru privilegiul de a fi asezat alaturi de presedintele Statelor Unite.
Este o practica foarte curenta astazi si se poate multiplica cu zece pretul consumatiei in timpul campaniilor electorale.
Sunt acele sume care intra ca bani negri ai partidului.
Ne aflam in 1962, iar Truman, care tocmai facuse o campanie foarte activa in favoarea lui Kennedy, isi ia stilul lui de zile mari. “ Presedintele Statelor Unite reprezinta mai mult de o suta optzeci de milioane de indivizi care nu au alta alternativa decat sa se intoarca spre el pentru a-si vedea interesele aparate. Presedintele si vicepresedintele sau sunt singurele persoane ale acestei tari care sunt alese pentru aceasta.
Cred ca, daca zece mii de democrati ar plati suma de cinci dolari pentru a avea privilegiul de a cina cu presedintele, ar fi de zece mii de ori mai bine pentru Partidul Democrat.
Atunci cand partidul poporului isi pierde orientarea, nu il mai reprezinta pe americanul de mijloc, ceea ce este exact contrariul a ceea ce ar fi trebuit sa fie Partidul Democrat “.
Din cand in cand, Truman este fantezist, si nu doar atunci cand foloseste limbajul de birjar sau de fost artilerist. Lui ii place sa se distreze, chiar sa faca glume ca un pusti. Si apoi, este presedintele Statelor Unite, ceea ce autorizeaza putina rautate.
Intr-o zi, in primavara anului 1946, angajatii de la Casa Alba aud huruind un avion deasupra capetelor lor.
Ei se grabesc spre ferestre si vad napustindu-se spre ei un aparat, un cvadrimotor. Avionul trece atat de aproape, inct ei pot observa, cu fruntea lipita de un hublou, un barbat care rade si le face semne largi cu mana.
Cu siguranta, un nebun, un individ deranjat la cap.
Aparatul urca din nou vertical, aproximativ la 1000 de metri si se lasa din nou in picaj asupra resedintei prezidentiale. De data aceasta este panica.
Oamenii se imbulzesc pe culoare si incearca sa fuga. Avionul ajunge la 600 de metri si pilotul accelereaza la maximum.
Zgomotul este asurzitor. 300 de metri. Se distinge cu claritate acelasi personaj tavalit de ras in spatele hubloului.
Unii oameni s-au urcat in fuga pe acoperisul Casei Albe si asteapta inevitabilul.
Avionul continua sa cada. Este la 50 de metri. Nu se prea vede cum va putea sa se redreseze, daca are cumva intentia. Si, pe urma, la aceasta altitudine, spectatorii inmarmuriti reusesc sa citeasca numele care ornamenteaza carlinga : “ Cow “, “ Vaca “.
Este avionul personal al lui Harry Truman si el este acela care i-a ordonat pilotului sa patrunda in spatiul aerian interzis in mod formal, intre Casa Alba si Capitoliu.
El i-a spus : “ Faceti ca si cum v-ati afla intr-un avion de vanatoare “.
El va spune ca visa de multa vreme la aceasta si, in aparenta, adora senzatiile dintr-un avion in picaj.
Doar ca un cvadrimotor nu este chiar adaptat la acest gen de cascadorii si pilotul trece prin toate chinurile din lume pentru a lua iarasi altitudine. La capatul acrobatiei sale aeriene, el a vazut prin geamul cockpitului marea cladire alba umplandu-i intreg spatiul parbrizului.
Hank Myers – este numele colonelului din US Air Force care este la comenzi – va povesti : “ Am reusit sa redresez “ Vaca “ si am facut o nivelare pe deasupra acoperisurilor. Cei care erau acolo au ramas tablou. “.
Presedintele se amuza bine pentru ca stie ca sotia si fata sa sunt acolo, pe terasa.
Le-a anuntat ca o sa le faca un semn.
Dar nu s-a sfarsit. Avionul prezidential urca iar vertical la 1000 de metri si, din nou, coboara in picaj.
De data aceasta, Bess Truman si fiica sa Margaret sunt pregatite. Ele sar de bucurie si isi agita mainile cand avionul trece la cateva zeci de metri pe deasupra capetelor lor intr-un urlet de motoare. Apoi, paratul se indeparteaza. Presedintele se duce la Independence, in Missouri, pentru a o vizita pe batrana sa mama.
Doamna Truman este o doamna foarte batrana de nouazeci de ani si sta foarte adesea la fiul sau. Ea nu vrea sa doarma in camera lui Lincoln. Trebuie spus ca este originara din Sud si ca inca nu i-a iertat nimic presedintelui abolitionist. Nu vrea nici sa stea in camera reginei.
“ Este prea sic pentru mine “, spune ea. O alta batrana doamna bantuie locurile, mama lui Bess, margaret Gates Wallace. Ea isi petrece zilele in camera sa, iar fiica ii tine companie cat mai mult posibil.
Soacra lui Truman va muri acolo, pe 5 decembrie 1952, la o luna dupa victoria lui Eisenhower.
Ca toti presedintii de dinaintea si de dupa el, Truman a descoperit un loc in care poate sa-si petreaca vacantele si sa se relaxeze. “ Mica sa Casa Alba “ este la Key West, in Florida. Roosevelt, ne amintim aceasta, prefera Warm Springs si izvoarele sale de apa calda, in Georgia.
Pentru Nixon va fi San Clemente, iar Reagan isi va petrece si el mult timp in ranchul sau, in California. Exista si un refugiu oicial atribuit de Guvern sefului Casei Albe, Camp David, in Maryland, un loc putin departat de capitala, insa si aici este un colt unde nu se scapa cu adevarat de formalismele presedintiei.
Cat despre Herbert Hoover, caruia ii placea pescuitul, el se instalase la Camp Rapidan, in Virginia, in Blue Ridge Mountains, o locatie inca salbatica si destul de dificil de atins.
Hoover isi scosese banii din portofel pentru a dobandi proprietatea.
Instalatiile erau mai degraba spartane, dar au fost acolo vizitatori ilustri : Charles Lindberg si sefi de Stat straini.
Un avion militar distribuia presa, din moment ce nu puteai sa te duci la Camp Rapidan decat pe cal sau pe spinarea unui catar.
Prea rustic pentru Truman, caruia ii placea confortul si prefera, de departe, climatul Floridei.
Totul avand un sfarsit, familia Truman ii lasa locul lui Eisenhower in ianuarie 1953.
Este arareori un moment foarte usor de suportat pentru acela care, cu o zi inainte, era cel mai puternic om din lume.
Si apoi, intre Truman si Eisenhower, comunicarea nu mai functioneaza cu adevarat. Truman nu ii iarta succesorului sau faptul de a fi ales sa concureze sub culorile republicane.
Si apoi, campania electorala, ca de obicei, a lasat urme.
Ike considera ca Truman este prea partizan, ca nu da intotdeauna dovada de cel mai bun gust, iar aceasta atitudine a patat, intr-o oarecare masura, demnitatea functiei.
Pe scurt, atmosfera este rece.
Traditia impune ca limuzina lui Eisenhower sa se opreasca in fata peronului de la Casa Alba pentru a-l lua in trecere pe fostul presedinte, pe calea spre Capitoliu unde are loc depunerea juramantului.
I s-a comunicat presedintelui ales ca familia Truman il asteapta la cafea. “ Nu, fara suparare, multumesc “. Dinspre partea sotiilor, a fost si mai bine.
Ele se cunosc de ani buni, iar Bess i-a propus un tur al Casei Albe “ Mamicii “ Eisenhower pentru ca ea sa-si poata da ordinele.
In limuzina, tacere absoluta. Apoi Ike spune : “ Stiti, am evitat sa vin la investitura dumneavoastra acum patru ani pentru ca prezenta mea ar fi putut sa le distraga atentia oamenilor “.
Ike este pe cale sa-i spuna lui Truman ca, daca ar fi fost acolo, in acea zi, spre el s-ar fi intors toti ochii.
Raspuns prompt al lui Truman : “ Ike, nu ai fi fost acolo pentru ca nu te-as fi invitat “. Veselie.
Ultima tentativa a lui Eisenhower sa sparga gheata.
Il intreaba pe Truman cine a dat ordin de a-l repatria la Washington pe fiul sau, John – care este ofiter de infanterie si care serveste actualmente in Coreea – pentru ca acesta sa poata asista la ceremoniile de investitura ale tatalui sau. “ Eu am fost, spune Truman. Presedintele Statelor Unite este cel care a dat acest ordin, pentru ca presedintele Statelor Unite a considerat ca este normal ca un fiu sa-l vada pe tatal sau depunand juramantul si devenind presedinte “.
Trei zile mai tarziu, Ike ii scrie lui Truman : “ Va multumesc pentru delicatetea de care ati dat dovada fata de fiul meu John chemandu-l din Coreea pentru a asista la depunerea jurmantului meu. Va multumesc mai ales ca nu l-ati anuntat, nici pe mine, ca ati luat aceasta initiativa “.
Truman s-a intors acasa, in casa sa din Independence, Missouri.
A doua zi, face cateva corvezi. Isi goleste podul casei si face putina ordine. Traieste viata unui american de mijloc, insa continua sa militeze pentru Partidul Democrat.
Cu stilul sau obisnuit. In 1960 face campanie cu vigoare pentru John Kennedy, care il infrunta pe Richard Nixon si, in ciuda apasarii anilor, Truman mai manuieste un bat gros atunci cand isi infrunta adversarul.
La San Antonio, pronunta un discurs care va face epoca : “ Texanii care vor vota pentru un tip ca Nixon merita sa mearga in Infern “.
Scandal.
Presedintele comitetului republican ii adreseaza o scrisoare solemna lui Kennedy : “ Tacticile demne de dispret ale acolitului dumneavoastra Truman sunt inacceptabile ... “.
Nixon, la randul sau, protesteaza cu vigoare si declara ca limbajul folosit de Truman constituie o amenintare reala pentru copiii americani.
Kennedy, intr-un discurs rostit la Detroit isi previne auditoriul : “ Trebuie sa fiu atent la ceea ce spun, altfel se va supara Nixon. Sper ca nu sunt copii mici in sala “.
Dragul de Truman !
El nu va fi iertat in nici un moment, nici de catre adversarii sai, nici de evenimente.
Va fi confruntat cu decizii teribile, ca utilizarea bombei atomice.
El si-a facut alegerea si a estimat ca supunerea Japoniei prin mijloace clasice ar fi costat viata unui milion de soldati americani.
A trebuit sa faca fata razboiului din Coreea, infruntarii Est-Vest, dificultatilor economice, inflatiei...
Popularitatea sa a cazut foarte jos.
Insa istoria, putin cate putin, ii va reexamina judecata si, douazeci de ani mai tarziu, americanii vor aprecia aceasta singularitate politica, proprie lui Truman, pentru care caracterul si principiile constituiau esenta angajamentului sau politic.
La urma-urmei, un presedinte care spunea cu voce tare ceea ce gandea era un animal politic mai degraba rar.
Americanii inca simt pentru el un fel de nostalgie.
( Istoria Casei Albe, Cap.15, Omuletul din Missouri, Harry Truman, Ed.Pro Editura si Tipografie, Bucuresti, 2008, titlul original al cartii “ La saga de la Maison Blanche “, 2007, Paris, France )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu