Al cui creier lipseste ?
In textul (
articolul ) de mai jos, identificati al cui creier lipseste :
Viață de copil cu
dizabilități în România. „Ăsta
n-are creier nici cât un papagal!”
( https://www.libertatea.ro/stiri/exclusiv-viata-de-copil-cu-handicap-in-romania-asta-n-are-creier-nici-cat-un-papagal-2064257
)
“Femeia
povestește că, atunci când voia să-l dea pe Claudiu la școală, educația pentru cei cu deficiențe era la nivel primitiv, acum fiind ceva mai bine, dar tot la nivel mediocru. “
Instituțiile din România fac de multe ori dovada
că nu sunt pregătite pentru a integra un copil cu dizabilități, iar această situație este confirmată de faptele și vorbele celor care trebuie
să aibă grijă de ei. Este și
cazul lui Claudiu, a cărui mama a tot încercat să-l integreze în clase
speciale, dar s-a lovit, ani de-a rândul, de indiferența angajaților
din educație.
Claudiu are acum 23 de
ani, dar nu a făcut prea multe ore de clasă pentru că are agenezie totală de
corp calos, adică îi lipsește
o parte din creier care interconectează cele două emisfere, la care se adaugă și epilepsia.
„Când l-am dat la școală a fost cu mare tam-tam, pentru că mai întâi nu l-au
primit. De fapt, dacă îmi aduc bine aminte, nici la grădiniță nu l-au primit. Când era mai mic, pe
la 5 ani, am vrut să-l dau la grădiniță, iar la grădinița de aici, din cartierul Militari, mi-au spus educatoarele că,
dacă-l dau, trebuie să dau o declarație că dacă-mi moare copilul eu nu am nicio pretenție”, a povestit, pentru Libertatea, Ana Maria Kesisian.
Dar aceasta nu este singura experiență nefericită prin care a trecut femeia
cu cei care trebuiau să se ocupe de educarea și îngrijirea medicală a copilului ei.
„Asta se întâmpla prin anii 2000, iar apoi la școală, prin 2002-2003, doctorița de la acolo era trecută pe schema școlară că lucrează, dar ea chiulea în
fiecare zi. Mi-a spus că, la un diagnostic atât de grav, eu sigur vreau să-mi
omor copilul. Eu duceam copilul cu taxiul la școală sau cu autobuzul și nu prea înțeleg
care era pericolul de moarte. Și
aici am fost pusă să semnez o declarație că, deși am fost
avertizată de pericolele la care îl expun, eu tot vreau să-l aduc”, ne-a mai
povestit mama copilului.
Norocul ei a fost că era prietenă cu una din învățătoarele de la acea școală, pentru că așa a și aflat că doctorița deja îi băgase dosarul în consiliul profesoral și cerea să se aprobe că elevul nu face
față orelor.
Educație … cu handicap
„S-a întâmplat să facă o criză de epilepsie și să-i acorde ajutorul chiar prietena de
care vă spuneam. Doctorița nu era
prin preajmă. Această profesoară era în primul ei an de învățământ, clasa lui Claudiu fiind prima ei
clasă și era foarte dornică să-i ajute pe copii
cu astfel de dizabilități”, ne-a
mai spus Ana Maria Kesisian.
Femeia povestește că, atunci când voia să-l dea pe Claudiu
la școală, educația
pentru cei cu deficiențe era la nivel primitiv, acum fiind ceva mai bine,
dar tot la nivel mediocru. „Pe vremea (de școală, n.r.) a lui Claudiu, îi puneau la
un loc cu copiii cu handicap social. Știu că pe atunci era un băiat care efectiv nu avea nimic și era adus în școala specială pentru că provenea
dintr-un mediu jalnic. Părinții
îl aduceau aici pentru că se și
mânca la prânz. Mai era în școală
un copil care fusese violat de ciobani, el fiind cu caz social foarte grav,
provenind din centrul de plasament”, a mai spus mama lui Claudiu.
De la diagnosticul gresit la
eticheta: ”Ăsta nu are creier nici cât un papagal”
Femeia mai spune că acestea nu sunt singurele probleme prin care
a trecut cu Claudiu, în perioada în care a încercat să-l trateze și să-l integreze cât mai bine în
societate. O bună perioadă de timp, Claudiu a avut diagnostic greșit, iar în acea perioadă, mama lui a
mers aproape zilnic la Spitalul 9 din Capitală. ”De aici am o poveste cu
doctorița de la ORL. Asta se întâmpla prin anul
1996. El era foarte mic, nu avea decât
câteva luni și
plângea foarte mult
pentru că era dus dintr-un cabinet într-altul. Când am intrat cu el în cabinet,
doctorița ORL îi spune asistentei: ‘Uite
la ăsta, guiță
ca un porc’ ”, spune
Ana Maria Kesisian.
De o experiență
asemănătoare a avut parte și la
Institutul Național
pentru Sănătatea Mamei și
Copilului. Acolo a dat
de o doctriță de gardă fără experiență în astfel de cazuri. ”Cum am ajuns
acolo, îmi spune, referindu-se la copilul meu: ”Ăsta nu are creier nici
cât un papagal”. Am
făcut scandal acolo, dar degeaba. Până la urmă i-a pus branula pe mână, a băgat
pe lângă și a început să urle la mine că eu nu știu nimic. Știam toate lucrurile astea pentru că am
terminat Liceul Sanitar și întreaga viață am lucrat ca farmacistă”, povestește Ana Maria Kesisian.
Pentru că atunci a făcut o criză de epilepsie, medicul
i-a dat lui Claudiu o doză de diazepam, doar ca să îi arate mamei că nici capul
nu și-l mai mișcă după doză. ”Atât de mult a insistat că am un copil
cu creierul de papagal încât a trebuit să-i spun că m-a convins și că nu o să-mi mai dau copilul IT-ist,
o să-l fac medic”, mai spune Ana Maria Kesisian.
Mama lui Claudiu crede că, în momentul de față, România este total nepregătită pentru
persoanele cu dizabilități, iar
vorbele ei sunt întărite de cifrele Centrul
European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi.
Statistici despre
persoanele cu dizabilități
Conform datelor oficiale ale Ministerului Muncii, în România
sunt înregistrați 71.245
de copii cu dizabilități. Procesul
de obținere a certificatului de handicap fiind
unul costisitor și
complicat, există numeroase familii care nu îl parcurg. Din estimările
neoficiale, este posibil ca cifra reală să depășească 100.000 copii cu dizabilități.
60.645 de copii cu dizabilități au vârstă școlară
în România. Dintre aceștia 17.975 sunt neșcolarizați deoarece
nici școlile speciale, nici cele de masă nu sunt dispuse să-i
accepte. Deși
Ministerul Educației
raportează un număr de 11.904 copii cu dizabilități în școlile
speciale, în realitate, 31.486 sunt izolați în școli
speciale.
„Copiii cu dizabilități din România nu se regăsesc nici măcar
în statisticile Institutului Național
de Statistică. Rata abandonului școlar
din România este calculată fără a-i lua măcar în calcul. Credem că însuși acest fapt în sine atestă faptul că
zeci de mii de copii români sunt pus și
simplu ignorați
de Guvern și
societate. Ne amintim
de ei în prejma sărbătorilor, când în cel mai fericit caz le facem un dar,
facem poze cu ei și uneori îi
transformăm în mize electorale. Din păcate, o astfel de atitudine este nu numai
degradantă și umilitoare, ci perpetuează în neputință generații de viitori asistați social. Copiii cu dizabilități au un potențial
real să devină adulți funcționali și contributori în societate, așa cum o demonstrează realitatea din Europa Occidentală, SUA,
Australia etc. Iar acest lucru nu
depinde doar de resurse, ci în primul rând de voință politică, bună-credință și
dorința de a ne face treaba cu
seriozitate fiecare dintre noi”, spune Mădălina Turza, președintele Centrului European pentru Drepturile Copiilor cu
Dizabilităţi. “
-
Aici se
terminã articolul din “ Libertatea “ –
Sursa :
https://www.libertatea.ro/stiri/exclusiv-viata-de-copil-cu-handicap-in-romania-asta-n-are-creier-nici-cat-un-papagal-2064257
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu