Congrégation des Sœurs de la Doctrine Chrétienne. Congregation of the Sisters of « Doctrine Chrétienne ». Historical

Congrégation des Sœurs de la Doctrine Chrétienne. Congregation of the Sisters of « Doctrine Chrétienne ». Historical

Congregatia Surorilor Doctrinei Crestine. Istoric

Quelques repères historiques

C’est Jean-Baptiste Vatelot, qui au 18e siècle, a l’intuition de rassembler les filles du Toulois laissées sans instruction. Il érige donc de nombreuses écoles. Son originalité a été de fonder une « Mère-Ecole » pour la formation des maîtresses d’école, appelées Sœurs Vatelottes. Chaque année, elles viennent se ressourcer et recevoir de nombreux conseils.

Mère Pauline de Faillonnet, supérieure générale de 1821 à 1855, assistée du Père François Mougenot, organise l’Institut en Congrégation et lui insuffle une vitalité spirituelle extraordinaire. Ensemble, ils favorisent aussi son expansion, en la sortant de ses frontières lorraines pour l’établir en Belgique, au Luxembourg et en Algérie.

Sous le mandat de Mère Louise Bastien (1880 – 1914), l’Institut est reconnu officiellement comme Congrégation romaine.

Outre la France, la Belgique, le Luxembourg et l'Algérie, les Sœurs de la Doctrine Chrétienne sont actuellement présentes en Italie, Roumanie, Congo, Côte d’Ivoire, Chili et Corée du Sud.

Contexte historique

Nous sommes à la fin du dix-septième siècle, dans le Toulois en Lorraine.

Ce duché, que Louis XIV lui-même n'a pu annexer à la France, a vécu des années très difficiles : guerre de Trente Ans, occupations, brigandages, incendies, famines et épidémies de peste.

La nature s'en est mêlée avec des hivers très rudes. L'eau des puits gelait ainsi que la nourriture placée près du feu ; le pain rassis était coupé à la hache.

Une fois le calme revenu, les écoles de villages, pour les garçons, fonctionnent régulièrement. Mais les jeunes épouses signent encore d'une croix au bas du registre des mariages car elles n'ont pas « l'usage d'écrire ».

Le « Bon Père Varnerot », curé de Lucey, ne peut se résoudre à cette situation.

En 1686, il crée, avec ses nièces, la première école pour filles.

Jean-Baptiste Vatelot

Jean-Baptiste Vatelot est considéré comme fondateur de l'Institut des Sœurs de la Doctrine Chrétienne.

Né à Bruley en 1688, il est ordonné prêtre en 1710.

Il devient chanoine de la Cathédrale de Toul et se lance, avec ses collègues, dans l'aventure scolaire en créant notamment de petites écoles pour les filles.

Il place les maîtresses d'école en réponse aux appels des Assemblées de village mais demande à celles-ci de leur fournir le nécessaire.

Ces jeunes femmes soignent aussi les malades et accueillent les mamans dans les ouvroirs. Elles sont considérées comme les « diaconesses » des temps anciens : 

« Les Maîtresses remplissent une des principales fonctions du ministère pastoral, qui est l'instruction ! » (Méditations chrétiennes)

Malgré les soucis financiers, le Père Vatelot achète à Toul, une maison qui servira à la fois d'école, de noviciat, d'hospice. Les Sœurs s'y réunissent une fois l'an pour la retraite annuelle.

Cette « Mère-école » devient aussi lieu de formation.

Les Sœurs n'ont ni clôture, ni vêtement conventuel. Elles ne prononcent que des vœux privés. Elles vivent au cœur des villages.

Outre le « Règlement » qui organise l'Institut, on doit à Jean-Baptiste Vatelot des ouvrages pédagogiques et religieux : « Méthode familière », « Méditations chrétiennes à l'usage des Sœurs Maîtresses d'école du diocèse de Toul ».

A sa mort en 1748, l'Institut compte environ deux cents membres.

Pédagogie

La pédagogie de Jean-Baptiste Vatelot est basée sur le dialogue, une douce fermeté et une spiritualité dynamique.

Pour lui, « il y a plus que le savoir qu'on tire des livres, il y a la science du cœur, l'art d'éveiller l'autre, de le faire naître, de l'aider à être et à grandir ». (Sœur Antoinette Majerus)

« Votre première vue est de vous donner à Dieu de tout votre cœur.

Votre seconde vue est de remplir selon Dieu et dans l'esprit de la véritable charité tous les devoirs de l'instruction chrétienne. » (Méditations chrétiennes)

« Que par ce bon exemple, elles fassent voir qu'elles sont convaincues des vérités et des maximes qu'elles enseignent. » (Méditations chrétiennes)

« La sœur d’école doit s’étudier à avoir une douceur sage et prudente envers les écolières.

Pour cela, elle doit penser que c’est Jésus-Christ lui-même qui les lui envoie, qui les recommande à ses soins. » (Méditations chrétiennes)

« Les enfants feront leur devoir, plutôt par raison et par amour que par crainte. Cet avis est un des plus importants de ce livre. »(Méthode familière)

Les maîtresses doivent « diversifier leur conduite selon la diversité des esprits ». (Méthode familière)

Dispersion

Du vivant du Père Vatelot, les maîtresses d'école passent de l'état laïc à l'état de consacrées. L'Institut est officiellement reconnu par Stanislas, duc de Lorraine et plus tard par Louis XV. Le 18e siècle se termine par la Révolution française qui provoque la dissolution des Congrégations religieuses. Mais, en 1802, les Sœurs de la Doctrine Chrétienne se regroupent et dès janvier 1803, le premier chapitre rassemble 132 Sœurs. L'Institut est rétabli. L'ancien couvent des Capucins à Nancy lui est attribué. Il deviendra l'actuelle Maison-Mère. Durant tout le 19e siècle, la Congrégation va s'étendre, se structurer, se fortifier spirituellement.

Nouvel essor

En 1821, Sœur Pauline de Faillonnet est élue Supérieure Générale. Avec l'aide du Père Mougenot, elle va servir la Congrégation jusqu'en 1855.

Ils apportent à la Congrégation ouverture, enracinement, organisation.

Au plan religieux

Mère Pauline et le Père Mougenot donnent à la Congrégation de nombreux écrits spirituels souvent inspirés de la pédagogie de saint Ignace.

La formation des novices est particulièrement soignée.

« Le manuel est un miroir… Chacune y trouvera, à côté de son image, le portrait de Jésus et de Marie, nos parfaits modèles. »(Directoire de Novices)

Et en 1844, l'Eglise diocésaine reconnaît officiellement la « Doctrine » comme Congrégation.

                                          

Au plan éducatif

Mère Pauline et le Père Mougenot adaptent la pédagogie aux écoles en lien avec les nouveaux besoins de la société.

L'élève est toujours au centre de l'éducation.

« Une Sœur se fait toute à toutes, petite avec les petites ; qu'elle se proportionne à leur faiblesse prenant un langage plus élevé avec celles qui sont en état de la comprendre, et cela pour les instruire toutes. » (Méthode dédiée aux Sœurs)

Expansion

La Congrégation se développe peu à peu.

Attentives aux signes des temps, les Supérieures n'hésitent pas à diversifier les œuvres et à envoyer les Sœurs au-delà des frontières et des mers.

« La Sœur de la Doctrine Chrétienne doit avoir le sens des réalités qui l'environnent, y chercher l'occasion de faire mieux encore, suivre la tradition sans y être asservie. » (Vie du Père Mougenot)

Ecoles professionnelles, orphelinats, services intérieurs, accueils pour les indigents, soins aux malades, collaboration à l'œuvre des prêtres : la mission devient multiforme.

De Virton (Belgique) à San Remo (Italie), de Constantine (Algérie) à Eich (Luxembourg), de Oujda (Maroc) à l'île de Malte, les Sœurs sont à l'œuvre !

Appel missionnaire

La première partie du 20e siècle est marquée par des événements spirituels dont la Congrégation vit encore aujourd'hui.

Le 12 mars 1929, les Constitutions des Sœurs de la Doctrine Chrétienne reçoivent leur approbation définitive de sa sainteté le Pape Pie XI ; la Congrégation est de droit pontifical.

Comme en écho, en 1932, la Vierge au Cœur d'Or nous redit à Beauraing (Belgique) la tendresse de Dieu.

(http://beauraing.catho.be)

En 1948, le désir d'annoncer la Parole aux pauvres et aux petits trouve une nouvelle expression. C'est le temps de l'appel de missions lointaines et de la première fondation à Lowa (Congo-Kinshasa).

Les Sœurs de la Doctrine Chrétienne partent pour rejoindre les jeunes nations :

en 1966, fondation en Corée du Sud ;

en 1967, implantations en Côte d'Ivoire et au Chili ;

en 1993, ouverture d'une communauté en Roumanie après la chute du mur de Berlin.

Le Concile Vatican II (1962-1965) demande aux religieux d'entrer dans une période de renouveau.

Ce temps « d'aggiornamento » suscite un regain de générosité dont les conséquences trouvent aujourd'hui encore leurs prolongements.

Les Sœurs de la Doctrine Chrétienne recueillent ainsi les fruits semés dans l'obéissance de leur fondateur, Jean-Baptiste Vatelot :

« Attentives aux exigences du temps présent, dans la ligne des premières Vatelottes, nous nous reconnaissons comme envoyées par l'Eglise, pour que soit connu et aimé notre Seigneur Jésus-Christ. » (Constitutions, p. 11)

Sursa :

http://www.doctrine-chretienne.com, Histoire

Minunile Maicii Domnului de la Medjugorje. Maica Domnului vindecã o persoana cu scleroza multipla, paralizata. Ridicã-te si umblã ! ( 2 )

Minunile Maicii Domnului de la Medjugorje. Maica Domnului vindecã o persoana cu scleroza multipla, paralizata. Ridicã-te si umblã ! ( 2 )

Iisus nu putea sa-si aleagã un preot mai potrivit ca parintele Ioan.

Parintele stie cel mai bine cã astazi, nu este nevoie de o noua Evanghelie, ci de o noua evanghelizare.

Este nevoie de preoti, care sa arate si sa vesteasca cã Iisus traieste, si sa faca asta cu putere si eficientã.

Credinciosii au nevoie, nu de teorii frumoase, ci de propriile mãrturii, puse laolaltã cu acelea pe care le-au auzit si eventual le-au trait.

Astãzi, preotii trebuie sa evanghelizeze cu puterea Duhului Sfânt si sa cearã de la Dumnezeu ca predicile lor sa fie insotite de semne si de evenimente miraculoase, pe care apoi trebuie sa le prezinte si sa le ilustreze prin lumina Evangheliei.

Este suparator cand un preot nu L-a experimentat pe Iisus Viu, ca pe o realitate vie, ci vorbeste doar despre Iisus si faptele Sale savarsite acum 2000 de ani.

Desigur credinciosii au simtit imediat noul suflu de credintã, care lucra in inimile lor, prin cuvintele preotului român, astfel cã, in curand, parintele Ioan a devenit foarte cãutat de catre pelerini.

In perioada dintre pelerinajele grupurilor de credinciosi români, parintele Ioan se muta in camera de spovedanie in limba italiana, spovedind pelerinii italieni – prezenti permanent si in numar foarte mare la Medjugorje – si insuflandu-le prin aceasta sfanta tainã a Reconcilierii, si puterea de a iesi victoriosi din lupta dusã impotriva pãcatului.

Intr-o zi, pãrintele predica unui grup de pelerini italieni, despre importanta Sfintei Taine a Spovedaniei si a Impacarii, si despre capacitatea si puterea ei vindecatoare.

In finalul predicii, parintele incheie cu cuvintele :

-         Noi preotii nu trebuie sa reducem aceasta sfanta taina, doar la dezlegarea de pacat, ci trebuie sa ne rugãm si pentru reusita vindecarii interioare a credinciosilor, pentru vindecarea inimii lor.

Vindecarea interioarã survine, pana la urma, cu scopul de a ne elibera de legaturile dependentei si subordonarii, care ne scufundã in robie si nu ne lasã sa ne deschidem larg aripile spre inalturi, unde am fi capabili de a ne uni cu Dumnezeu si de a ne sfinti.

La final, Paula, o tanara italiancã de 27 de ani, aflatã in scaunul cu rotile, se apropie de pãrintele si-l roagã s-o spovedeascã.

Parintele acceptã si la sfarsit, ii spune cu blandete :

-         Roaga-te si cere vindecarea.

Cu o infinitã disperare si resemnare, Paula ii raspunde :

-         Eu sunt irecuperabilã. Am sclerozã multiplã. De 3 ani si jumatate sunt in scaun paralizata.

Pãrintele Ioan insistã :

-         Crede si te vei vindeca. Roagã-te. Eu mã voi ruga pentru tine.

Fermitatea si credinta preotului român miscã inima resemnatã a Paulei, care acceptã speranta vindecãrii oferitã de parintele Ioan si incuviinteaza :

-         Bine, ma voi ruga.

Parintele Ioan stie cã nu se vor ruga singuri.

Maica Domnului Insasi ii va insoti cu rugaciunea Ei, cu suspine negraite.

Peste 3 zile, intr-o  vineri, parintele Ioan impreuna cu pelerinii italieni urcã Muntele Krizevac, rugându-se Calea Crucii.

Paula este prezentã in scaunul ei cu rotile, purtatã pe brate de catre prietenii ei italieni.

Spectacolul oferit este miscator, asemenea Evangheliei slabanogului, purtat pe targã de cei 4 prieteni credinciosi, care-l depun la picioarele Lui Iisus, prin acoperisul casei.

Krizevac devine acoperisul casei din Evanghelie !

Ajunsi sus la Cruce, parintele se roagã îndelung, apoi brusc, vine in fata Paulei si-i porunceste :

-         Ridicã-te si umblã !

Paula, prietenii ei si tot grupul de pelerini italieni incremenesc.

Desi uluitã, Paula insa dã ascultare, si Miracol !

Sub privirile tuturor, Paula se ridicã din caruciorul in care stã tintuitã  de 3 ani si jumãtate, si sovãielnicã si temãtoare, face primii pasi.

Apoi, din ce in ce mai sigurã pe picioarele ei firave, incepe sa coboare Muntele.

Nevenindu-le sa-si creada ochilor, plangand in hohote, tot grupul porneste in urma Paulei pe cararea pietroasa a Muntelui.

Coborarea se terminã intr-un triumf de slavã, laudã, inchinaciune si multumire adus Lui Dumnezeu si Maicii Sfinte.

Desigur, vestea vindecãrii miraculoase a Paulei, bolnavã declaratã irecuperabilã de catre medici, a strabatut ca si fulgerul Parohia din Medjugorje.

Seara la Liturghia internationala, cu totii, preoti si pelerini multumeau cu lacrimi de bucurie in ochi Lui Iisus, Doctorul suprem, si Preaslãvitei Sale Maici.

Cand grupurile de pelerini români au revenit in luna septembrie la Medjugorje, cu totii au resimtit bucuria specialã cu care au fost intampinati.

Faima preotului român facuse deja inconjurul lumii.

In luna septembrie a revenit si Paula, de acum o tanara veselã si increzatoare, care a adus un imens dosar cu acte medicale, pentru ca, Comisia Parohiei Medjugorje, insarcinata cu analizarea si confirmarea vindecarilor miraculoase, sa ia in studiu si cazul ei.

Un har impartasit aduce multe altele.

In cazul Paulei, ceea ce nu a putut face stiinta medicala si niciun medic din aceasta lume, a savarsit Domnul.

Iisus este stapan si peste imposibil.

Comisia Parohiei, analizand cazul Paulei, a confirmat vindecarea ei miraculoasa.

Putem vorbi despre minuni, in situatiile in care ne gãsim in fata unor vindecari care nu pot fi obtinute prin nicio metodã medicalã si pe care, in mod cert, Dumnezeu le savarseste.

Vindecãrile însele nu sunt o demonstratie a adevarurilor unei doctrine.

Dumnezeu este Acela, Care salveaza.

Iisus nu vindecã pentru a demonstra cã El este Dumnezeu, ci pentru cã pur si simplu El este Dumnezeu.

In toate acestea, important este doar faptul cã, prin intermediul unui preot si al unei bolnave, declaratã irecuperabilã de catre medici si vindecata miraculos de catre Iisus, creste credinta in Puterea izbavitoare a Lui Dumnezeu, Care schimbã vietile noastre precum doreste.

Aceste minuni ne aratã cã, puterea Lui Dumnezeu face posibil ca noi sa ne incredintãm Lui in totalitate, sa ne incredem in El, chiar si atunci cand ne aflãm in fata imposibilului.

Desigur, smerenia pãrintelui Ioan nu ne-a permis sa aflãm de alte si alte minuni savarsite in vietile pelerinilor, prin puterea credintei si rugaciunii sale.

Dar Dumnezeu a permis inca odata sa ne incredintãm cã, la Medjugorje ne-a daruit un preot sfant.

In luna decembrie, a aceluiasi an, in ziua a II-a a Sarbatorii Nasterii Domnului, in Biserica din Medjugorje se afla un numeros grup de pelerini români.

In timpul Liturghiei internationale, Mihaita, un copil de 9 ani din Cluj, a strigat :

-         Priviti, priviti in Altar la parintele nostru. Este imbracat in luminã si din ochii sãi tasnesc raze de luminã ! Va rog priviti, priviti !

Credinciosii români au inteles cã este vorba despre parintele Ioan, si cu totii au cazut cutremurati in genunchi, intelegand cã prin cei mici si curati, Dumnezeu ne dã de veste, inca o data, de minunile si milostivirile Sale.

Cei care se gandesc cã vindecãrile sunt ceva superficial in actul de slujire al Lui Iisus, aceia se pacalesc, in mod cert, pe ei insisi.

Aceia care cred cã oamenii din ziua de azi nu mai au nevoie de vindecãri, si cã esenta este doar raspandirea Vestii Bune a Evangheliei, aceia, in cele din urma, uitã de metodele de pastoratie ale lui Iisus.

Biserica face diferite planuri, si incearca in o mie de feluri sa-i atragã pe oameni.

Organizeaza sarbatoriri, hramuri, concerte, intruniri, si rezultatul este adesea...saracacios.

Iisus ii vindeca pe bolnavi, iar oamenii veneau multime.

Si uneori il urmau atat de multi pe Hristos, incat pe paralitic au fost nevoiti sa-l coboare prin acoperisul casei lui Petru, pentru cã nu aveau altã posibilitate sa strabata prin multime.

Si astazi se intampla la fel.

Atunci cand Iisus ii vindecã pe bolnavi, aceste multimi vin si vin, nici macar marile stadioane nu-i mai incap pe oameni.

Atunci poate fi vestitã cu eficientã, Imparatia Lui Dumnezeu.

Urmarile sunt mult mai mãrete decat vindecarile fizice.

Semnele Atotputerniciei Lui Dumnezeu nu sunt ceva spectaculos, ci mijloace care ajutã si sprijinã in mod foarte eficient, reînnoirea vietii noastre in credintã.

Si desigur, nu este de mirare cã la Medjugorje minunile si vindecarile abundã, suspendate deasupra capetelor pelerinilor, deoarece Maica Sfanta vegheaza prin Insasi Prezenta Ei, ca aici sa fie un Colt de Rai, in care, in fiecare zi se inaltã spre Cer suspine si se coboarã... Miracole !

Extras din “La Medjugorje se inaltã spre cer suspine si se coboarã miracole”, de Doina Hasnes-Ciurdariu, Editura Biblioteca Gutenberg, 2008

Minunile Maicii Domnului de la Medjugorje. Maica Domnului vindecã o persoana cu scleroza multipla, paralizata. Ridicã-te si umblã ! ( 1 )

Minunile Maicii Domnului de la Medjugorje. Maica Domnului vindecã o persoana cu scleroza multipla, paralizata. Ridicã-te si umblã ! ( 1 )

Mesajul Maicii Domnului din 25 Mai 2007

“Dragi copii ! Rugati-va cu Mine, Sfantului Duh, pentru ca El sa va conduca spre cautarea Vointei Lui Dumnezeu, pe calea Sfinteniei.

Voi, cei aflati departe de rugaciune, convertiti-vã, si in linistea inimilor voastre cãutati salvarea sufletului vostru, si hraniti-l cu rugaciunea.

Eu vã binecuvantez pe fiecare in parte, cu Binecuvantarea Mea Maternã.

Vã multumesc cã ati raspuns la Chemarea Mea.”

Ridicã-te si umblã !

Vrednic si drept este, dar si necesar, sa ne ridicãm glasul si sa vestim intregii lumi, acele evenimente si intamplari miraculoase, pe care Domnul le-a savarsit printre noi.

Ceea ce am vazut si ceea ce am auzit, nu poate fi tainuit, si nici trecut sub tacere.

Locurile de pelerinaj sunt tronul vazut al bunatatii dumnezeiesti pe pamant, unde se vindecã toate relele noastre.

Cele mai renumite locuri de pelerinaj apartin aproape toate, Preasfintei Fecioare Maria.

Este si normal.

Ea, ca Mama tuturor, ca Ingrijitoarea acestei familii, si-a pus tronul de milã si bunãtate in mijlocul nostru.

Cred cã in ziua in care Iisus a spus “Iata Mama ta !”, El ne-a daruit mai mult decat cerul si pamantul, si tot ce ele cuprind.

Ne-a dat in dar, comoara Lui cea mai de pret !

Ne-a daruit-O, pe chiar sublima Sa Maicã.

Medjugorje ramane cel mai important sanctuar marian actual, in care Preasfanta Fecioarã continuã sa aparã zilnic, de 26 de ani neîntrerupti, si sa implineasca miracole in vietile noastre, pentru cã Ea cunoaste mai bine decat oricine, nevoile, durerile, dorintele si sperantele noastre.

Aceste randuri marturisesc despre slavirea lucrarii de indurare a Lui Dumnezeu in vietile noastre, prin Maica Domnului, prin Medjugorje.

Cã Medjugorje este un loc important in planurile Lui Dumnezeu de salvare a omenirii, ne-o marturiseste chiar Preasfânta Fecioarã in Mesajul pentru lume, daruit de Ea, prin vizionara Marija, in Ziua aniversarã de 25 iunie 2007, cu ocazia implinirii a 26 de ani de Aparitii zilnice neîntrerupte :

“Dragi copii !

Astazi, cu mare bucurie in Inima Mea, vã chem din nou la convertire.

Dragi copii, nu uitati cã toti sunteti importanti in acest mare plan, spre care vã conduce Dumnezeu, prin Medjugorje.

Dumnezeu doreste sa converteasca intreaga lume si sa o salveze, conducand-o pe Calea care duce spre El Insusi, Cel Care este Inceputul si Sfarsitul fiecarei fiinte.

Intr-un mod special, dragi copii, din adancul Inimii Mele, va chem pe toti sa va deschideti inimile, pentru a primi acest mare Dar, pe care Dumnezeu vi-l daruieste prin Prezenta Mea, aici.

Doresc sa va multumesc fiecaruia in parte, pentru sacrificiile si rugaciunile voastre.

Eu sunt cu voi si va binecuvantez pe toti.

Va multumesc cã ati raspuns la Chemarea Mea. »

Aceasta nu este, de fapt, o carte, ci o lunga marturie.

Evanghelia, inainte de a fi scrisa, a fost vestita si marturisita.

In centrul acestor pagini, Il putem intalni pe Iisus Hristos, Care este insasi Evanghelia, Care este viu intre noi.

Acelasi ieri, azi si maine si Care raspunde prompt “Da”, la rugaciunile Maicii Sale, asa cum a facut-o si in urma cu 2000 de ani, in Cana Galileei.

Parintele Ioan M. Este preot-profesor la un vestit Seminar teologic din România.

Este un erudit, Daruit fiind cu o extraordinarã charismã de predicator si de didact, parintele este adorat de elevii si studentii teologi, este un adevarat mit.

Multe generatii de preoti ii poarta semnatura si personalitatea sa inconfundabila, adanc imprimate in inimile si in mintile lor.

In ochii lor, parintele profesor are o aurã de sfant.

Si chiar este un sfânt.

Dar iatã cã, de la un moment dat, parintele percepe cu neliniste, cum alunecã intr-o rutinã pastorala si pedagogica, si incepe sa simta o uscaciune sufleteasca, care se accentueaza in fiecare zi.

Aplauzele elevilor, predicile care inlacrimeaza toti ochii credinciosilor din biserica, nu-l mai emotioneaza, nu-l mai bucurã.

Pãrintele stie cel mai bine cã Evanghelia este de fapt Viata insasi, pe ea trebuie preotul sa o implineasca, si despre ea trebuie sa marturiseasca.

Cand, in “Faptele Apostolilor”, se face referire pentru prima data la “crestinism”, il definesc drept “viatã” ( Fapte 5, 20 ).

Pãrintele Ioan simte insa cã Evanghelia vestitã de el, nu mai este vie, este din ce in ce mai ciuntitã si mai saracã, nu contine nimic altceva decat dogme si notiuni teoretice.

Oricat se straduia parintele Ioan sa hraneasca in biserica sa, poporul flamand dupa painea Lui Dumnezeu, ii apãrea din ce in ce dureroasã, evidenta cã el insusi nu se mai înfrupta cu placerea din Painea Vietii Vesnice.

Parintele simtea cã nu mai reusea sa-L marturiseasca in fata credinciosilor pe Dumnezeul Cel Viu, pe Iisus Care traieste in noi si cu noi, Care este o realitate vie in Biserica sa.

Pur si simplu, debusolat si plin de intristare, parintele a realizat intr-o zi cã nu mai poate transmite oamenilor cã Dumnezeu ii iubeste si cã Biserica este in stare, prin puterea Duhuluui Sfant, de a-i aduce din nou la viata, pe cei morti.

Parintele Ioan nu si-a pierdut credinta, dar a inceput sa se îndoiascã de propria sa vocatie de slujitor al Lui Hristos.

Dupa o lunga perioada de derutã si zbucium, de intrebari ramase fara raspuns, de cumplite chinuri sufletesti si de amaraciune, parintele decide brusc sa renunte la preotie.

Intreaga sa fiintã este cuprinsã de panicã.

A depus un vot pentru vesnicie, si acum simte cã nu mai are convingerea si chemarea pentru a continua.

In disperare, O invocã pe Maica Domnului in ajutor, doar Ea este si Mama sa.

Daca il iubeste, O implorã sa-l salveze.

Si evident, strigãtul fiului Ei preaiubit – preotul – Ea îl aude, si cum nu ramane indiferentã niciodata la chemarea noastra, Maica raspunde.

Parintele aflã de mama Mia, organizatoarea din Cluj a pelerinajelor spre medjugorje, si decide sa se înscrie ca persoanã particularã, intr-un pelerinaj.

Nu crede in Aparitiile Maicii Domnului de la Medjugorje, dar cunoaste valoarea rugaciunii comune savarsite in locurile de pelerinaj, si placerea cu care Dumnezeu primeste jertfa unui pelerinaj.

Asa cã, iatã-l pe parintele Ioan la Medjugorje, de Sfintele Pasti, in aprilie 2000.

Sub presiunea propriilor framantari si indoieli, parintele nu destãinuie cã este preot, participã la tot programul de rugaciune ca simplu pelerin, nu urcã alaturi de ceilalti preoti in Sfantul Altar, pentru a concelebra Liturghia internationala, nu spovedeste pelerinii.

Este o persoanã incognito.

Dar Iisus si Maica Sfanta il cunosc pe Ioan, preotul care este pe punctul de-a abandona preotia, preotul care vrea sa fuga de Sfanta Tainã a preotiei, cunosc sufletul lui derutat si chinuit, cazut pradã ispitei deznadejdii.

Biet suflet infricosat, si coplesit de maretia vocatiei si a harului primit.

Sãrman suflet muritor, care nu mai are curajul sa transmita Nemurirea, care nu mai indrazneste sa se roage :

“Doamne, fã ca cei care ma vad pe mine, sa te recunoasca pe Tine !”

Iisus, Vesnicul Preot, il doreste pe Ioan preotul si Maria nu intarzie sa-i transmita Iubirea Fiului Ei, care ne cautã in toate ratacirile noastre, si Iubirea Ei de Mamã Cereascã.

In sfanta Noapte a Invierii Domnului, in clipa sacrã in care preotii anuntã in Sfantul Altar : “Veniti de luati Luminã !”, parintele Ioan simte foarte clar doua brate feminine, inconjurandu-l cu iubire, cu o iubire indescriptibila.

Era o senzatie atat de puternica, incat abia o putea suporta !

Credea cã va muri de bucurie !

Tot trupul ii tremura.

Plângea intr-una.

Caldura si iubirea acestei imbratisari erau atat de mari, incat pur si simplu se topea.

Era Iubirea si imbratisarea Mamei !

Ea l-a chemat la Medjugorje, pentru a-l lipi de Inima Ei de Mamã, pentru a-i spune cat de iubit si de dorit este.

In sufletul si in mintea sa a rasunat revelatia “Iisus este viu ! Mã iubeste si are nevoie de mine !”

Atotputernicia Lui Dumnezeu a decis sa ajute si sa sprijine intr-un mod foarte eficient si concret, reînnoirea vietii in credintã a unui preot, prin Maria si Iubirea Ei.

Domnul a aprins fitilul si acum Harul arde in parintele Ioan, ca o valvataie pe care nicio ispita si niciun om, nu o vor mai putea stinge.

Parintele a reprimit Harul, purificat, înnoit si sfintit !

Este ca si cum Iisus i-ar fi spus : “Invatã pe poporul Meu Evanghelia. Imi doresc un popor care Il preamãreste pe Dumnezeul sãu !”

Daca Iisus nu este in mormantul gol din Ierusalim, atunci este prezent pretutindeni in lume.

Pe pamant, singurul loc unde Iisus nu poate fi gasit, este acel mormant sapat in stanca, pe care, intr-o zi I l-a cedat unul din prietenii Lui, Iosif din Arimateea.

In consecinta, Iisus nu si-a trimis ucenicii ca sa-i invete pe oameni despre idei si teorii abstacte, ci i-a trimis in lume ca sa depuna marturie despre ceea ce au vazut si au auzit.

Hristos a inviat ! pentru noi toti, ca si pentru parintele-profesor Ioan.

Aleluia !

Inutil sa mai spun cã in urma acestei redesteptari harice miraculoase, inundat de acea fericire coplesitoare a celui care se simte iubit, parintele Ioan dorea sa ramana la Medjugorje un timp mai indelungat, pentru a aprofunda rugaciunea si pentru a-si reînnoi simbolul credintei si promisiunile facute la botez si la hirotonisire.

Din pacate, nu adusese nimic prin care sa poata dovedi ca este preot, asa cã, cu durere in suflet si macinat de dorul de-a reveni la Medjugorje cat mai curand, parintele Ioan s-a reintors impreuna cu pelerinii in Romania.

A revenit cu primul pelerinaj, in iunie 2000, de data aceasta ca preot insotitor al pelerinilor, iar la intoarcerea acestora in tara, parintele Ioan a ramas la Medjugorje, timp de 6 luni, in permanentã rugaciune, indeplinind cu neobosita bucurie toate sarcinile sacerdotale incredintate de parohul sanctuarului.

Desigur, atunci cand preotul care raspandeste Vestea cea Buna a Evangheliei, o insoteste cu marturisirea propriilor trairi si minuni, mesajul ei devine si mai pregnant, miscand cu usurinta inimile si aducand haruri bogate.

-         va continua –

Extras din “La Medjugorje se inaltã spre cer suspine si se coboarã miracole”, de Doina Hasnes-Ciurdariu, Editura Biblioteca Gutenberg, 2008

Minunile Maicii Domnului de la Medjugorje. Maica Domnului vindecã un tanar satanist. Un satanist la Cruce

Minunile Maicii Domnului de la Medjugorje. Maica Domnului vindecã un tanar satanist. Un satanist la Cruce

Mesajul Maicii Domnului din 25 Aprilie 2007

“Dragi copii ! Astazi, va chem din nou la convertire.

Deschideti-va inimile. Acest timp in care sunt cu voi, este un timp de Har, folositi-l din plin.

Spuneti : “Acesta este un timp special pentru sufletul meu”.

Eu sunt cu voi si va iubesc cu o iubire nemarginita.

Va multumesc ca ati raspuns la Chemarea Mea”.

Un satanist la Cruce

Rolul meu nu este de a scotoci prin lazile de gunoi ale sufletelor.

Dimpotriva, asemenea negutatorului de perle, eu sper sa aduc la lumina zilei lucruri minunate, astfel incat o frumoasa rugaciune de multumire sa se inalte spre Dumnezeu.

Noi românii, abia acum – la 17 ani de la Revolutia Romana – incepem sa constientizam cã ravagiile celor 45 de ani de sistem ateu-comunist asupra sufletelor, au fost mult mai cumplite decat am putut estima.

Acum suntem constienti cã ateismul a facut sa naufragieze credinta unui mare numar de credinciosi, cã desacralizarea a intrat in Templul sfant al lui Dumnezeu si cã raul si pacatul se raspandesc tot mai mult in lume.

Pe de alta parte, constatãm cu stupoare, cã ceea ce comunismul nu a reusit sa faca impotriva credintei poporului, reusesc astazi banii si televizorul.

In familii, televizorul a inlocuit rugaciunea, iar goana dupa bani si averi a inlocuit credinta cu totul.

Aceste doua remarci, intre atatea altele, alcatuiesc ecoul strigatului Maicii Domnului de la Medjugorje : “Nu abandonati rugaciunea ! Veti fi pierduti !”

Fara rugaciune, noi nu avem viatã, suntem niste suflete moarte.

Fara rugaciune, inimile noastre sunt incapabile de iubire.

La inceputul Aparitiilor, Maica Domnului le-a relevat vizionarilor de la Medjugorje lucruri deosebit de interesante, despre realitatea Cerului.

In Cer, intre cei alesi existã relatii de iubire foarte personale.

Ei se cunosc in lumina deplina a Lui Dumnezeu, de la suflet la suflet si comunicã intre ei intr-un mod necunoscut aici, de noi, pe Pamant.

Fiecare stie cine s-a rugat pentru el, atunci cand traia pe Pamant, sau suferea in Purgatoriu, iar Domnul ingaduie ca, intre acest ales si “binefacatorul” sãu, sa existe o legatura vesnica si foarte speciala, in sânul Trupului tainic.

In Cer, vom cunoaste cu exactitate si cel mai mic sacrificiu, cea mai mica rugaciune pe care altii ( oameni, dar si ingeri ) le-au facut pentru noi.

Ne vom bucura de tot felul de favoruri din partea lui Dumnezeu, si vom sti cine ni le-a obtinut, cum, cand si cu ce pret.

Ce de surprize ne asteapta ... !

Atunci vom intelege valoarea nemaipomenita, inestimabila, si a celei mai mici rugaciuni.

Vom afla de asemenea  cã, daca nu ne-am prabusit cand eram la mare incercare, este pentru cã altcineva s-a rugat pentru noi.

Ni se vor deschide ochii, in ceea ce priveste splendoarea comuniunii sfintilor.

Sufletul care nu se roaga, nu se poate decide el insusi pentru convertire, pentru a termina cu un anumit pacat, pentru a se autodepasi in caritate, pentru a se elibera de puterea banilor, sau de influenta drogurilor, pentru a ierta un dusman, etc.

In schimb, eu ii pot obtine cu rugaciunea mea, acele miscari spre bine, pe care acest suflet nu le poate produce.

Intr-o zi, acel suflet va lua o decizie buna, si aceasta ii va schimba viata.

Cine ii va fi obtinut acel har ?

El nu va sti decat in Cer.

Astfel, chiar in mijlocul contemplarii fericite, care va fi bucuria noastra eterna, fericirea alesilor va fi impletita cu aceste legaturi de iubire si de recunostinta unii catre altii.

Minune a Trupului tainic !

Delia V. Are 22 de ani, este o studenta din Alba Iulia, frumoasa si credincioasa, ferventa pelerina de Medjugorje.

Desi subtirica si maruntica, ea are o inima mare, in care pot incãpea toate sufletele sarmane si ratacite din intreaga lume.

Delia este toatã, numai milã si iubire.

Prezenta Deliei este un balsam pentru sufletele noastre impovarate de griji si de pacate.

Acolo, la Medjugorje, in genunchi si cu lacrimi in fata Statuiei Preasfintei Fecioare din Biserica, in timpul rugaciunii, Delia a vazut cum o lacrima curge pe Chipul Maicii Domnului.

In inima, a auzit o Voce, care-i soptea cu intensitate : “Roaga-te pentru cei care nu se pot ruga !”

Delia povesteste :

-         La Medjugorje, vorbind cu iubire, Mãicuta Sfantã dã nastere in inima noastra, a copiilor Ei, dorinta [ dorintei ] de-a O asculta.

Mesajele Ei, in care vorbeste cu iubire si despre iubire, sunt o adevarata hrana spirituala pentru noi, paine cereasca pentru viata noastra, spre vindecare si mantuire.

Preasfanta Fecioara mi-a daruit cheia problemei : fiecare din rugaciunile mele va atinge un paralizat cu sufletul, pentru a-l pune pe picioare.

Iar atunci cand voi ajunge in Rai, rade Delia, el va sari ca un cerb si ne vom imbratisa cu bucurie, pentru cã fusese mort si a revenit la viata.

O ascult pe Delia, cutremurata : ea a primit de la Preasfanta Fecioara, harul de-a darui iubirea !

Cel mai minunat har, si totusi cel mai greu.

Mi-am amintit de relatarea vizionarei Marija ( cea care primeste “Mesajele pentru lume”, din ziua de 25 a fiecarei luni ).

In cursul unei Aparitii, ea a intrebat-o pe Maica Sfanta : “Gospa ( Maica Domnului ), voiesti ceva anume de la mine ?”

Iar raspunsul a fost “Iti daruiesc Iubirea Mea, ca sa o poti darui celorlalti”.

Ulterior, Marija a relatat cã acesta a fost cel mai frumos mesaj primit, dar si cel mai greu.

Ea s-a confesat :

“Sa poti simti frumusetea Iubirii Maicii Domnului, si sa-ti dai seama cã este un dar, e cel mai frumos lucru in viatã.

Dar cand incerc sa-i iubesc pe ceilalti, si sa le ofer aceasta iubire, e atat de greu, incat adeseori ma cuprinde rusinea de nevrednicia iubirii mele, in fata Iubirii Ei de Maica, ce imbratiseaza totul !”

Hotarat lucru, pentru Delia a dãrui iubirea primitã, nu pare a fi atat de greu.

Ea a inteles imediat, cã nu existã cale mai buna pentru noi toti, decat rugaciunea zilnica pentru darul iubirii, ca sa putem simti aceasta iubire – lucrul cel mai frumos, si sa o putem darui la randul nostru – lucrul cel mai greu.

Toate pelerinajele Deliei au fost minunate, dar acest ultim pelerinaj facut de Sfintele Pasti 2007, a fost absolut special.

Iat-o pe Delia in autocarul cu pelerini : destinatia Medjugorje.

Chiar de la plecare, l-a remarcat cu surprindere, dar si cu durere in inima, pe Alexandru din Oradea, un tanar de 16 ani, inalt, blond, cu ochi verzi, care ar putea fi cu adevarat frumos, daca nu ar purta plete lungi si soioase, iar mainile, fata si gatul nu ar fi pline de cicatrici, urme ale unor multiple taieturi.

Purta haine negre, cu inscriptii satanice si ornamentale cu oase de mort si cu cranii hidoase.

Privirea lui era cand crunta, cand apatica.

Permanent cu castile in urechi, asculta muzicã hard-rock satanica, pe care, din cand in cand o lãsa cateva secunde la decibeli inalti, ranjind satisfacut, cand vedea panica pe care o provoca printre pelerini.

Mereu tacut, singuratic, nu comunica cu nimeni.

Evident, nu se ruga alaturi de pelerini, care-l ocoleau prudenti si speriati.

Delia era singura care-l binecuvanta in gand permanent, privindu-l indurerata de la distanta.

Ea povesteste :

-         Il priveam cu uimire pe Alexandru. Stiam despre cultul satanic, dar eram sigurã cã existã doar la televizor sau in tari indepartate, nicidecum in tara mea, in Romania.

Am ramas surprinsa afland cã Alexandru era insotit de intreaga familie, de cei doi parinti si de sora sa mai mare, o tanara nespus de frumoasa si de placuta, studenta la limbi straine.

Cei trei erau nespus de tristi, se rugau permanent, si parca nu indrazneau sa se apropie de Alexandru, de teama unei izbucniri de furie necontrolata a acestuia.

Aveam sa aflu cã Alexandru a refuzat cu obstinatie de a-i insoti in acest pelerinaj, dar s-a razgandit in ultimul minut, si in silã s-a urcat in autocarul gata de plecare.

Aha, mi-am spus, Maica Domnului il cheama si deja stapanul sãu a mai pierdut din putere, din moment ce nu l-a putut retine.

Suntem oricum, pe drumul cel bun.

Si am inceput sa ma rog pentru el, si sa-l binecuvantez neincetat.

Spre bucuria mea, la ultima oprire a autocarului, inainte de-a ajunge la Medjugorje, Alexandru s-a apropiat de mine din proprie initiativã ( era pentru prima oara cand aborda pe cineva ) si am inceput sa vorbim.

La inceput prudent, apoi din ce in ce mai dezinvolt, el a inceput sa-mi povesteasca si sa-mi faca marturisiri, care au continuat si la Medjugorje si care m-au cutremurat.

Era mult mai grav decat credeam.

El mi-a confirmat cã este satanist de la 11 ani, si cã impreuna cu un grup de baieti si de fete apartin cultului satanic, dupa ce, in repetate randuri s-au consacrat lui Satan si i-au jurat vesnica credinta, in cadrul unor adevarate ritualuri.

Intrebat in ce fel il slujesc pe Satan, Alexandru mi-a povestit cã in mod curent frecventeaza baruri in care ascultã doar muzicã hard-rock satanista, in care beau alcool, fumeaza tigari cu droguri, sau chiar prizeaza droguri, sau si le injecteaza.

Dar, cea mai mare placere o au sa participe la adevarate orgii in cimitire, unde se drogheaza, danseaza pe morminte, le profaneaza si il blestemã pe Dumnezeu.

Cateodata se automutileaza in grup, producandu-si rãni si sangerari abundente ( asta explicã taieturile lui de pe maini, gat si de pe corp ), pentru a-L rani si pedepsi pe Dumnezeu, si pentru a-I produce suferintã.

Cel mai cutremurator a fost episodul in care prietenul lui Alexandru, s-a sinucis in fata tuturor, taindu-si cu lama, artera carotida de la gat, murind belstemandu-L si injurandu-L pe Dumnezeu.

Marturisesc cã-l ascultam ingrozita si extrem de tulburata.

Nu-i spuneam nimic, doar il ascultam.

Desi la Medjugorje n-a participat deloc la programul de rugaciune al pelerinilor, continuand sa se plimbe singur si incruntat cu castile de muzica satanica in urechi, totusi zilnic ma cauta si-si continua destainuirea, pe un ton detasat, ca si cand n-ar fi vorbit despre el, ci despre o alta persoana straina lui.

Farama de parte curata din sufletul lui, povestea despre partea sa cea neagra, malefica, care aici la Medjugorje ii parea si lui straina.

Intuiam cã nu avea rost sa-l cert pentru faptele sale, pentru ca sa nu-l indepartez, si cum nu stiam ce sfaturi as putea sa-i dau ( intelegeam ca avea nevoie de un exorcist experimentat ), il ascultam in liniste, rugandu-ma permanent in gand Maicii Sfinte pentru el, si incredintandu-l Inimii Ei Neprihanite.

L-am sfatuit sa se spovedeasca preotului, dar nu a acceptat.

L-am sfatuit de asemenea, sa incerce sa participe la programul de rugaciune al pelerinilor, dar m-a refuzat cu inversunare.

N-am insistat.

Desi profund tulburata – auzeam despre sacrilegii si blasfemii ingrozitoare – totusi nu eram speriata.

In inima mea, stiam ca Alexandru a ajuns in locul cel bun, si aveam o incredere netarmuita in Preasfanta Fecioara Care-l chemase aici, si in ajutorul Ei.

Asa au trecut primele zile ale pelerinajului.

Spre surprinderea mea, in Vinerea Patimilor, cand la ora 4 dimineata ne-am reunit toti pelerinii români la baza Colinei Krizevac, pentru a ne ruga Calea Crucii, Alexandru era prezent.

Imbracat la fel de infricosator, dar fara casti in urechi si fara muzica, urcã Calea Crucii alaturi de pelerini si se roaga Rozariul, pe care – din nou uluita – constat ca-l stie.

Ajunsi sus la Cruce, Alexandru incepe sa se roage cu o fervoare de care nu-l credeam in stare, cand brusc, Miracol !

Alexandru cade in genunchi si incepe sa planga in hohote !

Si plange, si plange, si plange, dar nu inversunat cum il stiam, ci cu bucurie, fericit.

Am privit cu discretie mult timp acest spectacol cutremurator : un tanar satanist, ingenuncheat in fata Crucii Mantuitorului, plangand fericit, rugandu-se si binecuvantandu-L neincetat pe Dumnezeu !

Intr-un tarziu, dupa coborarea de pe Munte, m-am apropiat cu timiditate de Alexandru.

Era complet schimbat.

In fata mea, se afla un copil de 16 ani, cu chip curat si nevinovat, care ma privea fericit.

“Delia, mi-a spus Alexandru, am acceptat sa urc Colina Krizevac, doar la insistentele staruitoare si la lacrimile mamei si ale surorii mele.

Cand am ajuns aproape sus, am simtit un impuls puternic sa ma intorc, nu indrazneam sa ma apropii de Sfanta Cruce, nu ma simteam pregatit, voiam doar sa o privesc de la distanta.

Dintr-o data, picioarele mele au inceput sa mearga singure spre Cruce, in timp ce eu incercam sa ma opun si sa controlez situatia.

Insa luptam impotriva a ceva mult mai puternic decat mine.

Am cazut in genunchi si plangeam cu lacrimi calde.

Ma simteam bine, pentru prima oara in viata eram fericit, ma simteam bine si curat, dar nu intelegeam de ce plang.

Totusi nu voiam ca aceasta sa inceteze.

Am simtit ca sunt valoros pentru Dumnezeu si ca El ma iubea.

Am mai inteles ca as face bine sa-mi schimb viata, si sa incep sa-L slujesc numai pe Dumnezeu !

Mi-am dat seama ca voi mai avea alte incercari, insa mereu imi voi aminti de aceasta zi in care Dumnezeu a ales sa-mi atinga inima, prin mijlocirea Sfintei Sale Mame.

Pur si simplu, Maria, Mama mea Cereasca a venit cu duiosia Ei, direct in inima mea, si mi-a salvat si schimbat viata !

Iti multumesc si tie, Delia, cã din iubire, si cu rabdare, m-ai ascultat in aceste zile.

Nimeni n-a vrut sa ma asculte, toti m-au respins cu sila si cutremurati, dupa ce eu am ales aceasta cale malefica pentru viata mea.

Parintii mei au incercat mereu sa ma salveze, dar n-au reusit.

Acum 3 ani, am fost impreuna la Lourdes, acolo pentru o clipa am crezut ca pot sa scap din bratele Satanei, m-am rugat, am invatat Rugaciunea Sfantului Rozariu, ma credeam salvat, eliberat si convertit.

Intors acasa,  mi-am propus sa ma intalnesc cu prietenii mei satanisti, pentru ca sa le vorbesc despre Dumnezeu si despre Iubirea Mariei, ca sa-i convertesc.

Rezultatul a fost ca, dupa o luna petrecuta cu ei, devenisem mai rau decat toti la un loc.

Acum insa, o rugaciune foarte neasteptata creste in mine : “Oh, Tatã din Cer, stiu ca esti acolo, nu mã mai parasi niciodata ! Maicuta Sfanta ia-ma de mana si condu-ma prin viata pana in Vesnicie !”

Daca ma voi ruga astfel, Dumnezeu Isi va face o datorie din a ramane alaturi de mine, si de-a ma ajuta intr-un mod special pentru convertirea mea completã si pentru eliberarea mea, si asta pana la moarte !”

Il ascultam vrajita pe Alexandru, isi continuã Delia povestirea, convinsa fiind cã aceste cuvinte nu puteau veni din gura unui copil de 16 ani, chiar daca matur si trecut prin multe, ci erau Inspiratia binevoitoare a Duhului Sfant, care graia prin el.

Iata ca Mama noastra a raspuns.

Ea nu-si abandoneaza niciodata copiii, tragicului destin al satanismului infricosator, prada torturilor puterilor intunericului.

Ea l-a chemat pe Alexandru la Medjugorje, gata pentru a-l primi, a-l asculta si a-l proteja.

Ei bine Doina, Miracolul a continuat : peste 3 ore, la masa de pranz, Alexandru s-a prezentat spalat, curat, tuns scurt, imbracat in costum.

In curtea pensiunii si-a incendiat toate hainele cu inscriptii sataniste, si si-a rupt toate casetele si CD-urile ( peste 50 ) cu muzica satanista.

S-a asezat apoi la masa cuviincios, langa familia lui, care privea aceasta schimbare, cu o consternare plina de bucurie, si-a cerut iertare de la toata lumea, dupa care impreuna cu toti, s-a incolonat in drumul spre biserica, rugandu-se Rozariul.

Delia isi termina povestirea, dar eu inca continui s-o privesc inmarmurita.

Este cea mai tulburatoare marturie, pe care am auzit-o, si care naste in mine o intrebare : de ce sunt atatia tineri nefericiti, de ce ne vine atat de greu sa-i acceptam pe ceilalti, cand e limpede ca suntem frumosi unii pentru ceilalti, si fericiti unii cu altii ?

Raspunsul il aflãm in legaturile dintre noi, si in nevoia noastra de iubire.

Nici varsta, nici boala, nimic pe lumea asta nu ne poate primejdui frumusetea din noi.

Suntem frumosi, pentru ca suntem copiii iubiti ai Maicii noastre Preafrumoase.

Pe masura ce iubirea va creste si se va desavarsi, cei din jurul nostru vor deveni din zi in zi, tot mai frumosi pentru noi, si noi pentru ei.

Prezenta Deliei imi confirmã acest gand.

In Duminica Floriilor, cand Domnul Hristos a intrat in Ierusalim, oamenii L-au intampinat cu bucurie, asternandu-I ramuri de finic sub picioare si cantandu-I : “Osana !”

Dupa 5 zile cereau sa fie rastignit.

Asemenea unei minunate flori, Delia si-a deschis cu iubire inima, si intreaga ei fiinta, pentru a-L primi pe Dumnezeu in inima ei, si pentru iubirea aproapelui.

Este sigur ca nu-L va rastigni niciodata.

Cat despre Alexandru, ma bucur ca a gasit calea credintei.

Lucrarea harului isi va croi drum in el, printre meandrele halucinante ale ranilor sale, printre stigmatele unei copilarii si adolescente, despre care numai Indurarea Divina ar avea dreptul sa vorbeasca.

Oricum, este pe maini bune : Maicuta Domnului il insoteste cu rugaciunea Ei din Cer, iar Delia de pe Pamant.

Este imposibil sa nu reuseasca.

Nu stim niciodata unde isi va face Maria de la Medjugorje noile sale cuceriri, si nici ce strategie va inventa, pentru a-i aduna, pe aceia dintre copiii Ei, care nu s-au lasat niciodata atrasi de Biserica.

Dar stim precis ca Maica Sfanta ne promite cã prin iubire, vom fi cu totii frumosi.

Desfigurarile vor disparea, iar sufletele moarte vo invia.

Insa totul, doar prin Iubire !

Sa ne ridicam privirea si sa ne lasam insufletiti de frumusetea dumnezeiasca, pentru a calatori mai usor catre zorile vietii !

Dar si spre Medjugorje, acest loc sigur al intalnirii noastre cu Dumnezeu, prin Maria, Care la Medjugorje transforma suspinele noastre in Miracole !

Extras din “La Medjugorje se inaltã spre cer suspine si se coboarã miracole”, de Doina Hasnes-Ciurdariu, Editura Biblioteca Gutenberg, 2008