Calvarul,
de Alexei Tolstoi, Volumul I, Cartea Întâi “SURORILE”, paginile 7-20 ( 1 )
Cartea întâi
Surorile
O, pãmânt rusesc !...
(Cântec despre oastea lui Igor)
I.
Dacã,
pãrãsindu-si ulicioara umbritã de tei a unui târg dintr-un fund de provincie,
un observator oarecare ar nimeri acum în Petersburg, ar încerca, dacã ar fi
atent, o senzatie complexã de excitare spiritualã si de deprimare sufleteascã.
Hoinãrind
pe strãzile drepte, învãluite în ceatã, pe lângã casele mohorâte, cu ferestre
negre si cu rândasi motãind pe la porti, privind îndelung întinderea de ape,
bogatã si posomorâtã, a Nevei, cu linia albãstruie a podurilor ei, unde
felinarele se aprind încã înainte de a se însera, cu colonadele palatelor
lipsite de intimitate si de bucurie, cu înãltimea ascutitã, strãinã de sufletul
rus, a catedralei Sfântului Petru si Pavel, cu luntrile mici si jalnice care
lunecã pe apa întunecatã si cu nenumãratele slepuri încãrcate cu lemne umede
de-a lungul cheiurilor de granit, aruncând câte o privire si asupra fetelor
îngrijorate si palide ale trecãtorilor cu ochi tulburi ca si orasul –
vãzându-le si luându-le toate acestea în consideratie, acel observator, dacã ar
fi impartial, si-ar îndesa capul mai adânc în guler, iar dacã ar fi malitios,
s-ar gândi cã n-ar fi rãu sã loveascã din toate puterile în încântarea aceasta
încremenitã si s-o sfarme în bucãti.
Încã
de pe vremea lui Petru I, un târcovnic de la biserica Sfânta Treime, bisericã
ce stã si astazi langa podul Troitki, a vazut coborandu-se noaptea din
clopotnitã o nãlucã – o muiere sfrijitã, cu capul gol.
Omul
s-a speriat cumplit si a strigat apoi la cârciumã : “Nu-i lucru curat cu
Petersburgul, o sa-l manance pustia !” fapt pentru care a fost însfãcat, bãgat
în beciurile politiei secrete si bãtut crunt cu biciul.
Încã de pe atunci, se vede, se obisnuiserã oamenii sa
creadã cã “nu-i lucru curat cu Petersburgul”.
Unii spuneau cã vazusera cu ochii lor cum se plimba
necuratul in trasura pe o strada din Vasilievski-Ostrov.
Altii povesteau cã, la miezul noptii, pe furtunã, cand se
umflã apele, calaretul de aramã se desprinsese de pe stanca lui de granit,
pornind in galop pe caldarâm.
Altii, in sfarsit, cã vazusera trecand in caretã un
consilier ministerial, de care se tinea scai, cu obrazul lipit de geam, un
functionar care trecuse de mult in lumea dreptilor.
Si multe alte povesti de felul acestora isi facusera drum
prin oras.
Si chiar acum, nu demult, poetul Alexei Alexeevici
Bessonov, trecând noaptea intr-o trasura de lux peste un pod arcuit, in drum
spre ostroave, vãzuse printre norii sfâsiati, in adâncurile cerului, o stea.
Si, privind-o printre lacrimi, isi zise cã si trãsura lui
împreunã cu sirurile de felinare si cu întreg Petersburgul adormit pe care il
lasase in urma nu erau decat un vis aiurit, nascut in mintea lui încetosatã de
vin, de dragoste si de plictisealã.
Douã veacuri au trecut ca un vis.
Petersburgul acela de la capatul pamantului, rasarit din
balti si bãlãrii, visa slavã si putere nemãrginitã : ca niste vedenii se
perindau rãsturnãrile de la palat, asasinarile tarilor, biruintele stralucite
si executiile sangeroase.
Femei, fiinte slabe, cãpãtau puteri de semizeu.
Soarta noroadelor se hotãra în asternuturile fierbinti si
rãvãsite.
Veneau flacai voinici de la tarã, zdraveni si cu mâinile
negre de pamant, si patrundeau cu indrazneala la curte, chiar pana aproape de
tron, ca sa se înfrupte din putere, din alcov si din luxul bizantin.
Vecinii se uitau cu groazã la aceste explozii de fantezie
nebuneascã.
Cu durere si spaimã, oamenii din Rusia priveau delirul capitalei.
Tara hrãnea cu sângele ei fantomele din Petersburg, pe
care niciodata nu ajungea sa le sature.
Petersburgul trãia o viatã înfriguratã, dar searbãdã – o
viatã nocturnã.
Fosforescente nopti de varã, nebune si senzuale, nopti de
iarnã fara somn, masa verde cu zãngãnitul aurului, muzicã, perechi pe care le
vedeai invartidnu-se cand treceai prin
fata ferestrelor, goana smintitã a troicilor, tigani, dueluri in zori de zi,
cand suierã vântul de gheatã si piuie flautul strident – toate pãreau o
defilare de trupe sub privirea infioratoare a ochilor bizantini ai
imparatului... Asa trãia orasul.
In ultimul deceniu luaserã nastere, cu o grabã de
neînchipuit, întreprinderi grandioase.
Apãreau ca din vãzduh averi de milioane.
Se construiau, din cristal si ciment, banci,
music-hall-uri, scatting-uri si restaurante stralucitoare, in care oamenii se
lasau ametiti de muzicã, de imaginile din oglinzi, de femeile pe jumatate
goale, de luminã si de sampanie.
Se deschideau in grabã cluburi cu jocuri de noroc, case
de intalnire, teatre, cinematografe, “luna-parcuri”.
Inginerii si capitalistii lucrau la proiecte pentru
inaltarea unei noi capitale, nemaipomenit de luxoasã, in apropiere de
Petersburg, pe o insulã inca nelocuitã.
In oras bântuia o adevãratã epidemie de sinucideri.
Femei isterice umpleau salile tribunalelor, ascultand
atente si lacome de senzatii tari procesele atator crime sangeroase si
excitante.
Totul era la îndemâna oricui – si luxul, si femeile.
Desfrâul îsi fãcea frum pretutindeni.
Palatul era bântuit de desfrâu ca de o molimã.
Acolo, in palat, ajungând pana la tronul imparatesc,
luând totul in glumã si in bãtaie de joc, începu sa-si facã mendrele un mujic
nestiutor de carte, cu ochi dementi si cu o formidabilã vigoare de mascul.
Petersburgul, ca nici un alt oras, traia o viatã unicã,
încordatã si tulbure.
Puterea centralã conducea toatã aceasta miscare, dar nu
se contopea cu ceea ce s-ar fi putut numi spiritul orasului.
Puterea centrala dorea sa asigure ordinea si linistea,
organizand totul in vederea acestui scop.
Spiritul orasului nãzuia sa distruga aceasta putere.
Spiritul de distrugere se afla pretutindeni, îmbibând cu
otrava lui ucigãtoare si grandioasele combinatii de bursã ale vestitului Sashka
Sakelman, si ura intunecata a muncitorului de la turnãtoria de otel, si
visarile smintite ale poetesei la modã, care sedea pana dupa ora patru
dimineata in subsolul artistilor, “Zurgalaii rosii”, si chiar pe acei care,
desi aveau datoria sa combatã acest spirit de distrugere, faceau totul, fara sa-si
dea seama, pentru a-i da cât mai multã amploare.
Era vremea in care dragostea, sentimentele bune si
sanatoase erau socotite vulgare si învechite.
Nimeni nu iubea, dar toatã lumea era hãmesitã si se
arunca, intoxicatã, asupra oricãrui lucru atâtãtor, asupra oricarui lucru
care-i sfâsia mãruntaiele.
Fetele tinere isi tainuiau nevinovatia ca pe o rusine,
barbatii ascundeau faptul cã erau credinciosi sotiilor.
Spiritul de distrugere era socotit de bun-gust, iar
neurastenia, dovadã de rafinament.
In directia aceasta dadeau lectii scriitorii la modã,
apãruti din neant pentru un sezon.
Oamenii isi nascoceau vicii si perversiuni numai ca sa nu
parã fara nici un haz.
Asa era Petersburgul in 1914.
Chinuit de nopti fara somn, înecându-si amarul in vin, in
aur, in dragostea fara dragoste si in melodiile lascive ale tangoului, cantec
al agoniei, orasul traia, asteptandu-si parca ziua cumplitã a sfârsitului.
Crainicii incepura a se ivi : un suflu nou si neinteles
parea cã tâsneste din toate crapaturile...
*
II
“...Nu vrem sa ne mai aducem aminte de nimic.
Declarãm : destul, întoarceti spatele trecutului !
Ce rãmâne în urma noastrã ?
Venus
din Millo ?
Dar
putem oare s-o mâncãm ?
Sau poate cã ajutã la cresterea parului ? !
Nu inteleg ce nevoie as avea eu de blocul acela de piatra
!
Iar arta, arta – brr !
Vã mai face placere sa va lasati zgândãriti de notiunea
asta ?
Uitati-va la dreapta, la stanga, inainte, sub picioare !
Purtati pantofi americani ?
Traiasca pantofii americani !
Iatã arta : un automobil rosu, un pneu de cauciuc, un
bidon cu benzinã si o sutã de kilometri pe orã.
Senzatia cã înghit spatiul mã excitã.
Iatã arta : un afis de zece metri, pe care se vede un
tanar elegant, cu cilindru stralucitor ca soarele.
Croitorul este artistul, geniul zilei de azi !
Doresc desfatarile vietii, dar sunt indopat cu apã cu
zahar, bunã doar pentru cei ce suferã de impotentã sexualã...”
În fundul sãlii înguste, dincolo de scaune, acolo unde
stãtea ingramadit tineretul universitar, izbucnirã râsete si aplauze.
Cel care vorbise, Serghei Sergheevici Sapojkov, zâmbi cu
gura umedã, isi îndreptã pince-nez-ul mobil pe nasul lui mare si coborî tantos
treptele catedrei uriase de stejar.
Mai la o parte, in fata unei mese lungi, luminatã de douã
candelabre cu câte cinci lumânãri, sedeau membrii societatii “Serate
filozofice”.
Erau acolo si presedintele societatii, profesorul de
teologie Antonovski, si referentul zilei, istoricul Veliaminov, si filozoful
Borski, si spiritualul scriitor Sakunin.
Societatea “Serate filozofice” avusese de suferit in
iarna aceea nãvala vijelioasã a unor tineri prea putin cunoscuti, dar coltosi.
Acestia atacau cu atâta furie scriitorii venrabili si
filozofii respectabili, afirmând lucruri atât de indraznete si de ispititoare,
incat sâmbãta, când sedintele erau publice, vechea casã din strada Fontanka,
unde îsi avea sediul societatea, era plinã pana la refuz.
Asa se intamplase si astazi.
In timp ce Sapojkov dispãrea in multime si, ici si colo,
prin salã mai rãsunau inca aplauze, apãru la catedrã Akundin, un om mic de
staturã, cu pãrul tuns, cu capul plin de proeminente în chip de cucuie, cu fata
tânãrã si galbenã si cu umerii obrajilor iesiti din afarã.
Venea de curând la aceste sedinte si avea un succes
extraordinar, mai ales printre ultimele randuri de spectatori din sala.
Daca intrebai de unde a venit si cine-i, cei care stiau
zambeau misterios.
In orice caz, numele lui nu era Akundin.
Se întorsese din strainatate si vorbea totdeauna cu tâlc.
Mângâindu-si bãrbuta rarã, Akundin aruncã o privire catre
sala care se potolise, zâmbi cu buzele lui subtiri si începu sa vorbeasca.
În ziua aceea, în rândul al treilea de scaune de langa
intrarea din mijloc sedea, cu barbia sprijinitã în pumnul ei micut, o fatã
tanara, imbracata cu rochie de postav negru încheiatã pana la gât.
Pãrul subtire, de un blond-cenusiu, era ridicat deasupra
urechilor, rãsucit ca un nod si prins cu un pieptene.
Fara sa se miste sau sã zâmbeascã, îi cerceta pe cei din
fata mesei verzi, si privirea i se oprea uneori, îndelung, asupra lumanarilor
care pâlpâiau.
Când Akundin strigã, batand cu pumnul in catedra de
stejar : “Cu pumnul ei de fier, economia mondiala dã cupolei bisericesti cea
dintai lovitura”, fata oftã usor si, scotându-si pumnul mic de sub bãrbie,
unde-i rãmase o urmã rosie, isi vârî in gura o caramea.
Akundin vorbea inainte :
“...Si voi mai visati inca visuri neguroase cu privire la
imparatia lui Dumnezeu pe pamant ! Degeaba, cu toate sfortãrile voastre, el doarme dus !
Sperati poate cã pana la urma se va trezi si va vorbi, ca
mãgãrita lui Valaam ?
Da, se va trezi, dar nu la glasurile duioase ale poetilor
vostri si nici la fumul cãdelnitelor !
Poporul nu poate fi trezit decat de sirenele fabricilor !
Da, se va trezi si va vorbi, dar glasul lui nu va fi
dulce la auz.
Sau poate vã puneti nadejdea in desisurile si in
mlastinile voastre ? !
Ati mai putea dormi in ele inca vreo jumatate de veac,
sunt sigur !
Dar sa nu dati acestui fapt numele de mesianism.
El reprezintã ceea ce se duce, nu ceea ce vine.
Aici in Petersburg, in aceasta sala superbã, a fost
inventat mujicul rus.
S-au scris despre el sute de tomuri si s-au compus
nenumãrate opere muzicale...
Mi se pare insa cã aceastã distractie se va termina cu
mult sange...”
In momentul acela, presedintele il intrerupse.
Akundin zambi usor si, scotându-si din buzunarul vestonului
o batistã mare, isi sterse cu o miscare obisnuitã la el capul chel, ca un
craniu, si fata.
Din fundul salii rasunara glasuri :
-
Sa vorbeasca !
-
Auzi dumneata nerusinare ! Sa nu lase omul sa spuna ce are de spus !
-
Adevaratã bataie de joc !
-
Tacere, acolo in fund !
-
Ba, sa tãceti voi !
Akundin urmã :
-
Mujicul rus este punctul de sprijin al ideilor. Da... Dar daca aceste idei
nu vor fi legate organic de nazuintele lui de veacuri, de notiunea lui
primitivã asupra dreptatii, notiune valabilã pentru toti oamenii, ele vor cãdea
ca sãmânta in piatrã.
Si atâta timp cât mujicul rus nu va
fi privit decat ca un om cu burta desartã si cu sira spinãrii frântã de muncã,
atata timp cat, in sfarsit, nu veti inceta sa-i atribuiti particularitati
mesianice, inventate cândva de cine stie ce boier – vor exista in mod fatal doi
poli : ideile domniilor-voastre, superbe, nascute in umbra cabinetelor, si
poporul, despre care nu vreti sa stiti nimic...In fond, nici macar nu vã
criticãm acum.
Ar fi ciudat sa ne pierdem vremea
cercetand fenomenala povarã care e fantezia omeneascã. Nu, ne mãrginim doar sa
va declarãm : salvati-vã cat mai e timp, deoarece atat ideile voastre, cat si
comorile voastre vor fi aruncate, fara nici un regret, in lada cu gunoi a
istoriei...
Tânãra fatã cu rochie de postav negru nu parea dispusã sa
se adanceasca in cele ce se afirmau de pe catedra de stejar.
Avea impresia ca toate acele cuvinte si discutii erau,
fara indoiala, cat se poate de interesante si pline de inteles, dar cã lucrul
cel mai important era altceva, ceva ce nu se arãta in vorbele acelor oameni.
Atunci, un nou-venit apãru in fata mesei verzi.
Fara sa se grabeasca, se asezã alaturi de presedinte, se
înclinã la dreapta si la stanga, isi trecu mâna înrositã de frig prin pãrul
roscat, ud de zapada, apoi isi ascunse mâinile sub masã, indreptandu-si tinuta.
Era imbracat cu un surtuc negru, foarte strâns pe trup,
avea fata trasã si matã si sprâncenele arcuite sub care, in umbrã, se
deschideau ochii cenusii, peste masura de mari, iar pãrul lung îi cãdea bogat
pe spate : exact asa fusese reprodusã fotografia lui Alexei Alexeevici Bessonov
în ultimul numãr al unei reviste saptamanale ilustrate.
Fata cea tanara nu mai vedea acum nimic altceva decat
chipul, aproape respingator de frumos, al noului-sosit.
Ea cerceta, cu spaimã parcã, trasaturile acelea bizare,
pe care le vazuse deseori in vis, in noptile cu vânt ale Petersburgului.
Iatã-l, isi pleacã urechea spre vecin si zâmbeste.
Zâmbetul lui prea firesc, dar in tãietura nãrilor
subtiri, in sprancenele prea feminine, intr-o nu stiu ce fortã gingasã a fetei
lui era perfidie, ingamfare si mai era ceva, ceva pe care nu-l putea intelege
si care o tulbura mai mult decat orice.
In vremea asta, referentul Veliaminov, un om rosu la fatã
si bãrbos, cu ochelari de aur si cu smocuri de pãr auriu-cãrunt de jur
împrejurul craniului mare, ii raspundea lui Akundin :
-
Aveti dreptate, asa cum are dreptate avalansa cand se pravaleste din munti.
Asteptãm de mult venirea veacului teribil, am prevazut de mult triumful
adevarului vostru. Voi sunteti stapanii fortelor elementare, nu noi. Noi insa
stim cã cea mai inalta dreptate intru cucerirea careia chemati lumea cu
sirenele fabricilor, va fi un morman de daramaturi, un haos in care omul va
rataci buimac. “Mi-e sete”, iatã ce vã va spune el [ El ], pentru cã nu va mai
avea in el nici o picatura de vlagã divinã. Bãgati de seamã ! – Si Veliaminov
isi ridicã degetul lung ca un creion, privind sever randurile ascultatorilor pe
deasupra ochelarilor. – În raiul la care visati si in numele caruia vreti sa
transformati omul intr-un mecanism viu, intr-un numãr de ordine oarecare,
omul-numãr, in acest rai inspaimantator mocneste amenintarea unei noi
revolutii, cea mai teribilã dintre toate : revolutia Spiritului.
Akundin zise de la locul lui, cu raceala :
-
Omul-numar e tot o conceptie idealista.
Veliaminov fãcu un gest cu mâna pe deasupra mesei.
Chelia îi sclipi in lumina candelabrului.
Apoi incepu sa vorbeasca despre pacatul in care cade
omenirea si despre cumplita rasplata viitoare.
In sala lumea incepu sa tuseasca.
In timpul pauzei, fata cea tanara se duse la bufet, unde
se opri, posomorata si singuraticã, langa usã.
Cativa avocati beau ceai cu nevestele lor, vorbind mai
tare decât toatã lumea.
Celebrul scriitor Cernobîlin se asezase aproape de sobã
si mânca peste cu merisoare, uitandu-se din cand in cand, cu ochii lui rãi de
om beat, la cei care treceau.
Doua doamne literate, de vârstã mijlocie, cu gâtul
nespãlat si cu panglici late in pãr, mestecau sandviciuri langa bufet.
Mai la o parte, fara sa se amestece printre mireni,
stateau, ca si cum ar fi pozat, cativa preoti.
Un om pe jumatate cãrunt, cu pãrul zbârlit, cu mâinile la
spate sub surtucul lung, se legãna pe calcaie in mijloc, sub candelabru.
Era Cirva, criticul, care astepta sã se apropie cineva de
el.
Atunci se ivi si Veliaminov.
Una din doamnele literate se aruncã asupra-i,
înfingându-si mâinile in mâneca lui.
Cealaltã încetã deodata sa mestece, se scuturã de
firimituri si-si plecã fruntea, facand ochii mari.
Bessonov se apropia de ea, salutând la dreapta si la
stanga cu o inclinare smeritã a capului.
Tanara imbracata in negru simti cum doamna literatã se
încordase sub corset.
Bessonov ii spuse ceva, zambind alene.
Batand din palme cu mainile ei grãsulii, doamna incepu sa
rada, dandu-si ochii pese cap.
Fata cea tanara ridicã din umeri si parasi bufetul.
Cineva o strigã din urma.
Un tinerel negricios, cu infatisare obositã isi facea
drum prin multime catre ea.
Purta o haina scurta de catifea, dadea din cap fericit
si-si încretea nasul de placere.
O apucã de mânã.
Palma ii era umedã, pe frunte avea un mot de pãr umed, si
ochii lui umezi, negri si lunguieti o priveau cu duiosie.
Il chema Alexandr Ivanovici Jirov.
-
Ce surprizã ! Ce faci aici, Daria Dmitrievna ?
-
Ce faci si dumneata, - ii raspunse ea tragandu-si mana, pe care, varand-o
in manson, si-o sterse cu batista.
El incepu sa rada cu glas subtirel, privind-o cu si mai
multã duiosie :
-
Se poate ca nici de astã datã sa nu-ti fi placut Sapojkov ? A vorbit ca un
profet ! E adevarat cã bruschetea si maniera lui originala de a se exprima
supãrã oarecum... Dar esenta cugetarii lui nu este oare ceea ce dorim cu totii
in tainã, dar n-avem curajul s-o spunem ? El are aceasta indrazneala :
Suntem cu totii tineri, tineri, tineri,
Dar pântecele ni-i lihnit de foame
Si o sa-nfulecãm nimicul !...
Da, lucruri neobisnuite, noi si indraznete !
Nu simti si dumneata, Daria Dmitrievna, cum ne napadeste
noul ?
Tot ce-i nou, nesãtios si cutezator ?
Tot asa si Akundin.
E prea logic, dar ce lucruri minunate spune !
Inca vreo doua-trei iaerni ca aceasta, si totul va incepe
sa plesneasca, sa paraie din incheieturi...
E de-a dreptul miraculos !
Vorbea cu glas domol, surazand duios si dulceag.
Dasa simtea cum toata fiinta lui era cuprinsã de tremur,
ca intr-o mare excitare.
Nu-l ascultã pana la sfarsit, il salutã cu capul si-si
facu drum spre garderobã.
Un portar ursuz si plin de medalii cãra grãmezi de sube
si galosi, fara sã se uite la numãrul pe care i-l întindea Daria.
Trebui sã astepte mult.
Simtea cum trage la picioare din sala cu usi ce se
deschideau intr-amândouã pãrtile si unde birjari înalti, imbracati in caftane
sinilii si umede propuneau cu veselie si impertinentã tuturor celor care
treceau pragul :
-
Vã duc eu, boierule, cu bidiviul meu !
-
Sa vã duc la Peski, cã tot mi-e în drum !
Dasa auzi deodatã în spatele ei glasul lui Bessonov,
poruncind rãspicat si rece :
-
Portar ! Suba, cãciula si bastonul...
Fata simti impunsaturi usoare, ca de ace, pe spinare.
Întoarse capul repede, privindu-l pe Bessonov drept in
ochi.
El întâmpinã linistit privirea ei, ca pe un lucru care i
se cuvenea, apoi pleoapele-i tresãrirã si o sclipire vie se ivi in ochii
cenusii, de parca s-ar fi dat batuti.
Dasa isi simti lamurit bataile inimii.
-
Daca nu mã însel, - incepu Bessonov aplecandu-se spre ea, v-am mai intalnit
la sora dumneavoastra, nu ?
Dasa ii raspunse imediat, cu indrazneala :
-
Da, ne-am mai intalnit.
Si smulgandu-si suba din mana portarului, alergã spre
iesire.
Un vânt umed si rece fãcea sa-i fluture haina,
strpindu-i-o cu picaturi ruginii.
Dasa se înfãsurã pana la ochi in gulerul ei de blanã.
Ajungând-o din urmã, un trecator îi sopti la ureche :
-
Ce ochisori !...
Dasa pãsea grabita pe asfaltul ud, traversand repede
spatiile inegal luminate.
Prin usa larg deschisã a unui restaurant razbatea
tânguirea viorilor care cantau un vals.
Privind drept inainte, fata sopti în blana moale a
mansonului :
-
Nu, nu e chiar atât de usor !
*
III
Intrând în salã si deschizandu-si suba umedã, Dasa
întrebã pe fata din casã :
-
Nu-i nimeni acasã, nu-i asa ?
Lusa [ Lusha ], fata din casã, cãreia-i ziceau si Marele
Mogol pentru cã avea umerii obrajilor iesiti ca la idoli si-si pudra fata prea
din belsug, raspunse cu glas subtire, in timp ce se admira in oglindã, cã
intr-adevar doamna nu era acasã, dar cã domnul era in birou si va lua masa
peste o jumatate de orã.
Trecand in salon, Dasa se asezã langa pian, picior peste
picior, cuprinzandu-si genunchiul cu mainile.
Cumnatul ei, Nikolai Ivanovici, era acasa : prin urmare
se certase cu nevasta, era bosumflat si i se va plânge de sora ei.
Acum era ora unsprezece, si ea n-avea ce face pana pe la
trei, cand va putea sa se culce...
Sa citeasca ?
Ce sa citeasca ?
Si, apoi, nici n-avea chef de citit.
Sa stea si sa se gandeasca, ar fi si mai rãu.
Cat de plictisitoare e uneori viata !...
Dasa oftã, deschise capacul pianului si, stand asa,
piezis, incepu sa descifreze cu o mana o partiturã de Skriabin.
E grea situatia unei fete la o varsta atat de incomodã,
la nouasprezece ani, si mai cu seama pentru ea, care nu era proastã de loc si
care, pe deasupra, dintr-un absurd sentiment de puritate, era prea severã cu
cei care se arãtau dispusi s-o ajute sa-si risipeasca melancolia feciorelnicã –
si câti nu erau de acestia !...
Anul trecut, Dasa venise de la Samara la Petersburg sa
urmeze cursurile Facultatii juridice si se instalase la sora ei mai mare,
Ekaterina Dmitrievna Smokovnikova.
Barbatul surorii ei era un avocat destul de cunoscut.
Sotii duceau o viatã imbelsugatã si zgomotoasã.
Dasa era mai micã decat sora ei cu vreo cinci ani.
Cand se mãritase Ekaterina Dmitrievna, Dasa nu era decat
o fetitã.
In anii din urmã, surorile nu se vãzuserã decât foarte
rar, iar acum se înfiripaserã între ele sentimente noi : din partea Dasei,
sentimente de dragoste, iar din partea Ekaterinei Dmitrievna, de duioasã
ocrotire.
La inceput, Dasa o imita pe Ekaterina Dmitrievna in
toate, incantata de frumusetea, de gustul ei si de felul cum stia sa se poarte
cu lumea.
Sfioasã fatã de cunoscutii Katiei, Dasa spunea de multe
ori obrãznicii, din timiditate.
Ekaterina Dmitrievna isi dadea toata silinta sa-i fie
casa intotdeauna un model de bun-gust si de noutati care nu erau inca la
indemana oricui.
Nu lipsea de la nici o expozitie si cumpãra tablouri
futuriste.
In ultimul an avusese discutii furtunoase cu bãrbatul ei,
pentru cã lui Nikolai Ivanovici ii placea pictura de idei, iar Ekaterina
Dmitrievna hotarase, cu tot entuziasmul ei feminin, cã preferã sa sufere pentru
arta nouã decat sa aibã aerul cã e o înapoiatã.
Dasa era si ea incantata de aceste tablouri stranii
atârnate pe peretii salonului, desi isi zicea cateodata, cu amaraciune, cã
siluetele patrate, cu fete geometrice, cu maini si picioare mai numeroase decat
ar fi fost nevoie, vopsite in culori dureroase ca migrenele, in sfarsit, cã
toata aceasta poezie cinicã si sumbrã era prea inalta pentru imaginatia ei.
In fiecare marti, in sufrageria din lemn de palisandru a
familiei Smokovnikov se aduna la supeu o societate zgomotoasa si veselã.
Veneau avocati buni de gurã, cãrora le placeau femeile si
care urmareau cu atentie curentele literare, doi sau trei ziaristi, care se
pricepeau minunat sa expunã ce politicã internã sau externã trebuia dusã, si
criticul Cirva, cu nervii zdruncinati, care pregãtea ultima catastrofã
literarã.
Cateodata, spre dimineata, soseau si cativa tineri poeti,
care isi lasau caietele cu versuri in antreu, in buzunarul paltonului.
Cand incepea supeul, apãrea in salon cate o celebritate,
care se ducea calm sa sarute mâna gazdei si apoi se instala cu importantã
intr-un fotoliu.
Pe la mijlocul supeului, se intampla uneori sa auzi cum
cineva isi scoate zgomotos galosii de piele in antreu, exclamand apoi cu glas
catifelat :
-
Respectele mele, Mare Mogol !
Dupa aceea, peste scaunul gazdei se apleca fata proaspat
barbierita, cu urechile blegite a primului-amorez :
-
Dã-mi mânuta, Katiusa !
În timpul acestor supeuri, pentru Dasa personajul
principal era sora ei.
Ii era necaz p toti cei care nu se aratau destul de
atenti cu dragalasa si buna Ekaterina Dmitrievna, o fiintã atat de simpla si de
neprefacuta.
Era insa geloasã pe cei care se aratau prea atenti sii
privea pe vinovati cu urã.
Cu incetul, incepu sa se orienteze in mijlocul acestei
multimi de oameni, ametitoare doar pentru cine nu era deprins cu ea.
Îi dispretuia acum pe avocatii incepatori : afarã de
jachetele din stofã pãroasã, de cravatele liliachii si de cãrarea pana la
ceafã, n-aveau nimic deosebit.
Îl ura pe primul-amorez : cu ce drept ii spunea el
surorii ei “Katia” si fetei din casa “Marele Mogol” ?
Nu avea nici un motiv ca atunci cand bea un paharut de
vodcã sa se uite la Dasa printre gene, cu ochii aceia cu pungi, si sa închine :
-
În sanatatea migdalului înflorit !
De cate ori se repeta aceasta scena, Dasa simtea cum se
înãbusã de ciudã.
Intr-adevar, obrajii ei erau rumeni, si nu putea inlatura
cu nici un chip culoarea aceea blestematã de floare de migdal.
La masã, Dasa se simtea ca o papusa de lemn.
Cand veni vara, Dasa nu se intoarse la tatal ei, in
Samara cea prafuita si infierbantata de arsitã, ci primi cu bucurie sa ramana
langa Katia, la plaja, la Sestroretk.
Vedea acolo aceiasi oameni ca si in timpul iernii, numai
ca se intalneau mai des, se plimbau cu barca, faceau baie in mare, mancau
inghetata in paduricea de pini, iar seara ascultau muzicã si cinau zgomotos pe
veranda cazinoului, in aer liber.
Ekaterina Dmitrievna comandã pentru Dasa o rochie albã
brodatã, o palarie cu boruri largi si cu panglicã neagrã si o centurã latã de
matase, care se înnoda într-un fiong mare la spate.
Atunci Nikanor Iurievici Kuliceok, secretarul cumnatului
ei, se indragosti dintr-o data de Dasa, ca si cum in clipa aceea i s-ar fi
deschis ochii pentru intaia oara.
Dar el facea parte din categoria “dispretuitilor”.
Dasa se supãrã si-l invit in padure, unde, fara sa-l lase
sa spuna un singur cuvant de aparare, ii declarã, in timp ce el isi stergea
fata cu batista facuta mototol in pumn, cã nu-i permite sa se uite la ea ca la
o “femelã” oarecare, cã e indignatã, cã-l socoteste o persoanã cu imaginatia
pervertitã si cã se va plânge imediat cumnatului ei.
Si intr-adevar, chiar in aceeasi seara, ii povesti
avocatului cele intamplate.
Nikolai Ivanovici o ascultã pana la capãt, mangaindu-si
barba ingrijita si uitandu-se cu mirare la obrajii Dasei, care de ciudã se
facusera ca floarea de migdal, la palaria ei mare, care se clãtina din cauza
mâniei, la intreaga ei faptura albã si subtire.
Se asezã apoi pe nisip langa apã, incepu sa rada in
hohote si, stergându-si ochii, îi spuse :
-
Fugi, Daria, fugi, cã mor !
Extras din Calvarul, de A.N. Tolstoi, Volumul I, Cartea Intâi “SURORILE”, paginile
7-20, Editia a VI-a, cu ilustratiile de Kukrîniksî, coperta de I.Molnar, Editura Pentru Literatura Universala, 1961, Moskva 1951, “Hojdenie Po Mukam”, A.N.Tolstoi
