„Astea-s împliniri domnule, nu vile și mașini!”
De
către Anonimus -
http://anonimus.ro/2015/03/astea-s-impliniri-domnule-nu-vile-si-masini/
14 martie, 2015
Medicul
chirurg Alexandru Pesamosca s-a născut la 14 martie 1930, la Constanța,
într-o familie cu origini italiene.
Și-a efectuat studiile
primare la Școala Italiană din Constanța și
a absolvit Liceul «Mircea cel Bătrân» din localitate.
În
copilărie visa să ajungă marinar, ca tatăl lui. În 1948, când toți
cei din Marina Regală au rămas fără loc de muncă, s-a hotărât să încerce la
Medicină. A învățat și a intrat printre primii. A absolvit Facultatea de
Medicină Generală la București, în 1945.
A
fost repartizat la Niculești-Jianu, un sătuc de lângă Fetești,
unde a profesat în perioada 1954-1957.
Din
anul 1957, s-a transferat la București, unde a lucrat în
domeniul chirurgiei pediatrice la Spitalul de Copii «Grigore Alexandrescu»,
între anii 1957-1984, fiind șef de clinică o mare parte a acestei perioade. A muncit
fără încetare, fără să-și ia concediu, cu o mare abnegație
și credință în Dumnezeu, insuflată de
mic copil de către mama sa.
În
anul 1984, s-a transferat la
Spitalul Budimex (în prezent «Marie Curie»), fiind șeful clinicii de chirurgie și ortopedie
pediatrică (1984-2000). În tot acest răstimp, a efectuat un număr uriaș
de operații (după unele estimări, în jur de 45.000, după propriile
calcule ajungând la aproape 50.000), cu un mare devotament față
de meserie, cu har și o mare o iubire față de copiii încercați
de boli grave (unexxdori considerate incurabile). Unele dintre operațiile
efectuate de medicul Alexandru Pesamosca au constituit premiere mondiale. A
operat cazurile cele mai grele venite din toată țara, multe și
din străinătate: China , Franța,
Italia, Republica Moldova
ș.a.
Cu
mulți ani în urmă, au venit la profesorul Pesamosca părinții
unui copil grav bolnav. Erau din Ardeal și fuseseră la zeci de medici
din țară. Chiar și medicul Pesamosca a rămas
uluit. Micuțul Radu avea numai șapte ani, iar esofagul lui
era plin de formațiuni tumorale benigne, iar copilul se putea sufoca în
somn în orice moment. Cazul era deosebit de grav, doctorul a înțeles
că n-are de ales. A acceptat să-l opereze fără nicio ezitare. S-a apropiat de
iconița din peretele cabinetului, a spus o rugăciune și
a intrat în sala de operație, deși nu știa ce avea de făcut pentru a-l salva pe copil.
„În
momentul în care l-am deschis am simțit așa,
ceva, ca un fior venit de deasupra mea, ca o mângâiere caldă pe creștet.
Ce putea să fie chestia asta dacă nu o influență divină, o inspirație
providențială? Dumnezeu mi-a dat atunci forța
să iau poate cea mai grea hotărâre din viața mea. I-am înlăturat tot
organul bolnav și-am început să reconstruiesc altul, dintr-un cadru de
colon. Adică, i-am luat un segment de colon din care i-am făcut un esofag
nou-nouț. Totul într-o singură operație.
Așa ceva nu s-a mai făcut niciodată”, povestea profesorul
Pesamosca într-un interviu.
Au
fost zeci de ani în care a uitat cu totul de el. Gândurile lui erau doar la
copii, iar unicul rost a fost să-i facă din nou să zâmbească. Fericirea lui
supremă era să-i vadă pe copii după operație, cum se ridică din pat,
îl apucă de pantaloni și îi spun „tata
Pesi”. Așa îl strigau toți copiii, iar pentru el nu
exista o bucurie mai mare.
Un
alt caz deosebit a fost cel al unei fetițe de 9 ani, cu o infirmitate
cumplită – se născuse fără sfinctere, cel anal și cel ureteral.
Profesorul Pesamosca era deja după două nopți nedormite, a ațipit
cam o oră, apoi a intrat la sala de operații. A reușit
să ia din pulpa fetiței un mănunchi de fibre musculare, din care a „confecționat”
două noduri pe care le-a prins, unul în dreptul anusului, celălalt în dreptul
ureterului. Operația a fost filmată, fiind vorba de-o premieră mondială.
După niște ani, medicul a primit o invitație
la un botez. Era vorba despre copilul nou născut al acelei fetițe
operate când avea 9 ani.
„Astea
împliniri, domnule. Nu vile, mașini sau mai știu
eu ce rahaturi. Să repari un copil-păianjen, care merge în patru labe , să-i înnădești
și să-i cârpești tendoanele și
ligamentele și să-l faci biped și sănătos tun, să alerge la
tine și să te strângă în brațe, asta înseamnă
fericire!” – Alexandru Pesamosca.
În
anul 1993, a devenit membru al Academiei de Științe
Medicale din București.
Din 1999, de când a murit soția sa (de la care a avut doi fii, ambii decedați), a locuit într-o rezervă de 10 metri pătrați a Spitalului «Marie Curie». Aici, în cămăruța cât o chilie de mănăstire, se afla toată averea lui
de-o viață.
Sute de cărți,
studii de medicină, teze de doctorat, registre, diplome, suveniruri,
fotografii, scrisori, discuri de pick-up, toate îngrămădite în jurul lui, ca într-un
„templu” al amintirilor. În cămăruța aceea consulta, mânca și dormea. Apoi, zi
și noapte, opera. A început să rămână în spital din 1984,
la început, doar pe perioade, pentru a fi aproape de copiii pe care-i opera sau
pentru a ajuta colegii mai tineri sau rezidenții. După ce au murit,
rând pe rând, copiii și soția, s-a mutat definitiv în spital.
La acest spital a fost șeful Clinicii de chirurgie și ortopedie pediatrică până la pensionare, în 2006.
„Eu
nu mai am ce să aștept. M-am pregătit demult pentru Judecata de Apoi. Am
iubit mult copiii, toată viața m-a urmărit zâmbetul lor de dinaintea unei operații.
Zâmbeau într-un fel pe care mi-e greu să-l descriu. Cam
toți aveau aceeași reacție.
Zâmbeau cu lacrimi în ochi. Spaimă, durere, resemnare, speranță.
Și milă, cu zâmbetul ăla îmi cereau toată mila din lume.
Cum să nu te tulbure imaginea asta? Și totuși,
n-aveam voie să greșesc, eram obligat să ignor orice emoție.(…)
Da, am iubit mult copiii. Măcar și doar pentru asta mă rog la
Dumnezeu să fie mai îngăduitor cu mine și să-mi mai ierte din
păcate” – Alexandru Pesamosca.
În
spatele unui caracter „care radia lumină”, Alexandru Pesamosca era un om foarte
exigent. Spitalul de pediatrie nu era un loc de joacă. Cu rezidenții
se purta în consecință. Îi pregătea, ținea „cursuri foarte
frumoase”, dar cerințele sale profesionale erau atât de dure, încât foarte mulți
medici tineri n-au rezistat alături de dânsul, spune medicul chirurg Gheorghe
Burnei, care a fost rezident și ulterior colaborator al profesorului Pesamosca.
„Puțini
au fost cei care au rezistat, dar el îi iubea pe toți.
Avea o duritate cerută de rigurozitatea și severitatea cazului
respectiv și de dificultățile pe care le întâmpină un
chirurg” – Gheorghe Burnei.
Profesorul
Pesamosca impresiona de nenumărate ori în sala de operații,
prin faptul că lua decizii covârșitoare cu o claritate
stupefiantă. „Nu era intervenție pe care să n-o abordeze. Avea un repertoriu extrem de
larg, era de o ingeniozitate pe care greu ți-o poți
imagina fără să vezi cu ochii tăi. Și avea niște
rezultate extraordinare. De multe ori te afli în fața
unor situații așa de dificile, încât trebuie să aduci inovații.
L-am văzut personal cum a inventat tehnici în domeniul chirurgiei de malformație,
al malformațiilor elementelor toracice, al malformațiilor
tubului digestiv” – Gheorghe Burnei.
El și-a
amintit cum, treptat, vârsta nu i-a mai permis profesorului Pesamosca să
folosească bisturiul cu precizie. Dar nu s-a plâns niciodată. Și-a
asumat însă imediat rolul de mentor, de sfătuitor. În sala de operații,
multă vreme s-a auzit vocea lui indicând chirurgilor mai tineri: „Aici trebuie
să faci așa, aici altfel”.
„Și
totul mergea ca și cum intervenția ar fi fost făcută de el
însuși. S-a transformat din ce era înainte, adică mentor și
chirurg, în mentor și atât. Era ca un fel de duhovnic, ca un fel de patriarh
al tuturor celor care aveau nevoie de el” – Gheorghe Burnei.
Amenințat cu evacuarea din rezerva unde locuia, intervenția opiniei publice și a presei a făcut ca acest lucru să nu se întâmple. Aici și-a trăit ultimii ani ai vieții,
aproape de pacienții, studenții și
medicii pe care i-a iubit și i-a sfătuit până în ultima clipă a vieții
sale.
Marele
chirurg a fost unul dintre ctitorii
bisericii cu hramul Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, ocrotitor al
tinerilor și
Cuviosul Stelian Paflagonul, ocrotitor al familiei și al pruncilor,
ale cărei lucrări au fost finalizate în februarie 1998, târnosirea bisericii
având loc la 22 februarie 1998.
Medicul
Alexandru Pesamosca (supranumit „îngerul
copiilor”’) se numără printre marile nume din istoria chirurgiei românești,
rezolvând un uriaș număr de cazuri în chirurgia plastică pediatrică (fără
să fie chirurg plastic), inclusiv în domeniul malformațiilor
congenitale ale copilului, indiferent de tipul malformației.
Cazurile operate de el au fost rezolvate definitiv, fără sechele.
Profesorul Pesamosca a murit în noaptea
dintre 31 august și
1 septembrie 2011. În septembrie 2014 i
s-a ridicat un bust în fața Spitalului de Copii «Marie Curie».
Micile
plăceri ale profesorului
Profesorul
Pesamosca avea micile lui tabieturi, pe care tot staful medical i le respecta.
„Dimineaţa, la prima oră, vroia o cafea fierbinte, pe care noi acum încercăm
să o facem în amintirea sa pentru parastasul de sâmbătă. De-a lungul timpului,
prin rotaţie, toată lumea i-a făcut o cafea, indiferent de rang sau experienţă.
Dar el nu se mulţumea doar să-i oferi cana cu cafea. Cafeaua nu e bună dacă nu
e şi vorbită. Şi trebuie să recunosc, era un gurmand. Fiecare dintre fete, dacă
făcea o mâncare bună acasă, îi aducea şi lui: mucenici, sarmale, câte un
cozonac. Dacă acesta avea şi miros de scorţişoară zicea: ‘Este ca al mamei mele
de la Constanţa ’”,
îşi aminteşte doctoriţa Petrovici.
O altă trăsătură a doctorului a fost
incompatibilitatea lui cu şpaga: „Nici
n-aveau curajul să-i ofere ceva, pentru că lumea deja ştia că nu e înţelept să
se apropie de dumnealui cu plicul. Dacă prindea pe vreunul că-i oferă bani
ţipa. Atunci era singurul moment când repezea omul”, îşi aminteşte una dintre
asistente.
„Nu
am niciun regret”
Chirurgul
mai avea un obicei al lui, care-l făcea unic şi totodată îndrăgit de medici şi
pacienţi deopotrivă, rememorează trecutul doctoriţa Nina Bratu: „Totdeauna era
vesel, exceptând momentele în care era o operaţie grea. Atunci crea în
jurul lui o atmosferă de ne ţinea pe toţi în tensiune şi cu atenţia la maximum,
ca să fim pregătiţi pentru ce s-ar putea întâmpla mai rău în timpul
intervenţiei. Când intervenţia chirurgicală se termina cu bine, domn’ profesor
începea să cânte. Ăsta era semnul că operaţia s-a terminat. Cânta arii de
operă. Îi plăcea muzica clasică. Preferata lui era Rigoletto, dar şi Aida. Ştia
istorie, geografie, muzică. Nu ştiu când a avut timp să citească atât. Era o mare plăcere să stai
de vorbă cu dumnealui.
I-am
şi spus în glumă acum două săptămâni: ‘Dacă aş putea să iau cipul dumneavoastră
şi să-l salvez, să rămână undeva’”.
Pe
rezidenții care au avut șansa să-l întâlnească pe
tata Pesi, cum îl numeau ei, i-a îmbolnăvit de meserie. Tata Pesi își
iubea rezidenții. Și multi dintre ei nu l-au uitat.
„Eram foarte mândri la început, când ne primea cu el în sala de operație. Măcar să țin un depărtător în mână, dar să știu că am intrat în operație cu tata Pesi. Când am reușit să intru mâna a doua cu el la prima operație nu-mi reveneam din fericire. Tata Pesi știa să se comporte cu noi, încât îl iubeam cu toții, îl iubeam fără limite. Eram 14 rezidenți la număr în echipa din care făceam și eu parte” – doctorul Virgil Livadariu, medic specialist în chirurgie pediatrică la Botoșani.
„Eram foarte mândri la început, când ne primea cu el în sala de operație. Măcar să țin un depărtător în mână, dar să știu că am intrat în operație cu tata Pesi. Când am reușit să intru mâna a doua cu el la prima operație nu-mi reveneam din fericire. Tata Pesi știa să se comporte cu noi, încât îl iubeam cu toții, îl iubeam fără limite. Eram 14 rezidenți la număr în echipa din care făceam și eu parte” – doctorul Virgil Livadariu, medic specialist în chirurgie pediatrică la Botoșani.
„El
are 50 de ani de carieră. Opera 1.000 de copiii pe an, ceea ce înseamnă o medie
de trei operaţii pe zi. Pentru el nu era greu, ci o plăcere, o pasiune. A fost
considerat de către toţi medicii drept cel mai bun. Atunci când nu ştiai de un
copil ce diagnostic are întotdeauna spunea: ‘Haideţi să-l întrebăm şi pe
profesorul Pesamosca’. Făcea cele mai grele operaţii. De cele mai multe ori şi
când erau catalogate ca inoperabile, dumnealui încerca şi, cu ajutorul lui
Dumnezeu, reuşea să le scoată tumorile şi să dea o şansă copiilor respectivi. A
extirpat formaţiuni tumorale situate în torace, în abdomen, multe malformaţii
congenitale ale tubului digestiv, ale plămânului, ale feţei. Aproximativ 3.000
de copii cu malformaţii de buze şi de palat a operat profesorul Pesamosca. A
fost un profesor apreciat şi peste hotare. În Franţa, în 1971, a lucrat un an
de zile, unde a şi operat, a fost la schimburi de experienţă în Elveţia, a fost
şi John Hopkins, cel mai bun spital din SUA”.
„Vroia
să opereze alături de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e cel mai mare chirurg şi
tot ce făcea, făcea sub îndrumarea Lui şi sub ocrotirea Lui. Nu cred că intra
vreodată în sală fără să-i fie Dumnezeu alături. Dânsul aşa spunea: ‘Lucrez cu
Dumnezeu’, prin intermediul lui Dumnezeu. Îl simţea deasupra lui cum îi spunea:
‘Acum încearcă şi rezolvă!’. Astea erau cuvintele profesorului” – chirurgul
Nina Bratu, care a operat vreme de trei decenii alături de profesorul Alexandru
Pesamosca.
„Nu am
niciun regret, dacă aș mai trăi o dată, tot asta aș
face și tot la fel, iar cea mai mare realizare a mea e că am
respectat bolnavul și la debutul meseriei, ca și astăzi…”
– Alexandru Pesamosca.
Sursa:
http://anonimus.ro/2015/03/astea-s-impliniri-domnule-nu-vile-si-masini/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu