Calvarul, de Alexei Tolstoi, Volumul I, Cartea Întâi “SURORILE”, paginile 102-114 ( 2 )

Calvarul, de Alexei Tolstoi, Volumul I, Cartea Întâi “SURORILE”, paginile 102-114 ( 2 )

Cartea întâi

Surorile

O, pãmânt rusesc !...

(Cântec despre oastea lui Igor)

XI.

În sufragerie, langa samovarul urias din care se inaltau aburi, doctorul Dmitri Stepanovici Bulavin, tatal Dasei, citea gazeta localã Samarki listok* [ *Foaia Samarei. ( N.trad.) ].

Dupa ce-si fuma tigara pana la capat, doctorul lua alta din tabachera plinã, o aprindea de la mucul celeilalte, tusea, se fãcea stacojiu si-si scãrpina prin cãmasa descheiatã pieptul pãros.

În timp ce citea, sorbea din cand in cand cate o gurã de ceai slab din farfurioarã, imprastiind scrumul pe gazetã, pe camasa si pe fata de masã.

Din odaia de alaturi se auzi scartaitul patului, apoi fosnet de pasi, si Dasa intrã in sufragerie intr-un halat imbracat de-a dreptul peste camasa si cu obrazul imbujorat de somn.

Dmitri Stepanovici isi privi fiica peste ochelarii cu sticla plesnitã, cu ochii lui reci si ironici ca si ai Dasei, apoi ii intinse obrazul sa-l sarute.

Dupa ce-l sãrutã, Dasa se asezã in fata lui si-si trase spre ea painea si untul.

-         Iar bate vantul, - oftã Dasa.

De doua zile bãtea un vant puternic si fierbinte.

Praful calcaros plutea ca un nor deasupra orasului, intunecand soarele.

Vârtejuri ametitoare strabateau din cand in cand strãzile, iar trecãtorii rari trebuiau sa se intoarca cu spatele la ele.

Praful intra prin toate crapaturile, prin ramele ferestrelor, se aseza pe pervazuri in straturi subtiri si scrâsnea între dinti.

Geamurile dârdâiau si acoperisurile de tablã zãngãneau.

Si totusi era cald, înãbusitor de cald, iar mirosul greu al strazii pãtrundea pana in odãi.

-         Epidemie de boli de ochi. Bravo ! – fãcu Dmitri Stepanovici.

Dasa oftã.

Cu doua saptamani in urma se despartise la debarcader de Teleghin, care o petrecuse pana la Samara.

De atunci traia fara nici o treaba aici, la tatal ei, in casa asta nouã, pustie si straina, fara perdele, cu sala plinã de lãzi cu cãrti nedespachetate, in care nu gãseai nimic din cate-ti trebuiau si in care nu te puteai simti niciodata “acasã”.

Amestecand ceaiul in pahar, Dasa privea cu tristete la norii cenusii de praf de afarã.

I se pãrea cã cei doi ani, cat lipsise de-acasã, trecuserã ca intr-un vis.

Acum era din nou aici, si din toate nazuintele, din toate emotiile, din tot furnicarul omenesc al zgomotosului Petersburg nu ramasese decat norii acestia de praf.

-         Arhiducele a fost asasinat, - zise Dmitri Stepanovici, intorcand foaia gazetei.

-         Care arhiduce ?

-         Cum care ? Arhiducele austriac a fost asasinat la Saraievo.

-         Era tanar ?

-         Nu stiu. Mai toarnã-mi un pahar.

Dmitri Stepanovici luã o bucatica de zahar in gurã – nu punea niciodata zaharul in pahar – si se uitã ironic la Dasa.

-         Fã bunatatea si spune-mi, - întrebã el ridicand farfurioara, - Ekaterina s-a despartit definitiv de barbatul ei ?

-         Ti-am spus doar, tatã.

-         Hm, hm...

Batranul se cufundã din nou in lectura gazetei.

Dasa se apropie de fereastrã.

Ce plictiseala !

Isi aminti de vaporul alb si mai ales de soarele stralucitor, de cerul albastru, de fluviu, de puntea curatã ; era soare, soare peste tot, era rãcoare si totul era proaspat...

I se parea atunci cã drumul acela sclipitor, fluviul cu cotituri domoale si cu vaporul “Feodor Dostoievski” cu tot se destrãmau laolaltã cu ea si cu Teleghin in marea nemarginita si albastrã de luminã si de bucurie – in fericire.

Atunci Dasa nu se grabea, desi intelegea tot ce simte Teleghin, iar dragostea lui n-o supãra.

De ce s-ar fi grabit ?

Doar fiecare clipa a drumului lor era frumoasa.

Si apoi, nu pluteau ei spre fericire ?...

Cu cat se apropiau de Samara, cu atat Ivan Ilici era mai tras la fatã si glumea mai putin.

Dasa se gândea :

“Plutim spre fericire”, si-i simtea privire atintitã asupra ei.

Iar Teleghin arãta ca un om vesel, cu trup puternic, peste care ar fi trecut o roatã.

Ii era milã de el, dar ce-ar fi putut sa faca ?

Nu voia sa-i ingaduie sa se apropie cat de putin de ea, pentru cã atunci ceea ce trebuia sa se intample la sfarsit s-ar fi intamplat la inceput, iar drumul spre fericire ar fi fost intrerupt la jumatate.

De aceea se purtase cu Ivan Ilici prieteneste, atat, si nimic mai mult.

Iar lui i se parea ca ar ofensa-o daca i-ar spune macar un cuvant despre insomniile lui din ultimele patru nopti.

Se simtea traind intr-o lume ciudatã, aproape fantomaticã ; lucrurile si fiintele din afara lui lunecau pe langa el ca umbre invaluite intr-o ceatã albãstrie.

Doar ochii cenusii ai Dasei ardeau amenintator si nelinistit, doar miresmele, lumina soarelui si dorul lui nesfârsit erau aievea pe lumea asta.

La Samara, Ivan Ilici trecu pe alt vapor, luand drumul indarat.

Iar marea sclipitoare catre care Dasa plutise atat de linistit dispãru si se spulberã, întocmai ca norii de praf de dincolo de ferestrele zanganitoare...

-         Ce mai bãtaie o sã le tragã austriecii sârbilor ãstora ! – zise Dmitri Stepanovici, scotându-si pince-nez-ul de pe nas si aruncându-l peste gazetã. – Tu ce pãrere ai despre problema slavã, pisicuto ?

De langa fereastrã, Dasa ridicã din umeri.

-         Astãzi vii la masã ? – il întrebã ea cu tristete.

-         În nici un caz. Am un bolnav de scarlatinã la vila Postnikov.

Fara sa se grabeasca, Dmitri Stepanovici isi luã de pe masã plastronul, si-l puse, îsi încheie surtucul de soie-écrue, îsi cercetã buzunarele sa vadã daca toate lucrurile erau la locul lor, apoi incepu sa-si descurce deasupra fruntii cu un pieptene stirb pãrul ondulat, încãruntit.

-         Ei, cum stãm cu problema slavã ?

-         Zãu cã nu stiu, tatã. De ce nu mã lasi în pace ?

-         Eu, de bine, de rau, tot am o parere proprie, Daria Dmitrievna. – Se vedea bine cã Dmitri Stepanovici n-avea de loc chef sa se duca la vilã. In general, dimineata la ceai ii placea sa discute politicã. – Problema slavã, auzi tu, este cheia politicii mondiale ! Multa lume o sa-si franga gatul din pricina acestei probleme. Iatã de ce Balcanii, leagãnul slavilor, nu sunt altceva decat apendicita Europei. De ce, ai sa ma intrebi ? Sa vedem. – Si incepu sa-si indoaie pe rand degetele lui groase : - Intai, pentru cã slavii sunt in numar de peste doua sute de milioane si se inmultesc ca iepurii de casa. Al doilea, pentru cã slavii au reusit sa creeze un stat militar atat de puternic ca imperiul rus. Al treilea, pentru cã grupele mici de slavi, cu tot procesul de asimilare, se organizeaza in unitati independente, gravitand spre asa-numita Uniune Panslavã. Al patrulea, si cel mai important, pentru cã slavii sunt, din punct de vedere moral, un tip absolut nou si, dintr-un anumit punct de vedere, un tip extrem de periculos pentru civilizatia europeana : un tip de “cautatori ai lui Dumnezeu”. Si “cautarea lui Dumnezeu”* [ *Curent filozofic idealist, mistic, in Rusia la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, care cãuta rezolvarea contradictiilor sociale cu ajutorul religiei. (N.red.rom.) ] – mã auzi tu, pisicuto – inseamna negarea si ruina intregii civilizatii contemporane ! Eu il caut pe Dumnezeu, adica Adevarul, in mine insumi. Pentru asta trebuie sa fiu absolut liber, sa daram principiile morale sub care zac ingropat si sa ruinez Statul care mã tine înlãntuit...

-         Du-te la vilã, tatã, - zise Dasa, cu plictisealã in glas.

-         Nu, aici trebuie sa cautam adevarul ! – Si Dmitri Stepanovici intinse degetul, parca ar fi aratat subsolul. Dar deodata tãcu, intorcandu-se spre usã : sunase clopotelul de la intrare. – Du-te si deschide, Dasa.

-         Nu pot, sunt dezbracata.

-         Matriona, - incepu sa strige Dmitri Stepanovici, - muiere afurisitã ! – Si se duse singur sa deschidã usa din fatã. Se întoarse curând cu o scrisoare in mana. – De la Katiusa, - zise el. – Asteaptã, nu mi-o smulge din mana, stai intai sa termin ce am de spus... Asadar, “cautarea lui Dumnezeu” incepe mai inainte de toate cu ruina, si aceasta perioada e foarte primejdioasa si molipsitoare. Rusia trece acum tocmai prin aceasta faza a bolii... Incearca sa iesi seara pe strada principala, cã imediat ai sa auzi strigand : “Ajutor !” Oameni fara capatai colindã strazile tinandu-se numai de pozne, si politia nu mai poate sa faca fatã. Acesti baieti fara pic de simt moral sunt “cautatorii lui Dumnezeu”. Ai inteles, pisicuto ? Azi se tin de pozne pe strada principala, iar maine or sa-si facã de cap in toatã tara ! Intr-un cuvant, poporul se aflã in prima fazã a “cautarii lui Dumnezeu”, faza cand dãrâmã temeliile...

Dmitri Stepanovici isi fuma tigara, tragand aerul pe nas.

Dasa ii luã dintre degete scrisoarea Katiei, apoi se furisã in odaia ei.

Doctorul continuã o vreme sa mai aducã dovezi in apãrarea tezei lui, umbland de colo pana colo prin apartamentul mare si prãfuit, pe jumãtate gol, cu podelele vopsite.

Apoi, trântind usile, plecã la vilã.

« Dariusa, draga mea, scria Katia, nu stiu pana acum nimic nici despre tine, nici despre Nikolai. Sunt la Paris. Aici, sezonul e in floare. Rochiile se poartã strâmte jos, sifonul e la modã. Parisul e incantator. Absolut toata lumea (o, cat as vrea sa vezi si tu asta) danseaza tango !

La dejun, intre doua feluri de mancare, oamenii se ridicã de la masã si danseaza.

Tot asa la cinci dupã-amiazã, si tot asa din searã pana-n zori.

Nu stiu unde sa ma ascund de muzica asta trist, chinuitoare si dulceagã.

Cand ma uit la femeile decoltate, cu ochii fardati, si la insotitorii lor, am mereu impresia ca-mi inmormantez tineretea, cã înmormântez ceva care n-o sa se mai intoarca. Simt mereu o greutate apasatoare pe inimã. Astept parcã moartea cuiva. Sunt nelinistitã cu privire la tata. Nu mai e tanar...

Pe aici sunt multi rusi, si tot cunoscuti de-ai nostri : ne intalnim in fiecare zi, parca nici n-as fi plecata din Petersburg. Stii ? Mi s-a spus aici cã Nikolai ar fi avut o legatura cu o femeie, o vaduva cu doi copii mai mari si unul mic.

La inceput, toate astea m-au durut. Dupa aceea, nu stiu de ce, mi s-a facut asa de milã de cel mic...Ah, Daniusa, uneori doresc atat de mult sa am un copil... Dar nu poti sa ai un copil decat cu omul pe care-l iubesti.

Daca te mãriti, sa faci copii, auzi tu ?”

Dasa citi scrisoarea de cateva ori, si de fiecare data o podidi plansul, mai ales cand ajungea la copilul acela nevinovat.

Apoi se apucã sa raspunda.

Scrise pana la ora dejunului.

Mâncã singurã, ciugulind cate putin din fiecare fel, apoi se duse in cabinetul tatalui ei, unde începu sã rasfoiasca reviste vechi in cautarea unui roman cat se poate de lung.

Se întinse pe divan printre revistele imprastiate si citi pana seara.

Doctorul se intoarse tarziu, prafuit si obosit.

Se asezarã la masã, dar la toate intrebarile fetei batranul nu raspundea decat “îhî”.

Dasa ar fi vrut sã stie ce se intamplase.

Aflã cã bolnavul de scarlatina, un baietel de trei ani, murise.

Dupa ce-i spuse asta, Dmitri Stepanovici trase adanc aerul pe nas, isi puse ochelarii in toc si se duse la culcare.

In pat, Dasa, isi vârî capul sub cearsaf, plangand pentru tot ce-o durea in suflet.

Trecurã asa doua zile.

Furtuna de praf se încheie, cu un adevarat uragan si cu o ploaie torentialã, care rãpãi pe acoperis toata noaptea.

Duminicã dimineata, atmosfera era linistita si umedã, aerul pãrea spalat de ploaie.

De cum se sculã, Dasa primi vizita lui Semion Semionovici Goveadin, o veche cunostinta, statistician la zemstvã, un barbat slab, adus din spate si totdeauna palid.

Avea o barbã roscatã, isi pieptãna parul pe dupa urechi si mirosea a smantana.

Nu putea sa sufere vinul, tutunul si carnea.

Era suspectat de politie.

Dupa ce-i dãdu Dasei bunã ziua, ii zise brusc, cu ironie :

-         Am venit dupa dumneata, femeie. Hai sa ne plimbam pe Volga.

Dasa isi zise : “Prin urmare, toate se vor termina cu statisticianul Goveadin ?...”

Îsi luã umbrela albã de soare si coborî spre Volga dupã Semion Semionovici, spre debarcaderul unde se vedeau bãrcile.

Printre barcile lungi de scanduri, pline cu cereale, printre stive de lemne si munti intregi de baloturi de lana si bumbac, forfoteau hamali si muncitori din port, mujici lati în spate si-n piept si flacai desculti, cu capul si cu gatul gol.

Unii din ei jucau risca, altii dormeau pe saci sau pe scanduri.

In departare, vreo treizeci de oameni coborau pe niste schele subrede, cu lazi in spinare.

Printre cãrute, un om beat, plin de noroi si de praf si cu fata insangerata, isi tinea pantalonii cu amandoua mainile si injura murdar, dar numai asa, de mantuiala.

-         Indivizii ãstia nu stiu ce-i sarbatoarea si nici odihna, - observã instructiv Semion Semionovici. – Insa noi doi, oameni inteligenti, intelectuali, ne ducem sa admiram natura...

Trecurã apoi peste picioarele uriase si goale ale unui flacau lat in umeri si buzat, care zacea la pamant cu fata in sus.

Altul, asezat pe o barna, musca dintr-o franzelã, mestecând alene.

Dasa il auzi pe cel culcat zicand in urma ei :

-         Ce-ai zice de una ca asta, Filipp ?

Celalalt ii raspunse cu gura plinã :

-         Prea-i curatã. Ar fi prea mare bãtaie de cap...

Pe fata fluviului larg si galbui, in razele tremuratoare ale soarelui, se desluseau umbrele barcilor, lunecand spre malul nisipos din departare.

Goveadin inchirie o barca, o rugã pe Dasa sa tina carma, iar el incepu sa vasleasca impotriva curentului.

Curand, broboane de sudoare i se ivirã pe obrazul palid.

-         Mare lucru si sportul, - fãcu Semion Semionovici, scotandu-si surtucul si desprinzandu-si jenat bretelele, pe care le ascunse in botul barcii.

Avea brate subtiri, lipsite de putere si foarte pãroase, si purta mansete de cauciuc.

Dasa isi deschise umbrela, privind printre gene miscarea apei.

-         Ingaduie-mi o intrebare indiscreta, Daria Dmitrievna.

Se vorbeste prin oras ca te mariti. E adevarat ?

-         Nu, nu-i adevarat.

Semion Semionovici avu un zambet neasteptat de larg pentru fata lui serioasã de intelectual.

Incercã sa fredoneze, cu glas subtirel : “Vezi colo in vale, tara-ndepartata, unde mama Volga isi varsã apa toatã...” Dar se rusinã si trase cu toata puterea de vasle.

O luntre incarcata le venea intru intampinare.

Trei femei, imbracate in rochii verzi si stacojii de casmir, rontaiau seminte, scuipandu-si cojile in poalã.

In fata lor sedea o haimana cu parul cret, cu mustãcioarã neagrã, beat turtã : isi dãdea ochii peste cap de parcã tragea sa moarã si cânta din armonicã o polcã.

Altul vâslea vârtos, facand sa se clatine luntrea, iar al treilea incepu sa zbiere la Semion Semionovici, amenintandu-l cu vâsla de la cârmã :

-         Fereste din drum, natangule !

Barcile erau cat pe ce sa se ciocneasca, in larmã de tipete si injuraturi.

In sfarsit, barca lor atinse fundul de nisip.

Dasa sãri pe mal.

Semion Semionovici isi puse bretelele si-si îmbrãcã surtucul.

-         Desi sunt orãsean, imi place natura, - afirmã el uitandu-se printre gene. – Mai ales cand e desavarsita cu silueta unei fete tinere imi face impresia unui peisaj in genul acelora descrise de Turgheniev... Sa mergem in padure.

Pornirã, înfundându-se pana la glezne in nisipul fierbinte.

Goveadin se oprea foarte des, stergându-si fata cu batista.

-         Ia te uitã ce coltisor frumos ! – zise el.

Dupa ce trecurã de locul nisipos, furã nevoiti sa se catãre pe un mal povârnit, insa nu prea inalt.

De acolo incepea o luncã cu iarbã cositã pe alocuri si aproape uscatã.

Deasupra apei, pe o râpã îngustã, cresteau aluni cu frunza creatã, iar in fund, prin iarba grasã, susura un pârâu mic, care se vãrsa intr-un lãcusor rotund.

Pe malul lui se înãltau cativa tei batrani si un pin noduros, cu o creanga intinsa ca o mana.

Ceva mai departe, pe un dâmb ingust, înflorea mãcesul alb.

Era locul preferat al sitarilor in timpul migratiunii.

Dasa si Semion Semionovici se asezarã pe iarbã.

La picioarele lor, in apã, se oglindea albastrul cerului, iar reflexul verde al frunzelor pãrea cã serpuieste de-a lungul vâlcelelor.

In apropierea Dasei, doua pasarele cenusii sareau intr-un tufis, ciripind monoton.

Undeva, in frunzisul des al unui copac, o turturicã gungurea mar, fara odihna, ca o amantã parasita.

Cu picioarele intinse, cu mainile lasate alene pe genunchi, Dasa asculta cum îngânã, duios, pasãrea singuraticã :

“Daria Dmitrievna, Daria Dmitrievna, ce ai, de ce esti atat de trista ? De ce-ti vine sa plangi ? Doar nu ti s-a intamplat nici o nenorocire, viata nu s-a sfarsit, nu s-a dus, n-a zburat. Iti place sa plangi, asta-i tot...”

-         As vrea sa-ti vorbesc, deschis, Daria Dmitrievna, - rupse tacerea Goveadin. – Imi vei ingãdui, ca sa zic asa, sa las la o parte orice conventionalism ?...

-         Spune, mi-e indiferent, - ii raspunse Dasa punandu-si mainile sub cap si lasandu-se pe spate, ca sa vada cerul, si nu ochii iscoditori ai lui Semion Semionovici, care alunecau pe furis spre ciorapii ei albi.

-         Esti o fata indrazneata si mandra. Esti tanara, frumoasa, plina de viata clocotitoare...

-         Sa zicem ca-i asa, - il intrerupse Dasa.

-         Oare n-ai dorit niciodata sa infrangi morala conventionala pe care au inradacinat-o in noi educatia si mediul ? Oare de dragul acestei morale, detronatã acum de toate forurile autorizate, te simti obligata sa-ti infranezi instinctele frumoase ?

-         Sa presupunem cã n-as avea de gand sa-mi “infranez instinctele frumoase”... Si ce-i cu asta ? – întrebã Dasa, asteptand raspunsul lui cu o lenesã curiozitate.

Simtea caldura soarelui si-i era atat de drag sa priveasca cerul, pulberea luminii care scãlda albastrul adanc, incat nu-i venea nici sa se gandeasca, nici sa se miste.

Semion Semionovici tacea, scormonind pamantul cu un deget.

Dasa stia cã e insurat cu moasa Maria Davâdovna.

De vreo doua ori pe an, Maria Davâdovna isi lua cei trei copii, isi parasea barbatul si se ducea la mama ei, care statea peste drum de casa lor.

Semion Semionovici explica atunci colegilor lui din cancelaria zemstvei cã aceste neintelegeri familiale se datoresc firii senzuale si tulburi a Mariei Davâdovna.

Iar ea spunea la spitalul zemstvei cã neintelegerile acestea se datoresc faptului ca barbatul ei era gata in orice clipa s-o insele cu orisicine, si, daca totusi n-o facea, nu era decat din lasitate si lene, lucru foarte jignitor pentru ea, si ca nu mai putea suferi sa-i vada mutra lungã, de vegetarian.

In rastimpul acestor neintelegeri, Semion Semionovici trecea strada de cateva ori pe zi cu capul gol.

Dupa aceea sotii se impacau, iar Maria Davâdovna, cu copiii si cu pernele, se intorcea la domiciliul conjugal.

-         Cand o femeie ramane singurã cu un barbat, se naste in ea dorinta fireascã de a i se da, iar in el aceea de a o avea, - zise in cele din urmã Semion Semionovici, tusind.

-         Fac apel la dumneata : fii cinstitã si sincerã cu dumneata insati. Priveste in fundul sufletului si vei vedea cã, printre prejudecati si minciuni, ard dorintele firesti ale unei senzualitati sanatoase.

-         Te rog sa crezi ca nici un fel de dorintã nu arde acum in mine. Ce sa insemne asta ? – il întrebã Dasa.

Era molesitã si-i venea sa rada.

Deasupra capului ei, intr-o floare palidã ce maces plinã de polen galben, se invartea o albinã.

Iar amanta parasita îngâna mereu in frunzisul plopului : “Daria Dmitrievna, Daria Dmitrievna, nu cumva esti cu adevarat indragostita ? Indragostita, indragostita cu adevarat ? Vezi, de aceea esti trista...” Dasa incepu sa rada incetisor.

-         Mi se pare ca ti-a intrat nisip intr-un pantof. Da-mi voie sa ti-l scutur, - zise Semion Semionovici cu glasul usor invaluit si-i apucã pantoful de toc.

Dasa se ridicã brusc, ii smulse pantoful din mana si-l plesni cu el peste obraz.

-         Esti un ticalos, - strigã ea. – N-as fi crezut niciodata ca esti atat de scarbos !

Isi încãltã pantoful, sãri in picioare, isi luã umbrela si, fara sa-l onoreze pe Goveadin macar cu o privire, coborî spre fluviu.

“Ce proastã sunt, ce proastã ! Nici nu l-am intrebat macar de adresã. Unde sa-i scriu ? se intrebã ea, in timp ce cobora povârnisul. Unde-o fi, la Kinesma, ori la Nijni ? Si eu imi pierd vremea cu Goveadin... Doamne !”

Se uitã indarat.

Semion Semionovici cobora povarnisul prin iarbã, cu pasi de cocostarc, uitandu-se in alta parte.

“O sa-i scriu Katiei : “Inchipuie-ti, mi se pare ca sunt indragostita ! Cel putin asa cred...”

Si Dasa soptea cu glasul pe jumatate, ascultandu-se cu luare-aminte : “Draga, draga, draga Ivan Ilici...”

In clipa aceea, auzi in apropiere un glas care striga :

“Nu vreau sa intru si pace ! Da-mi drumul, imi rupi fusta. »

Un barbat gol, intre doua varste, cu barba scurtã, cu coastele galbene si cu o cruce atarnata de un snur negru pe pieptul ingust alerga de-a lungul malului, in apã pana la genunchi.

Si asa, indecent, tragea in apã, pe tacute si cu urã, o biatã femeie posomorata, care striga mereu : “Da-mi drumul, imi rupi fusta...”

Scarbita si rusinatã, simtind cum i se ridicã un nod in gat, Dasa o luã la goana de-a lungul malului, spre barca.

In timp ce impingea barca in apa, Goveadin o ajunse din urma, alergand si gafaind.

Fara sa-i adreseze un cuvant sau sa-l priveasca, Dasa se asezã la cârmã, se ghemui sub umbrelã si tot timpul drumului nu scoase o vorba.

Dupa aceasta plimbare, Dasa incepu sa simta, in chip ciudat si neinteles nici de ea, un fel de necaz impotriva lui Teleghin, ca si cum el ar fi fost vinovat de plictiseala acestui oras de provincie, prafuit si incins de soare, cu garduri rau mirositoare, cu porti urate, cu casute de caramida ca niste ladite, cu stalpi de telefon si de tramvai in loc de copaci.

Uneori, sub arsita soarelui de amiaza, se târa pe strada cenusie si fara pic de umbrã o femeie îndobitocitã, purtand pe cobilitã o legatura de peste uscat.

Striga, fixand cu privirile ferestrele prafuite : “Peste uscat, peste !”

Iar langa ea se oprea cate un caine tot atat de indobitocit, pe jumatate turbat, adulmecand pestele.

Apoi, dintr-o curte din departare, o flasnetã incepea un cantec plin de nostalgie dunãreanã...

Da, Teleghin era vinovat cã acum e atat de sensibilã la aceastã viatã lâncedã si meschinã din jurul ei, care in veci de veci nu s-ar urni din loc, chiar daca ai porni alergand pe strazi si ai striga salbatic : “Vreau sa traiesc, vreau sa traiesc !”

Da, Teleghin era vinovat, pentru ca fusese atat de rezervat si de timid.

La urma urmei, doar nu putea sa-i spuna ea, Dasa : “Intelege ca te iubesc !”

Era vinovat ca nu-i dãdea de stire pe unde-i, de parcã-l inghitise pamantul, sau poate pentru ca uitase sa se gandeasca la ea...

In starea aceea de apãsare, intr-una din noptile negre si inabusitoare, cand parca stai intr-un cuptor, Dasa avu un vis – acelasi ca si la Petersburg.

Si atunci se trezise in lacrimi.

Ca si atunci, visul ii disparu din minte, cum dispare aburul de pe un geam umed.

I se paru insa ca acest vis chinuitor si groaznic ii prevestea o mare nenorocire.

Dmitri Stepanovici o sfãtui sa-si facã injectii cu arsenic.

Curand sosi inca o scrisoare de la Katia. Ii scria :

“Draga mea Daniusa, mi-e tare dor de tine, de ai mei si de Rusia. Incep sa cred din ce in ce mai mult ca eu sunt vinovatã de despartirea mea de Nikolai. De dimineatã, de cand ma trezesc, si pana seara, ma urmaresc un sentiment de vinovatie si o senzatie de mucegai sufletesc.

Si, nu tin minte daca ti-am mai scris, ma urmareste de catva timp un barbat.

De cate ori ies din casa, il gasesc in calea mea.

Cand ma urc in ascensorul vreunui mare magazin, apare si el de undeva in cabinã.

Ieri, la Luvru, la muzeu, eram obositã si ma asezasem pe o canapea.

Deodatã am avut senzatia cã mã atinge cineva cu mana pe spate.

Ma intorc si-l vad, nu departe de mine.

E slab, negricios, foarte incaruntit si cu o barba care parca-i lipita de obraz.

Isi sprijinã mainile pe mânerul bastonului si ma priveste grav, cu ochii dusi in fundul capului.

Nu intrã in vorba, nu se leaga de mine, dar mi-e frica de el.

Am impresia ca se invarte in cerc in jurul meu...”

Dasa ii arãtã tatalui ei scrisoarea.

A doua zi, Dmitri Stepanovici ii spuse din dosul gazetei, ca din treacãt :

-         Du-te in Crimeea, pisicuto.

-         De ce sa ma duc ?

-         Cautã-l pe Nikolai Ivanovici si spune-i cã-i un gurã-cascã. Sa plece cat mai repede la Paris, la nevastã-sa. La urma urmei, cum or vrea... Treaba lor...

Dmitri Stepanovici se înfurie si se tulburã, desi nu-i placea sa-si dea pe fatã sentimentele.

Dasei ii parea bine.

Isi inchipuia Crimeea ca pe o intindere albastrã, neasemuitã, cantand leganatã de valuri.

Umbra lunga a unui plop urias, o banca de piatrã, o esarfã fluturand si doi ochi nelinistiti, care o urmaresc...

Isi terminã in grabã pregatirile si plecã la Eupatoria, unde isi facea cura Nikolai Ivanovici.

Extras din Calvarul, de A.N. Tolstoi, Volumul I, Cartea Intâi “SURORILE”, paginile 102-114, Editia a VI-a, cu ilustratiile de Kukrîniksî, coperta de I.Molnar, Editura Pentru Literatura Universala, 1961, Moskva 1951, “Hojdenie Po Mukam”, A.N.Tolstoi