Agenda
mea din anii facultatii, anul IV, noiembrie 2008 (2). 15 noiembrie 2008.
Decesul unchiului meu Andrei Dumitru ( 2 ) Bunicii mei materni.
Decesul
unchiului meu Andrei Dumitru ( 2 ) Bunicii mei materni.
-
continuare :
Am redeschis
ieri si revazut o parte din Notitele mele din agenda pe care am tinut-o in anii
facultatii din zilele de 14 / 15 noiembrie 2008, 16 noiembrie 2008.
Notele mele
s-au incheiat cu “Programul” care urma in zilele urmatoare, adica pe 17
noiembrie 2008 si mai ales pe 18 noiembrie 2008 cand avea sa aiba loc
inmormantarea unchiului Dumitru Andrei sau a unchiului Titi.
Marti pe 18
noiembrie 2008 erau in program sosirea preotului acasa la unchiul Andrei
Dumitru pe la ora 11:45 – 12:00, si celebrarea unei slujbe.
Iar dupa
slujba, plecarea de acasa ( de la cabinetul de avocat ) a unchiului Andrei
Dumitru, a rudelor sau altor apropiati catre Biserica
Caramidari, o biserica aflata undeva pe
stradutele cartierului din Tineretului, unde insa eu nu am fost.
De la Biserica
Caramidari urma sa se plece la cimitirul Tudor Vladimirescu, la ora 13:30, sau, la ora 13:30, toata lumea trebuia sa
ne aflam deja la cimitir, un aspect care inca de atunci nu mi-a fost clar.
Revazand
zilele trecute, mai multe Note din agenda mea, am constatat ca la o fila am consemnat
ca tanti Sica Andrei, dupa decesul sotului ei a dormit cu Viorica si fata
acesteia ( o nota gasita la fila zilei de miercuri, 31 decembrie 2008, cand
mi-a telefonat Melania Ionescu si m-a pus la curent cu unele noutati ).
Ei bine,
acuma, revenind putin inapoi cu povestirea, ma intreb daca dintre cele doua
vecine din blocul unchiului meu, pe care le-am numit “Gaby” si doamna Musster,
nu stiu daca nu cumva vecina Gaby nu se numea Viorica.
In tot cazul,
am impresia ca Gaby sau Viorica nu a spus numele ei de familie, in timp ce, cealalta
vecina din bloc, s-a prezentat cu numele ei de familie : Musster [ Mußter ].
Gaby sau
Viorica ( ? ) era doamna casatorita, cu sot si 2 copii, o fata si un baiat,
atat de micuta, slabuta, delicata, sociabila, si care, cand incepea sa
vorbeasca, remarcai ca ii place foarte mult sa comunice.
In seara de
duminica, 16 noiembrie 2008, ma aflam in garsoniera unchiului Dumitru Andrei,
si langa mine se aflau Gaby sau Viorica, sotul ei si copiii.
Am discutat
atunci despre drepturile omului si libertatile sale fundamentale, iar doamna
Gaby si sotul ei au exclamat ca : “Domnisoara, dar
credeti ca noi le cunoastem ? “, cu referire la drepturile
omului.
Eu am spus ca
sunt mentionate in Constitutia Romaniei si am aflat ca aceasta, constitutia, nu
este citita.
In momentul in
care au sosit si rudele din sectorul 5, adica matusa Ioana Dragnea, in baston,
in varsta, cu masina cu fiul ei cel mare, Nelu Dragnea, care venise cu sotia
lui Vali, apoi erau cu Anca fiica lor si cu Doru sotul Ancai.
Anca si Doru
se prea poate sa fi venit separat, cu alta masina, a lor.
Insa, cand au
intrat in garsoniera si sotul doamnei Gaby ( Viorica ? ) l-a vazut pe Doru, cum
era dumnealui asezat langa mine, un domn cu simtul umorului, a spus cam mirat :
“Mãi, dar parca data trecuta, arãta
altfel ?! Parca era altul ?!”
Sotul doamnei
Gaby sau Viorica, un domn cu parul alb, avea intr-adevar un simt al umorului si
o natura pasnica, incepuse sa si zambeasca usor, dar in acelasi timp era
intrigat, i se parea ca sotul Ancai, cel de “data trecuta”, care mai venise pe
acolo, adica Doru, daca asa il chema, in clipa aceea, in seara aceea nu mai
arata la fel.
Pe cat de
negru, negru si neted avea Anca parul, pe atat de blond, blond-saten deschis
era sotul ei cel tanar.
Doamna Gaby
sau Viorica i-a spus lui tanti Sica Andrei ca i-a pregatit “sus”, adica acasa
la ea, la etaj, un “peste” la cuptor, sa manance.
Tanti Sica
Andrei este o gospodina desavarsita, dar de mai multe zile se ocupa de
formalitatile pentru inmormantare.
De un mare
ajutor i-a fost Nelu Dragnea, fiul cel mare al Onitzei ( Ioanei Dragnea ).
Insa, tanti
Sica era foarte inlacrimata, obosita, nu putea sa doarma, avea deja ameteala si
Raluca a spus ca “mama nu se simte bine” si ii era frica sa nu pateasca ceva.
De toate aceste
rude, care sunt din partea mamei mele, noi, fratele meu si cu mine si chiar
tatal meu, am trait pot spune, la o parte.
Pentru ca mama
mea a fost mai multi ani certata cu bunicul meu tatal ei, cu Paraschiv Mardale,
mai precis ea s-a suparat pe bunicul, cu atat mai mult, orice relatie era
stinsa, incetata, intre noi si restul familiei.
Dar relatiile
s-au racit inca de cand s-a casatorit mama mea.
Nu stiu de ce.
Imi spun insa, ca
in mod sigur, un rol l-a avut chiar regimul comunist care era la putere.
Unchiul Andrei
Dumitru a fost foarte multi ani, pana la Revolutia romana din 22 decembrie
1989, magistrat-judecator.
Abia dupa 1989 el
a intrat in Baroul Bucuresti, devenind avocat.
La inceputul
carierei sale, la inceputul anilor 1950, unchiul meu Andrei Dumitru, dupa terminarea facultatii
de Drept, a fost magistrat militar.
Nu sunt foarte
sigura daca a fost si procuror vreodata, dar a fost judecator militar cand era foarte tanar si
trimis la Timisoara spre a judeca un proces, e drept, unul politic.
Cand a plecat
de la proces, trebuia sa ajunga inapoi acasa la Bucuresti unde si lucra.
In gara din
Timisoara, pe peron, asteptand sosirea trenului, cand trenul a intrat in gara,
din spate, cineva brusc, pe neasptetate l-a impins puternic sub rotile
trenului.
Trenul i-a
taiat bratul drept.
Intreaga viata,
unchiul Andrei Dumitru a purtat o proteza pentru bratul drept.
Avea vreo 23,
24 de ani la data accidentului de la Timisoara.
Alertati,
tatal sau Tudor Andrei care fusese jandarm pe vremea cand Romania era o monarhie,
si bunicul meu Paraschiv Mardale au luat avionul de la Bucuresti si au alergat
intr-un suflet la Timisoara si l-au adus acasa.
Taierea
bratului i-a adus suferinte ingrozitoare fizice, dar si psihice.
Mama mea mi-a
povestit candva, ca bunica mea Ioana sau Jeana ( Enache ) Mardale tinea foarte
mult la nepotul de sora, al sotului ei Paraschiv.
Adica il iubea
mult pe Dumitru Andrei.
Se pare ca,
mai multe zile, o perioada ea a stat cu unchiul Dumitru Andrei si l-a
incurajat, l-a consolat, si aceasta mai ales pentru ca, auzisem, unchiul
Dumitru Andrei in imprejurarea aceea dramatica ar fi vrut sa se sinucida.
Dumitru Andrei
era convins sa nu va mai putea avea o familie.
La data
accidentului era singur, era necasatorit.
Se gandea ca
nu il va mai dori nicio tanara femeie de barbat si nu va putea astfel avea nici
copii, ca nu se va putea niciodata insura.
Pe atunci, el inca
nu o cunoscuse pe Sica Andrei, pe Eufrosina Andrei sau tanti Sica.
( In sinea
mea, intotdeauna m-am gandit ca a exagerat acest aspect, in 1993 cand incepusem
sa lucrez ca grefiera de sedinta, il intalneam pe coridoarele Palatului de
Justitie, si el insusi unchiul meu Andrei Dumitru, in primele saptamani venea
sa ma viziteze in biroul meu, sa vada daca sunt bine, daca sunt bine instalata,
daca totul se desfasoara cum trebuie...
Ei bine si
remarcasem ca doamnele, avocate, foste magistrate, erau foarte incantate de
prezenta lui si eu vedeam ca are mult succes la persoanele de parte feminina,
asa incat nu intelegeam de ce era ingrijorat in tineretea lui ? !
Primul meu
birou era la etajul 2 al Palatului de Justitie, si in apropierea Bibliotecii
Avocatilor unde unchiul meu venea adesea, aproape in fiecare zi. )
Dupa
accidentul din gara Timisoara, unchiul meu a fost nevoit sa treaca din Armata,
in “civilie”, si a fost trecut in rezerva, cu gradul de Judecator-Maior.
A trecut apoi
la Curtea Suprema de Justitie, care in acei ani se numea Tribunalul Suprem, si
foarte, foarte multi ani, practic aproape intreaga lui viata ca magistrat, a
fost si a ramas un judecator al Curtii de Casatie, al Tribunalului Suprem.
Apoi, prin anul
1982, Cristian Andrei, fiul cel mare al lui Dumitru Andrei, a hotarat sa ia
calea strainatatii.
A plecat din
Republica Socialista Romania, se spunea in familie, ca unchiul meu nu ar fi stiut
ce planuri are Cristian, care la Bucuresti era si ghid turistic, in timp ce isi
facea facultatea, adica Institutul de Arhitectura “Ion Mincu”.
Si Cristian a
terminat facultatea de arhitectura, impreuna si cu colega lui de an Ruxandra,
cu care a si ramas impreuna, au plecat din Romania, si ulterior au avut si au,
doi copii.
Din pacate,
Ruxandra s-a imbolnavit, nu stiu cand, dar in 2008 am auzit ca suferea deja de
cancer... uterin (?), si peste nu mult timp, poate a fost o chestiune de luni
de zile, Ruxandra a si decedat.
A lasat doi
copii fara mama, pe Zoe, prima nascuta si pe fratele ei Nicholas-Achim, copiii,
amandoi s-au nascut in Canada.
La Toronto,
sau unde o fi fiind stabilit Cristian Andrei, eu auzisem in trecut la Toronto.
Cristian
Andrei, spun povestile de familie, ar fi mers, dupa ce a terminat Institutul de
Arhitectura “Ion Mincu”, - deci pe in plina epoca comunista ! - intr-o buna zi
la Ambasada SUA la Bucuresti sa ceara sa
plece din R.S.R. sau Republica Socialista Romania, dar aici i s-a comunicat ca
cererea lui, formalitatile vor dura veo 9 luni de zile, cam asa.
Cristian s-a
gandit ca, in Romania fiind comunistii la putere si fiind interzis cu
desavarsire sa pleci din Romania, trebuie sa se miste repede de tot, asa incat
s-a dus si la Ambasada Canadei.
Ambasada
Canadei a rezolvat cererea intr-un termen foarte scurt.
Cu toate
acestea, dupa plecarea lui Cristi, magistratul, judecatorul Dumitru Andrei,
judecator al Tribunalului Suprem a suportat unele sanctiuni.
Nu era posibil
ca fiul unui judecator sa fuga din Romania !
Asa incat l-au
“dat jos” de la Tribunalul Suprem, si l-au numit vice-presedintele Tribunalului
Municipiului Bucuresti, denumit multi ani,
TMB.
Aici avea sa
il cunoasca colega mea de birou din 1993, Gabriela Manole, care mi-a spus – unchiul meu niciodata nu mi-a spus ! –
ca la angajarea ei a fost intervievata despre ce prieteni, ce rude, ce anturaj
are, de judecatorii Dumitru Andrei si Marin Popa, un
judecator, de origine din Oltenia, impreuna cu
care unchiul meu fusese la Tribunalul Suprem.
Cum s-ar spune
cei doi judecatori au fost inseparabili, unde era Dumitru Andrei, acolo era si
Marin Popa.
Judecatorul
Marin Popa insa, a revenit judecator al Curtii Supreme de Justitie incepand cu
1990, si a ramas in post si in functie, caci era presedintele Sectiei
Comerciale a Curtii Supreme de Justitie, pana prin anul 1998 cand a fost nevoit sa treaca in
Baroul Bucuresti, avocat.
El nu a vrut
sa renunte la magistratura.
Insa, pe
vremea mandatului presedintelui Romaniei, profesorului geolog Emil
Constantinescu, Popa Marin a fost singurul judecator care s-a pronuntat
impotriva revendicarilor imobilelor nationalizate de comunisti.
Cel putin, asa
auzisem la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti unde lucram in anul acela, 1998.
Popa Marin s-a
organizat foarte repede insa, si si-a deschis Cabinet de Avocatura intr-un
apartament de bloc, unde am fost o singura data cu unchiul meu Dumitru Andrei,
undeva pe Bulevardul Dimitrie Cantemir, unde se afla si o tanara avocata cred,
da, avocata, pe care o chema Otilia si care era – se pare – o ruda a avocatului
Popa Marin.
Aceasta se
intampla prin anul 1999 sau 2000.
Revenind la
familia mamei mele, la tanti Ioana Dragnea sau Onitza :
Mult mai
tarziu, mama mi-a spus ca, atunci cand Dumitru Andrei era inca un copil, un
tanar la parintii lui si locuiau la Bucuresti, in vacanta de vara plecau la
tara la Piatra, in judetul Teleorman si erau gazduiti la Ioana Dragnea acasa si
la familia acesteia.
Ioana Dragnea
este din cate stiam, una din nepoatele bunicului meu Paraschiv Mardale.
Bunicul
Paraschiv Mardale a fost ultimul nascut, cel mai mic dintre cei vreo 8 frati,
iar mama lui a murit curand, la nastere sau la putin timp dupa aceea.
Paraschiv a
ramas orfan de mama si asa se explica ca, pe la varsta de 10 ani el a parasit
comuna Piatra, a plecat la oras.
Nu stiu
intregul sau parcurs la oras.
Dar stiu ca,
atunci cand mama mea era mica, ea a crescut intr-o localitate numita Cristian
langa Brasov ( initial mama spunea langa Sibiu, intrucat exista 2 localitati
numite « Cristian », una langa Sibiu, alta langa Brasov ).
Dar apoi s-au
stabilit la Bucuresti, bunicul, bunica si mama.
De asemenea,
una din surorile bunicului, Ioana Mardale, casatorindu-se cu Tudor Andrei din
comuna Lisa sau Vanatori, din Teleorman, s-a mutat la Bucuresti.
Bunicul
Paraschiv a vrut la un moment dat sa emigreze in Australia care facea propuneri
de primire a emigrantilor, carora le acorda cetatenia si probabil chiar si ceva
pamant.
Insa Ioana,
sora lui, care era singura la Bucuresti, toti ceilalti frati ramasesera la
tara, in comuna Piatra, avea nevoie de un sprijin si sprijinul era Paraschiv
Mardale, fratele ei.
Ioana Mardale
si-a convins fratele sa nu plece in Australia, sa ramana aproape de ea.
Si iata, uneori,
asa se deseneaza destinul unui om.
Bunicul Paraschiv
a ramas in Romania.
Cand isi dorea
sa plece din Romania, inca nu o cunoscuse pe bunica mea si nu era insurat.
Paraschiv s-a
tinut de cuvant : a vegheat asupra sorei sale Ioana si asupra nepotului sau
Dumitru Andrei, fiul Ioanei.
Timp de foarte multi
ani de zile, bunicul meu a locuit pe strada Sebastian, in sectorul 5 al
Bucurestiului, pe atunci era o strada cu case, una langa alta.
Apoi, peste
drum s-a ridicat Institutul de Proiectari al uzinei “Vulcan”.
Pe
frontispiciul casei, cu cifre din piatra, gravate in piatra, scria : “1933”.
In curtea
casei care avea vreo 3 corpuri de cladire, adica adapostea 3 case de fapt, si 3
familii, era si un perimetru cu iarba verde, o gradina de flori.
O voi ruga pe
mama sa imi repete toate florile care erau sadite in gradina bunicului.
Dar erau, si
ii tin minte, trandafiri parfumati, apoi
erau, irisi.
Intotdeauna mi-au
placut, si mi-a placut si denumirea lor, irisii.
Peste ani,
cand am intrebat-o pe mama : “Ce flori mai erau in
gradina bunicului ?”, mama mi-a raspuns ca se
aflau irisi albastri, alaturi de alte flori, cu o denumire mai rara totusi,
Regina... ? , Piatra - ... ?
Dar
intotdeauna erau trandafirii care isi raspandeau generos parfumul in toata
curtea.
Intr-un an, a
sosit vestea ca toate casele acelea de pe strada Sebastian se vor demola.
Interesant,
imi spun in timp ce scriu acuma....
O voi lua
putin inaintea notelor din agenda mea din anii facultatii, pentru a spune ca, tanti Sica Andrei, mi-a povestit ca in ziua in care, in anul 2008, i
s-a facut rau si a intrat in coma profunda, unchiului meu Dumitru Andrei, el
avusese la Curtea de Apel Bucuresti un proces avand ca obiect o...demolare
!
Casa bunicului
din strada Sebastian, unde locuia doamna Petruta Beldiman cu sotul ei Nicu
Beldiman, cu fiul lor Liviu, care apoi s-a casatorit cu o colega de facultate,
cu Vicky ( Victoria, se numea cred, i se spunea Vicky ), a fost demolata.
Era pe vremea
dictatorului comunist Nicolae Ceausescu.
Casa din str.
Sebastian era a “Coanei Petrutza” Beldiman.
Bunicul meu
Paraschiv Mardale a primit dupa demolare, o garsoniera, de la Stat, in sectorul
5, pe care ulterior, in mai multi ani de zile, a cumparat-o si a devenit astfel
proprietarul ei.
Tot in
sectorul 5 al capitalei, locuia si nepoata lui Ioana Dragnea cu sotul ei, cu Dan
Dragnea.
Bunicul a obtinut
o garsoniera intr-un bloc situat in apropierea blocului in care locuia nepoata
lui Ioana Dragnea sau tanti Onitza.
Desi s-a
bucurat multi ani de o sanatate excelenta, la un moment dat bunicul a inceput
sa sufere de prostata, a fost operat, vreo 10 ani s-a simtit bine, iar apoi au
revenit problemele.
Pentru cã era
cam in varsta, doctorul a spus cã nu mai suportã o operatie chirurgicala,
totusi i-a facut o interventie chirurgicala, una socotita mai usoara decat o
operatie propriu-zisa, o interventie cu laser ( in opinia mea, cam la fel de
serioasa ca operatia ).
L-am vazut
atunci pe bunicul meu la Sectia “Reanimare” a spitalului
situat pe strada Panduri.
Dupa aceasta a
doua interventie chirurgicala, bunicul meu nu si-a revenit, desi a fost
externat, prostata ii dadea mari necazuri.
De fapt, chiar
mama a spus ca a suferit de cancer la prostata.
Insa relativ
de curand, mama a spus ca “Nu a avut draga, cancer, de unde asa ceva ?”
Totusi, eu imi
amintesc ca si bunicul a mentionat “cancer”, oricum prostata i se inflamase
ingrijorator de mult si nu putea urina.
Bunicul meu
Paraschiv Mardale s-a nascut la 8 octombrie 1907 la Piatra in Teleorman si a
decedat in luna iunie 1997.
Bunica mea
Ioana sau Jeana ( Enache ) Mardale a decedat din cauza unui diabet care a
chinuit-o cumplit, ani la rand, aproape o viata intreaga, ajunsese la vreo 30
de kilograme, avea membrele descarnate si zilnic isi facea singura injectia cu
insulina in picior.
A murit in coma
diabetica.
In ultimul
timp nu mai recunostea pe nimeni si nici pe bunicul, dar vorbea cu bunicul si
ii spunea ca pleaca sa isi caute sotul.
Odata chiar a
plecat de acasa, si bunicul disperat a reusit sa o gaseasca si sa o aduca
inapoi acasa.
Cand eram foarte
mica, in primii, primii mei ani de viata, bunica Jeana avea grija de mine, mama
ma ducea la bunica si bunicul acasa, bunicul lucra, bunica era casnica, ea nu a
mai lucrat din momentul in care s-a casatorit cu bunicul.
Bunica Jeana
avea grija de mine, ma plimba prin casa cu caruciorul de papusi, si chiar cu
covorul odata, gasisem eu ca ma poate plimba cu covorul, ceea ce imi placea,
dar acum ma gandesc de unde mai gasea in ea atata forta, sa ma traga prin casa
cu covorul ?
In alta
ocazie, imi amintesc ca eram la bunica, mama venea sa ma ia cand i se termina
programul la Institutul de Proiectari Vulcan, si plecam acasa din str.
Sebastian, in Drumul Taberei.
Nu stiu ce
facusem in ziua aceea, dar bunica a pus in priza un resou mic, cu placi de
teracota de culoare maro-deschis si m-a asezat pe resoul pe care l-a pus in
patul cel mare, asa mi se parea mie, “mare”, din sufragerie, un pat-recamier.
Nu vroiam sa stau
pe resou, si am intrebat-o de ce trebuie sa stau pe acel resou ?
Bunica Jeana
Mardale mi-a spus, langa mine : “Stai acolo, Olivia, ca sa nu
racesti, ca mama ta o sa ma certe daca racesti !”
Eu insa nu ma
simteam racita deloc si ma intrebam cat mai stau asa, pe resou ?!
Bunica Jeana
mi-a spus atunci : “Vine mama ta sa te ia acasa si daca vei fi racita, se va supara pe mine
!”
Nu stiu ce am
simtit eu atunci, poate ceva in tonul bunicii, incat am privit-o atenta si m-am
intrebat in sinea mea : “Sa plec ? Deci nu ma iubesti ?
Trebuie sa plec, vrei sa plec, daca sunt racita, tu, bunica mea, tu mamaie,
vrei sa plec cu mama ? Deci tu mamaie nu ma iubesti pe mine ? Eu credeam ca ma
iubesti ?!”
Nu i-am spus
nimic, dar toata viata mea mi-am amintit de acest episod.
Parca ceva s-a
rupt in mine atunci.
Eram convinsa
ca bunica mea Jeana ma iubeste foarte mult.
Acasa, desi
eram foarte mica, mama imi spunea mereu cu repros in glas ca : “Esti rea ca mamaia ta, Jeana
!”, “Nu te gandesti decat la tine, esti ca Jeana !”
Nu intelegeam
atunci cand mama imi vorbea asa, de ce este mamaie Jeana, “rea” ?!
Mama spunea ca
bunica mea nu ar fi vrut mereu sa stea cu mine, sa ma duca mama la ea, sau cam
asa ceva.
In alta ordine
de idei, mama spunea ca ii e greu sa ma duca in brate, in fiecare dimineata,
inainte de a incepe lucrul, si incepea la ora 7:00 AM, strict, la bunica acasa,
pentru ca, la terminarea zilei ei de munca, sa ma ia de la bunica, si din nou
in brate, sa ma duca acasa in Drumul Taberei.
Oricum, am
dedus curand ca mama mea nu se impaca cu mama ei, cu bunica Jeana, prea bine,
cand era la randul ei, copil la parinti.
Totusi, dupa
cum mama spune, cata vreme a fost la parinti, ea, mama mea nu a suflat o
vorba...
Eram uimita.
Eu sunt cu
totul alta natura : spun ce vreau, ce nu vreau, ce imi place, ce nu imi place,
eu deschis gura si vorbesc.
In schimb,
mama mea tacea si tacea, si a tinut in inima ei, tot ce nu i-a placut la
parintii ei Ioana si Paraschiv Mardale.
Ce diferenta intre
mama si mine !
Bunica mea,
asa cum am spus, a inceput sa sufere de diabet.
Ea tinea un
regim alimentar, la care era obligata.
Cand, in anii
de liceu, incepusem sa imi ingrijesc tenul, sa imi prepar in casa masti pentru
ten cu galbenus de ou si miere, mama a exclamat din nou, ca in anii copilariei
mele : “Esti egoista !
Atata te ingrijesti ! Esti ca mamai-ta Jeana ! Aia se ingrijea toata ziua de ea
! Ii era frica sa nu moara !”
Si totusi, biata
mea bunica, Jeana Mardale nu a fost longeviva, a murit pe la inceputul anilor
1980, prin 1982, in coma diabetica, acasa, in strada Sebastian.
Niciodata nu
am inteles de ce mama aprecia ca as fi egoista, mama nu vorbea cu mine, nu
comunica, asa era firea ei si astazi e si mai rau inca.
Mama mea a
suferit la randul ei, inca din tineretea ei, de o diskinezie biliara, care se
manifesta prin dureri de cap puternice, ameteli, varsaturi, voma bila, nu putea
manca, mancarea ii facea rau.
Mama era
nevoita sa se aseze in pat, nu putea sta in picioare, si pana nu ii trecea
criza de “bila” cum ii spuneam noi, nu putea face nimic.
Cand eram
foarte mica, ma duceam la bucatarie, unde era vechiul si batranul dulap din
lemn vopsit in verde, il avem si astazi, parte din zestrea mamei cand s-a
maritat.
Dulapul, in
sertarul cel mai de sus avea medicamentele, piramidon pe atunci, si alte medicamente care se fabricau si se
gaseau in comert in Romania in acei ani.
Ma urcam pe un
scaun de bucatarie pe care il trageam langa dulap, si ajungeam numai asa, la
sertarul cel mai de sus, unde cautam piramidon sau si alt medicament pentru
durerile de cap puternice ale mamei.
Apoi ii duceam
medicamentele la capul patului, sa le inghita.
Ne mutasem in anul
1972 in cartierul nou construit Drumul Taberei, in blocul acesta, si trebuie sa
recunosc ca era impresionant de curat si de frumos.
Era un cartier
select, si spatiul verde in fata si in jurul blocului, era superb, in fata
blocului erau sadite flori multe, frumoase, mandre, ca la o expozitie de flori,
erau gura-leului de culoare galbena, galbena-rosie, portocalie, multe flori de gura-leului si alte flori, mai rar intalnite,
nu stiu daca nu erau si dalii, dalii rosii ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu