“ Atunci cand nu-ti place caldura, nu ai ce cauta in bucatarie “.
Nu este, fara indoiala, cea mai patrunzatoare declaratie formulata vreodata de un om politic, dar Harry Truman nu este un politician de toata mana si, daca istoria nu si-l aminteste ca pe unul dintre marii presedinti americani, ei bine, greseste.
Acest omulet din Missouri, simplu, uneori coleric, plin de umor si de curaj, i-a succedat lui Roosevelt, iar misiunea care ii revine nu este usoara.
Sa termine razboiul care inca bantuie Pacificul si sa inlocuiasca pe nepusa masa un urias.
Pe zid, in spatele biroului sau, se poate citi o maxima a lui Mark Twain pe care a pus-o in rama : “ Straduiti-va intotdeauna. Aceasta le va face unora servicii si ii va uimi pe altii “.
Truman se va stradui intotdeauna. Este un temperament combativ, fara complexe. In ziua in care va parasi Casa Alba, pentru a-i ceda locul lui Eisenhower, ii va scrie o scrisoare fiicei sale, Margaret : “ E un epitaf care imi place mult, pe mormantul unui ilustru necunoscut, Jack Williams, la cimitirul din Boot Hill, la Tombestone, in Arizona. Si acesta spune : “ Aici odihneste Jack Williams. S-a straduit. Ce se poate face mai mult ? “ “
Tot ceea ce reprezinta Harry Truman se rezuma la campania din 1948, atunci cand incearca sa fie reales la presedintie. Cauza este pierduta. Toata lumea o stie, toti comentatorii politici, toti analistii, toti prietenii sai. Truman isi arata un caracter mizerabil atunci cand tuna si fulgera contra Congresului, pe care il considera ca “ o mare gramada de balegar de cal “, in timp ce tara este confruntata cu enorme dificultati de dupa razboi. Economia este in stare de tensiune, costul vietii creste, sindicatele se agita si, in exterior, Stalin isi avanseaza pionii intr-o Europa foarte volatila. Fara a pune la socoteala razboiul din Coreea care se profileaza la orizont.
Gluma cea mai raspandita in sanul propriului partid este : ce ar face Truman daca ar fi in viata ? Sau : nu trageti in pianist, face si el ce poate.
Liderii democrati, la apropiererea alegerilor, ezita. Prin definitie, Truman este candidatul lor, insa este o alegere sinucigasa.
La Conventia de la Philadelphia, delegatii se divizeaza.
Este o sciziune.
“ Dixiecratii “, democratii din Sud, ostili la orice efort de integrare rasiala, parasesc conventia si isi aleg un candidat.
Aripa progresista a partidului, care se opune politicii externe a lui Truman, face la fel.
Ceea ce mai ramane din partid il desemneaza pe Truman, in lipsa de ceva mai bun.
Ziaristii nu mai pot de bucurie : democratii ar fi facut la fel de bine daca i-ar fi oferit acum victoria lui Dewey, candidatul republican.
Pana si soacra lui Truman incearca sa il descurajeze.
Atunci cand candidatul se prezinta in fata Conventiei de la Philadelphia pentru a-si pronunta discursul de acceptare, suporterii sai au dat drumul in sala la vreo cincizeci de porumbei, presupusi a incarna ambitiile pacifiste ale presedintelui.
Unul dintre ei se loveste in plin zbor de un balcon si cade mort la picioarele oratorului.
Toate acestea au un efect invers celui scontat : Truman se incapataneaza si se hotaraste sa duca el insusi vorba cea dreapta poporului american.
Trebuie, de asemenea, sa spunem ca nu are de ales, cu resursele putine pe care le are comparativ cu cele ale adversarului sau republican.
Partidul Democrat, care nu crede deloc in el, nu face cheltuieli pentru campanie.
Truman nu are nici macar, sau foarte putin, mijloace de a folosi radioul.
Putin ii pasa, se foloseste de acesta in deplasarile sale, iar multimea adora aceasta.
“ Republicanii au General Motors, General Electric si pe generalul MacArthur si, in ciuda tuturor generalilor din lume, eu o sa-i bat “.
Ca politician experimentat, el convoaca o sesiune extraordinara a Congresului, in plina luna iulie, si ii copleseste pe parlamentari cu toate problemele momentului, cerandu-le sa actioneze. Si nu probleme marunte : inflatia galopanta, sau aproape, ori criza locuintelor. Foarte evident, in timpul scurt, Congresul nu poate face nimic, ceea ce ii permite lui truman, in marele sau turneu american, sa stigamatizeze neputinta Congresului dominat de republicani.
A inchiriat un tren, la bordul caruia calatoreste, non-stop, in compania sotiei si a fiicei sale si, la fiecare etapa, isi deverseaza artagul si dispretul pe aceia care nu fac nimic. “ Daca informati congresmenii despre starea lumii, ei devin isterici. Daca nu le spuneti nimic, ei se duc la pescuit. “.
Truman, care este mandru de originile sale modeste, stie sa le vorbeasca concetatenilor sai si nu face economie la cuvinte.
Doar ca nimeni nu mai crede in el, cu precadere in mediile informate din Washington. Reporterii care il insotesc pe presedinte in timpul campaniei se tavalesc de ras de fiecare data cand Truman anunta ca ii va da o mama de bataie adversarului sau republican. Toata lumea se baga in joc : ziarele, radioul, expertii de toate felurile, cei care sondeaza opinia publica, toti au concluzionat ca rugaciunea era spusa. Un cotidian publica o fotografie a domnului si doamnei Dewey care fac o croaziera in Golful San Francisco.
Legenda spune multe : “ Viitorul presedinte al Statelor Unite sub Golden Gate Bridge “.
In seara de 2 noiembrie 1948, primele rezultate ii dau un foarte usor avans lui Truman. Insa comentatorii radioului afirma ca presedintele care isi termina mandatul nu poate sa castige. Si, de altfel, putin mai tarziu, se anunta victoria lui Dewey in statul New York. Un prieten il suna pe Truman la cartierul sau general, la “ Excelsior “ in Missouri. Truman il anunta ca o sa se culce, ca este sigur de el si ca va castiga in timpul noptii cele trei state care conteaza : Ohio, Illinois si California.
Prietenul ramane cu gura cascata si incepe a se indoi de facultatile mentale ale presedintelui.
La ora patru dimineata este trezit. Are doua milioane de voturi avans, insa radioul il da tot invins : “ Nu poate sa castige. Alegerea se va juca la Camera Reprezentantilor “. Se cunoaste urmarea.
Dewey, candidatul republican, nu-si revine. Dupa ce si-a recunoscut infrangerea, el spune : “ Noaptea trecuta m-am simtit ca un om care se trezeste lungit intr-un sicriu si m-am gandit : “ Daca sunt viu, ce caut aici ? Si daca sunt mort, pentru ce am dorinta sa dau o raita la toaleta ? “
Truman nu are o victorie amarata si va faca parada cu prima pagina a Chicago Tribune care anunta, cu titlul ingrosat, victoria lui Dewey.
La intoarcerea in capitala, el descopera pe un panou instalat pe fatada lui Washington Post : “ Domnule presedinte, suntem gata sa mancam carne de corb de indata ce veti dori sa ne-o serviti “.
O modalitate eleganta de a se scuza in numele intregii profesiuni.
Dar ce ar fi putut cu adevarat sa il conduca pe Truman spre o carierea politica ?
S-a nascut pe data de 8 mai 1884 la Lamar, in Missouri.
Este prea sarac pentru a intra in colegiu, foarte handicapat din cauza miopiei pentru a se gandi prea mult la o cariera militara la West Point.
S-a autoeducat, mai ales in domeniul istoriei, si a citit toate cartile de la Biblioteca Municipala din Kansas City.
Inca de la varsta de sase ani, pe bancile gradinitei, a intalnit o fetita, pe Bess.
Ea este dintr-o familie buna. Nu o va pierde complet din vedere niciodata, insa este putin probabil, in orice caz in visele sale din tinerete, ca cei doi sa se poata casatori vreodata. Diferenta de clasa sociala este prea mare.
Harry Truman va sfarsi prin a munci in ferma parintilor sai, pana la intrarea in razboi a Statelor Unite in 1917.
Este mobilizat si va servi in Franta, in artilerie. Este demobilizat doi ani mai tarziu, cu gradul de capitan.
Se intoarce in Kansas City, unde deschide un magazin de confectii impreuna cu un alt veteran.
Afacerile nu merg prea stralucit si trebuie sa inchida magazinul. Ii vor trebui ani sa ramburseze datoriile. Singura veste buna este ca, in sfarsit, a regasit-o pe Bess, iubita sa, si ca a lut-o in casatorie.
Cei doi vor ramane indragostiti pana la capatul zilelor lor, chiar daca trecerea pe la Casa Alba va antrena anumite tensiuni in cuplu.
Truman are aproape patruzeci de ani, este casatorit, are un copil si nu are viitor.
Politica, la nivel local, constituie un inceput de solutie. Este solicitat de « bossul « local din Kansas, Tom Pendergast, un om corupt, in fruntea unei masinarii politice corupte. Intra in sistemul judiciar administrativ al statului sau.
Insa reputatia ii ramane intacta. Nu este coruptibil, ceea ce il agaseaza teribil pe sponsorul sau. Totusi, au fost multe intrebari asupra relatiilor cu Pendergast, care, de altminteri, va sfarsi in inchisoare.
“ Sa fim clari, spunea Truman, mereu pragmatic, atunci cand intri in politica este pentru a fi ales. Si nu o poti face fara acordul organizatiilor care controleaza voturile. Dar, odata ales, ele nu mai pot face nimic impotriva ta “. Astfel se trezeste Truman ales in Senat, unde voteaza cu regularitate in favoarea doctrinei New Deal a lui Roosevelt. Isi construieste o reputatie de integritate fara cusur si, in fruntea unui comitet pe care el l-a infiintat, ia urma fraudelor din industria de armament, pe atunci infloritoate in anii de dinainte de razboi. Va economisi miliarde de dolari din banii contribuabililor americani.
Truman are o pozitie foarte buna in Senat si, atunci cand i se propune sa concureze pentru vicepresedintie alaturi de Roosevelt, in 1944, declina oferta fara a ezita.
“ Spuneti-i presedintelui sa se caute “, raspunde el fara a ezita.
Patronul comitetului national democrat, Robert E.Hannegan, insista foarte hotarat si precizeaza fara inconjur ca este dorinta imperativa a lui Roosevelt. “ Nu va cred “, afirma Truman. Telefonul suna in camera in care se gaseau cei doi barbati. Este presedintele. Truman ii recunoaste vocea.
Roosevelt il intreaba pe Hannegan daca Truman a acceptat oferta sa. “ Nu cred, domnule Presedinte “. Raspuns al lui Roosevelt, destul de tare pentru a putea fi auzit de Truman : “ Ei bine, spuneti-i ca daca vrea sa scindeze Partidul Democrat chiar in toiul unui razboi mondial, este responsabilitatea lui. “ Truman accepta.
Sotia sa, Bess, plange cand aude vestea. Ea nu este, poate pe atunci, experta in strategie politica, insa isi da perfect seama ca Roosevelt nu este un om cu o sanatate perfecta si are sentimentul ca sotul ei nu este la inaltimea responsabilitatilor care i-ar fi putut reveni in cazul disparitiei lui Roosevelt. In plus, stie ca nici el, nici ea nu sunt destul de la inaltime pentru a succeda familiei Roosevelt in inima publicului.
La urma-urmei, nu sunt decat niste americani din clasa de mijloc, originari din Missouri. Nici macar nu au facut studii superioare. Si apoi, Bess are un secret foarte dureros, pe care nu vrea ca ziarele sa il divulge : tatal sau, David Wallace, era alcoolic si, dupa ce s-a umplut de datorii, s-a sinucis. Si, in sfarsit, Bess isi iubeste fata si sotul mai mult decat orice pe lume si ii este teama sa ajunga pe mana presei.
Numai ca, iata, Harry Truman a acceptat si este prea tarziu pentru a regreta. Cu atat mai mult cu cat Truman nu traieste aceleasi angoase. In fond, activitatea i s-a schimbat putin. Continua sa-si petreaca cea mai mare parte a timpului la Senat pentru a-i convinge pe parlamentari sa voteze proiectele prezentate de Casa Alba. Are foarte putine contacte cu Roosevelt. Cateva conversatii, ici si colo. Ii este greu sa-si imagineze ca se gaseste la “ o bataie de inima “ de Biroul Oval.
In dupa-amiaza de 12 aprilie 1945, se opreste in biroul lui Sam Rayburn, purtatorul de cuvant al Camerei Reprezentantilor, pentru a bea un paharel. Continuand sa pregateasca cocktailurile, Rayburn ii spune ca seful serviciului de presa de la Casa Alba, Steve Early, il cauta.
Truman il suna pe Early : “ Veniti imediat si, pe cat este posibil normal. “ Truman se duce, asadar, la Casa Alba crezand ca presedintele doreste sa ii incredinteze o alta misiune de intermediere cu Congresul. La sosire, este introdus in salonul lui Eleanor Roosevelt.
- Harry, presedintele a murit.
Truman tace, apoi murmura :
- Doamna, pot face ceva pentru dumneavoastra ?
- Nu, Harry, ntrebarea este : mai este ceva ce trebuie sa facem noi pentru tine ?
A doua zi, odata investit, Truman ii reuneste pe ziaristii acreditati la Casa Alba : “ Flacai, daca aveti obiceiul sa va rugati, rugati-va pentru mine. Nu stiu daca vi s-a pus vreodata o capita de fan in spate, dar, cand mi s-a spus ce se intampla, a fost ca si cum luna, stelele si toate planetele ar fi cazut pe mine dintr-o data “.
Harry Truman va avea nevoie de sotia lui. Amandoi dovedesc o veritabila stima unul pentru altul. Se cunosc, cu defectele si cu calitatile lor. Cum sa faci pentru ca Truman sa fie investit cu acelasi “leadership “ ca al predecesorului sau ?
In fiecare seara, sot si sotie se inchid in biroul lui.
Si vorbesc. Vorbesc despre tot.
Ea ii verifica discursurile, le amendeaza adesea, in acord cu temperamentul ei belicos. Isi da avizul asupra deciziilor care se cuvine sa se ia. Truman este presedntele unei natiuni in razboi, iar aceasta va dura pana la sfarsitul mandatului sau.
Ea isi poate permite sa critice un barbat care, tocmai, suporta foarte rau orice forma de critica. Are influenta : in mod sistematic, el va lua la socoteala parerea si sugestiile ei. Ea il sfatuieste pentru numiri, ii pregateste raspunsurile atunci cand el este sub focul adversarilor si il incurajeaza sa continue proiectele cele mai controversate : planul Marshall, mai ales.
Insa aceasta va ramane un secret. Doamna Truman, care isi adora familia mai presus de orice, nu vrea sa fie sub lumina reflectoarelor. Ea nu este Hillary Clinton. Sotul ei este ales de catre popor, nu ea. Tacere. Formula sa preferata, a ei, care este asaltata zilnic de presa este : “ No comment “.
Ea se va implica in intregime in restaurarea Casei Albe. Nu numai ca nimeni nu a acordat nici cea mai mica atentie cladirii in timpul celor doisprezece ani in care familia Roosevelt a trait aici, insa probleme mai grave isi fac aparitia.
In ziua in care este instalat pianul la primul etaj pentru Margaret Truman, podeaua este cat pe ce sa se naruiasca.
Structura cladirii nu a fost refacuta dupa incendiul din 1814, iar Casa Alba este pe punctul, pur si simplu, de a se prabusi.
Trebuie reparat totul. Nu este vorba doar de a deratiza si de a zugravi din nou.
Iar Bess Truman se va bate cu Congresul pentru a obtine creditele necesare pentru renovarea Casei Albe.
Sa reamintim in trecere ca nu este vorba doar de locuinta presedintelui si a familiei sale. Este simbolul intregii Americi. Si este, de asemenea, locul in care, de aici inainte lucreaza sute de angajati federali.
Congresul are alte idei : sa rada, pur si simplu, constructia si sa o reconstruiasca. Bess Truman va reusi sa ii convinga pe parlamentari ca merita, mai degraba, sa restaureze cladirea.
Lucrarile vor dura trei ani si vor fi spectaculoase, deoarece nu se vor pastra decat zidurile de incinta. Tot restul este literalmente ras. Presedintele, care se pricepe la arhitectura, urmareste santierul cu atentie. Familia Truman va trebui, bineinteles, sa se mute si se refugiaza, fara a face fasoane, la Blair House, resedinta obisnuita pentru oaspetii straini.
Acolo, de altfel, in anul 1950, doi portoricani vor incerca sa il asasineze.
Fara succes.
Una dintre garzile de corp ale lui Truman va fi ucisa, in acelasi timp cu unul dintre teroristi. Celalalt va fi condamnat la moarte, insa Truman il va gratia.
Casa Alba este o cladire, insa, la fel de bine, o notiune. Casa Alba este locul in care se gaseste presedintele la un moment dat.
Acesta poate sa fie un tren, un avion, o nava, o resedinta de vara.
Adesea, in cazul lui Truman, Casa Alba se va situa la bordul lui Williamsburg. Este un iaht, foarte confortabil, insa nu chiar construit pentru a face fata furtunilor oceanice.
Aceasta pica bine, deoarece Truman nu are deloc timpul de a pleca in croaziera.
In schimb, adora sa urce la bordul lui Williamsburg si sa navigheze pe Potomac sau in Golful Cheaseapeak. Este remediul sau la stres. Vasul, reputat pentru instabilitatea sa, este ancorat de obicei la Norfolk, in Virginia, insa este imediat disponibil la ordinul presedintelui.
Echipajul este in alerta permanenta, deoarece Truman adora sa urce la bord pentru o ora sau doua. S-a instalat acolo o pianina. Presedintele este un foarte bun muzician si ii place sa–si distreze invitatii.
Vasul dispune de o sala de mese, putand sa primeasca vreo treizeci de oameni. Are un salon suplimentar si doua apartamente prezidentiale cu Sali de baie.
Peste tot pe unde se deplaseaza Williamsburg, este escortat de catre doua vedete ale US Navy, ca masura de securitate.
Un viceamiral, nici mai mult, nici mai putin, comanda Williamsburg. Presedintele il cheama de mai multe ori pe saptamana. Adora sa vina sa dejuneze la bord.
El dispune de o linie directa cu viceamiralul Donald J. MacDonald. Daca nu are invitat, presedintele imparte masa cu viceamiralul. Intr-o zi, se vorbeste despre generalul MacArthur, care, de saptamani se razvrateste contra comandantului sau suprem, pe cand razboiul din Coreea face ravagii.
Viceamiralul isi spune parerea, din moment ce ii este ceruta : “ Domnule presedinte, nu poti comanda o armata si sa nu fii ascultat. “
Truman, in mod manifest, a ajuns la aceeasi concluzie : il va concedia pe MacArthur.
Cei doi barbati vorbesc despre orice si chiar despre Hiroshima. “ Presedintele parea a fi obsedat de efectele bombei atomice, insa aceasta facea parte din deciziile pe care trebuia sa le ia “.
Ca regula generala, Truman manifesta multa admiratie pentru militarii competenti.
El arata un respect infinit pentru seful de Stat-Major, George Marshall, din care va face secretar de Stat, in ciuda criticilor lui McCarthy, deja isteric.
Si se gandeste la ceea ce este mai bine pentru generalul Eisenhower.
La capatul celui de-al doilea mandat al sau, Truman spera ca “ Ike “ se va prezenta sub eticheta democrata.
Si el va afirma in mai multe randuri ca este absolut gata sa il pregateasca pentru Casa Alba. Va fi foarte intristat atunci cand Eisenhower, in ultimul moment, va alege campul republican.
Intre timp, Truman adora acest privilegiu, sa urce la bordul lui Wiliamsburg atunci cand are chef si sa uite de stresul functiei sale. Iar, in timpul weekend-ului, isi invita prietenii la bord pentru a juca poker. Uneori, partidele incep inca de joi seara si se termina dimineata. Atunci cand croaziera nu se mai termina, hidroavioane aduc corespondenta si ziarele. Uneori chiar, jucatori de poker in plus.
Truman evolueaza la trei categorii. “ Marii jucatori, care pariaza fara limita ; intermediarii, care se opresc la sapte sute de dolari ; si ceilalti, cei care joaca de placere, in general echipajul. In orice caz, presedintelui ii place sa joace si, mai mult, ii place sa castige.
Cand i se uraste de carti, isi baga capul in Potomac, fara fasoane.
Iar agentii Serviciului Secret il urmaresc, pe el, care inota cu ochelarii lui de miop, cu capul iesit din apa.
Nu ezita sa amestece placerea cu diplomatia.
In mod clar, se intelege bine cu Churchill.
Se adreseaza unul altuia pe numele mic. Churchill ocupa un loc special in inimile americanilor care au trait razboiul, iar Truman este sensibil la farmecul sau.
In acelasi timp, alegatorii britanici, carora le-a promis, cu cinci ani mai devreme “ sudoare, sange si arme “, l-au trimis la viata civila, la cateva luni dupa victorie.
Churchill vede venind un vant de cenusa si de jar, deasupra Europei.
Si are intentia hotarata de a o striga in gura mare in fata opiniei mondiale.
El a ales sa mearga si sa rosteasca un discurs istoric la Westminster College, la Fulton, in Missouri, fieful lui Truman. Acolo va evoca el “ Cortina de fier “ care s-a abatut asupra Europei.
Churchill soseste la Washington pe 4 martie 1946 si se urca la bordul trenului special inchiriat de Truman pentru ocazie.
Destinatie : Missouri, statul presedintelui. Vagonul pus la dispozitia sa este confortabil, iar compania este aleasa : Truman, amiralul Leahy, generalul Vaughan si cativa consilieri de la Casa Alba : Clark Clifford, Charlie Ross si colonelul Graham.
Se bea putin, cina este servita si se ajunge la subiectul serios : vrea Truman sa joace o partida de poker ?
Churchill marturiseste ca nu este un incepator si ca joaca poker de decenii, mai precis din timpul Razboiului Burilor ( purtat intre 1899 si 1902, a fost un razboi de cucerire a teritoriilor colonistilor olandezi si germani din Africa de Sud ( in olandeza, boer inseamna fermier ) ) din Africa de Sud, pe cand era corespondent de presa.
Truman considera util sa il previna : gentlemenii de fata nu erau nici ei niste incepatori.
Pentru a fi putin mai in largul sau, Churchill cere permisiunea de a merge sa se schimbe si sa se imbrace cu faimoasa sa tinuta de parasutist.
In timpul absentei sale, Truman le aminteste insotitorilor sai ca partida este importanta.
Ca Nelson la Trafalgar, le reaminteste ca se bizuie pe ei pentru a o castiga. Fiecare trebuie sa-si faca datoria.
Reputatia pokerului american este in joc.
Se intampla ca, dupa un martor, “ Churchill nu era prea stralucit la poker “ si, ca o oaie, este tuns de catre lupii care ocupa compartimentul.
El pierde trei sute de dolari in mai putin de o ora.
Apoi se scuza pentru o clipa.
Truman isi cheama trupele la ordine : “ Nu puteti sa-l luati ca pe un porumbel si sa-l lasati in slip “.
La capatul noptii, Sir Winston Churchill a recuperat ceva si pare bucuros de a se fi batut bine cu banda lui Truman.
In ziua urmatoare, timp de patruzeci si cinci de minute, Churchill isi va impresiona auditoriul anuntand ca “ Razboiul Rece ‘ este in toi in Europa.
Va dura patruzeci si cinci de ani. “
- va continua -
( Istoria Casei Albe, Cap. 15 “ Omuletul din Missouri “, Jean-Luc Hees, Ed.Pro Editura si Tipografie, Bucuresti, 2008, titlul original al cartii : “ La saga de la Maison Blanche “ , 2007 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu