Persoane
Capacitatea juridica
Notiunea de persoana
In dreptul actual persoanele sunt subiectele raporturilor juridice ( subiecte de drept ). Oamenii apar ca subiecte ale raporturilor juridice fie individual, in calitate de persoane fizice, fie organizati in anumiter colective, in calitate de persoane juririce.
Ca si in dreptul actual, dreptul roman a cunoscut conceptele de persoana fizica si de persoana juridica, desi utiliza o alta terminologie.
Daca pe planul formal al conceptelor, cele doua sistem de drept prezinta elemente comune, pe planul continutului ele se deosebesc calitativ.
Intr-adevar, potrivit dreptului actual, orice fiinta umana este o persoana, si drept urmare, ea poate participa la viata juridica, pe cand dreptul roman nu a recunoscut niciodata calitatea de persoana tuturor membrilor societatii.
Potrivit dreptului roman, pentru ca fiinta umana sa poata participa la viata juridica, trebuia sa aiba capacitatea sau personalitate ( caput ).
Dar capacitatea nu era considerata ca o calitate inerenta fiintei umane.
Astfel, sclavii nu aveau caput, si, drept urmare, ei nu puteau incheria acte juridice in nume propriu.
Numai oamenii liberi aveau capacitate juridica, dar capacitatea lor nu era unitara, ci extrem de diferentiata, in functie de apartenenta la o anumita categorie sociala, de originea etnica, sau de atitudinea adoptata fata de expansionismul Statului roman.
Cu toate ca in dreptul clasic si postclasic s-a manifestat o tendinta de largire a sferei persoanelor, nici in ultimul moment al evolutiei sale, dreptul roman nu a admis generalizarea capacitatii juridice.
Continutul personalitatii
Numai cei ce aveau personalitate, adica caput, puteau sa dobandeasca drepturi, si sa isi asume obligatii.
Personalitatea insa, era completa sau limitata.
Se bucurau de o personalitate completa, numai cei care intruneau urmatoarele elemente : libertatea ( status libertatis ), cetatenia ( status civitatis ) si calitatea de sefi ai unor familii civile ( status familiae ).
Prin urmare, se bucurau de personalitate completa, numai cetatenii romani care erau sefi de familie.
Celelalte categorii de oameni liberi aveau capacitatea mai extinsa sau mai restransa, in functie de o serie de factori, asa cum vom vedea in randurile ce urmeaza.
Desi romanii nu au creat o terminologie speciala pentru a desemna capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu, aveau totusi reprezentarea clasica a acestor concepte, asa um rezulta din numeroase texte.
Inceputul si sfarsitul personalitatii
Personalitatea incepe chiar inainte de nastere, potrivit principiului formulat pe baza unui terxt din Paul : “ Infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur “ ( Copilul conceput se considera nascut atunci cand e vorba de interesele sale ).
Gratie acestui principiu, copilul nascut dupa moartea tatalui sau venea totusi la succesiune.
Personalitatea inceteaza in momentul mortii, cu exceptia cazului mostenirii neacceptate cand personalitatea defunctului se prelungea.
Intrucat in dreptul roman nu se admitea existenta unui patrimoniu fara titular, s-a considerat ca in intervalul de timp, cuprins intre moartea unei persoane si acceptarea mostenirii sale, titularul patrimoniului este chiar defunctul, a carui personalitate se prelungeste : Hereditas iacens sustinet personam defuncti ( Succesiunea jacenta sustine persoana defunctului ).
Acest principiu se intemeiaza pe un text din Ulpian.
Potrivit textelor din opera legislativa a lui Justinian, oamenii se impart in doua mari categorii : liberi si sclavi.
In vreme ce conditia sclavilor era, in linii generale, unitara, oamenii liberi aveau un regim juridic neomogen fiind impartiti in numeroase categorii, in functie de factori extrem de diversi.
Succesiunile
Generalitati
Institutia succesiunilor este intim legata de cea a proprietatii private, caci a aparut si s-a consolidat in procesul acapararii mijloacelor de productie si a produselor, de catre minoritatea dominanta, constituind principalul instrument juridic prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatarii sclavagiste.
Privita in lumina semnificatiei sale istorice, mostenirea ne apare ca un sistem juridic prin care se inlocuieste o persoana printr-o alta persoana, apartinand aceleiasi clase, iar cel mai adesea chiar aceleiasi familii.
Materia succesiunii cuprinde totalitatea normelor care reglementeaza transmiterea patrimoniului defunctului catre mostenitorii sai.
Romanii au ajuns la aceasta conceptie abia mai tarziu, in procesul evolutiei generale a ideilor privind transmiterea patrimoniului.
La origine, ei nu admiteau ideea transmiterii patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai, asa cum nu au admis nici ideea transmiterii proprietatii intre vii.
Pornind de la principiul ca nu exista patrimoniu fara titular, vechii romani considerau ca patrimoniul dispare odata cu moartea sa.
In acea epoca, raportul dintre o persoana si patrimoniul sau aparea ca o legatura materiala, intemeiata pe ideea de putere, care se stingea odata cu moartea titularului patrimoniului.
Ca atare, dobandirea bunurilor defunctului de catre mostenitori nu implica ideea de transmitere a unui patrimoniu.
Intrucat dreptul defunctului se stingea odata cu personalitatea sa, romanii considerau ca mostenitorii dobandesc un drept nou, un drept de proprietate - putere.
Asadar, succesiunea se intemeiaza, la origine, nu pe transmiterea unui patrimoniu, ci pe stapanirea dobandita de catre mostenitori asupra bunurilor defunctului.
Numai astfel se explica faptul, ca cel mai vechi termen care desemneaza pe succesor este heres, termen care vine de la herus, adica stapan.
Termenii de succesiune si de succesor apar mai tarziu, abia dupa ce romanii au admis principiul continuitatii persoanei defunctului.
( Drept roman, curs universitar, - extras -, Emil MOLCUT, Dan OANCEA, Ed. « SANSA « SRL, Bucuresti, 1995, Facultatea de Drept a Universitatii Bucuresi )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu