Agenda mea din anii facultatii, anul IV, noiembrie 2008 (2). 15 noiembrie 2008. Decesul unchiului meu Andrei Dumitru ( 2 ) Bunicii mei materni.

Agenda mea din anii facultatii, anul IV, noiembrie 2008 (2). 15 noiembrie 2008.

Decesul unchiului meu Andrei Dumitru ( 2 ) Bunicii mei materni.

-         continuare :

Am redeschis ieri si revazut o parte din Notitele mele din agenda pe care am tinut-o in anii facultatii din zilele de 14 / 15 noiembrie 2008, 16 noiembrie 2008.

Notele mele s-au incheiat cu “Programul” care urma in zilele urmatoare, adica pe 17 noiembrie 2008 si mai ales pe 18 noiembrie 2008 cand avea sa aiba loc inmormantarea unchiului Dumitru Andrei sau a unchiului Titi.

Marti pe 18 noiembrie 2008 erau in program sosirea preotului acasa la unchiul Andrei Dumitru pe la ora 11:45 – 12:00, si celebrarea unei slujbe.

Iar dupa slujba, plecarea de acasa ( de la cabinetul de avocat ) a unchiului Andrei Dumitru, a rudelor sau altor apropiati catre Biserica Caramidari, o biserica aflata undeva pe stradutele cartierului din Tineretului, unde insa eu nu am fost.

De la Biserica Caramidari urma sa se plece la cimitirul Tudor Vladimirescu, la ora 13:30, sau, la ora 13:30, toata lumea trebuia sa ne aflam deja la cimitir, un aspect care inca de atunci nu mi-a fost clar.

Revazand zilele trecute, mai multe Note din agenda mea, am constatat ca la o fila am consemnat ca tanti Sica Andrei, dupa decesul sotului ei a dormit cu Viorica si fata acesteia ( o nota gasita la fila zilei de miercuri, 31 decembrie 2008, cand mi-a telefonat Melania Ionescu si m-a pus la curent cu unele noutati ).

Ei bine, acuma, revenind putin inapoi cu povestirea, ma intreb daca dintre cele doua vecine din blocul unchiului meu, pe care le-am numit “Gaby” si doamna Musster, nu stiu daca nu cumva vecina Gaby nu se numea Viorica.

In tot cazul, am impresia ca Gaby sau Viorica nu a spus numele ei de familie, in timp ce, cealalta vecina din bloc, s-a prezentat cu numele ei de familie : Musster.

Gaby sau Viorica ( ? ) era doamna casatorita, cu sot si 2 copii, o fata si un baiat, atat de micuta, slabuta, delicata, sociabila, si care, cand incepea sa vorbeasca, remarcai ca ii place foarte mult sa comunice.

In seara de duminica, 16 noiembrie 2008, ma aflam in garsoniera unchiului Dumitru Andrei, si langa mine se aflau Gaby sau Viorica, sotul ei si copiii.

Am discutat atunci despre drepturile omului si libertatile sale fundamentale, iar doamna Gaby si sotul ei au exclamat ca : “Domnisoara, dar credeti ca noi le cunoastem ? “, cu referire la drepturile omului.

Eu am spus ca sunt mentionate in Constitutia Romaniei si am aflat ca aceasta, constitutia, nu este citita.

In momentul in care au sosit si rudele din sectorul 5, adica matusa Ioana Dragnea, in baston, in varsta, cu masina cu fiul ei cel mare, Nelu Dragnea, care venise cu sotia lui Vali, apoi erau cu Anca fiica lor si cu Doru sotul Ancai.

Anca si Doru se prea poate sa fi venit separat, cu alta masina, a lor.

Insa, cand au intrat in garsoniera si sotul doamnei Gaby ( Viorica ? ) l-a vazut pe Doru, cum era dumnealui asezat langa mine, un domn cu simtul umorului, a spus cam mirat : “Mãi, dar parca data trecuta, arãta altfel ?! Parca era altul ?!”

Sotul doamnei Gaby sau Viorica, un domn cu parul alb, avea intr-adevar un simt al umorului si o natura pasnica, incepuse sa si zambeasca usor, dar in acelasi timp era intrigat, i se parea ca sotul Ancai, cel de “data trecuta”, care mai venise pe acolo, adica Doru, daca asa il chema, in clipa aceea, in seara aceea nu mai arata la fel.

Pe cat de negru, negru si neted avea Anca parul, pe atat de blond, blond-saten deschis era sotul ei cel tanar.

Doamna Gaby sau Viorica i-a spus lui tanti Sica Andrei ca i-a pregatit “sus”, adica acasa la ea, la etaj, un “peste” la cuptor, sa manance.

Tanti Sica Andrei este o gospodina desavarsita, dar de mai multe zile se ocupa de formalitatile pentru inmormantare.

De un mare ajutor i-a fost Nelu Dragnea, fiul cel mare al Onitzei ( Ioanei Dragnea ).

Insa, tanti Sica era foarte inlacrimata, obosita, nu putea sa doarma, avea deja ameteala si Raluca a spus ca “mama nu se simte bine” si ii era frica sa nu pateasca ceva.

De toate aceste rude, care sunt din partea mamei mele, noi, fratele meu si cu mine si chiar tatal meu, am trait pot spune, la o parte.

Pentru ca mama mea a fost mai multi ani certata cu bunicul meu tatal ei, cu Paraschiv Mardale, mai precis ea s-a suparat pe bunicul, cu atat mai mult, orice relatie era stinsa, incetata, intre noi si restul familiei.

Dar relatiile s-au racit inca de cand s-a casatorit mama mea.

Nu stiu de ce.

Imi spun insa, ca in mod sigur, un rol l-a avut chiar regimul comunist care era la putere.

Unchiul Andrei Dumitru a fost foarte multi ani, pana la Revolutia romana din 22 decembrie 1989, magistrat-judecator.

Abia dupa 1989 el a intrat in Baroul Bucuresti, devenind avocat.

La inceputul carierei sale, la inceputul anilor 1950, unchiul meu Andrei Dumitru, dupa terminarea facultatii de Drept, a fost magistrat militar.

Nu sunt foarte sigura daca a fost si procuror vreodata, dar a fost judecator militar cand era foarte tanar si trimis la Timisoara spre a judeca un proces, e drept, unul politic.

Cand a plecat de la proces, trebuia sa ajunga inapoi acasa la Bucuresti unde si lucra.

In gara din Timisoara, pe peron, asteptand sosirea trenului, cand trenul a intrat in gara, din spate, cineva brusc, pe neasptetate l-a impins puternic sub rotile trenului.

Trenul i-a taiat bratul drept.

Intreaga viata, unchiul Andrei Dumitru a purtat o proteza pentru bratul drept.

Avea vreo 23, 24 de ani la data accidentului de la Timisoara.

Alertati, tatal sau Tudor Andrei care fusese jandarm pe vremea cand Romania era o monarhie, si bunicul meu Paraschiv Mardale au luat avionul de la Bucuresti si au alergat intr-un suflet la Timisoara si l-au adus acasa.

Taierea bratului i-a adus suferinte ingrozitoare fizice, dar si psihice.

Mama mea mi-a povestit candva, ca bunica mea Ioana sau Jeana ( Enache ) Mardale tinea foarte mult la nepotul de sora, al sotului ei Paraschiv.

Adica il iubea mult pe Dumitru Andrei.

Se pare ca, mai multe zile, o perioada ea a stat cu unchiul Dumitru Andrei si l-a incurajat, l-a consolat, si aceasta mai ales pentru ca, auzisem, unchiul Dumitru Andrei in imprejurarea aceea dramatica ar fi vrut sa se sinucida.

Dumitru Andrei era convins sa nu va mai putea avea o familie.

La data accidentului era singur, era necasatorit.

Se gandea ca nu il va mai dori nicio tanara femeie de barbat si nu va putea astfel avea nici copii, ca nu se va putea niciodata insura.

Pe atunci, el inca nu o cunoscuse pe Sica Andrei, pe Eufrosina Andrei sau tanti Sica.

( In sinea mea, intotdeauna m-am gandit ca a exagerat acest aspect, in 1993 cand incepusem sa lucrez ca grefiera de sedinta, il intalneam pe coridoarele Palatului de Justitie, si el insusi unchiul meu Andrei Dumitru, in primele saptamani venea sa ma viziteze in biroul meu, sa vada daca sunt bine, daca sunt bine instalata, daca totul se desfasoara cum trebuie...

Ei bine si remarcasem ca doamnele, avocate, foste magistrate, erau foarte incantate de prezenta lui si eu vedeam ca are mult succes la persoanele de parte feminina, asa incat nu intelegeam de ce era ingrijorat in tineretea lui ? !

Primul meu birou era la etajul 2 al Palatului de Justitie, si in apropierea Bibliotecii Avocatilor unde unchiul meu venea adesea, aproape in fiecare zi. )

Dupa accidentul din gara Timisoara, unchiul meu a fost nevoit sa treaca din Armata, in “civilie”, si a fost trecut in rezerva, cu gradul de Judecator-Maior.

A trecut apoi la Curtea Suprema de Justitie, care in acei ani se numea Tribunalul Suprem, si foarte, foarte multi ani, practic aproape intreaga lui viata ca magistrat, a fost si a ramas un judecator al Curtii de Casatie, al Tribunalului Suprem.

Apoi, prin anul 1982, Cristian Andrei, fiul cel mare al lui Dumitru Andrei, a hotarat sa ia calea strainatatii.

A plecat din Republica Socialista Romania, se spunea in familie, ca unchiul meu nu ar fi stiut ce planuri are Cristian, care la Bucuresti era si ghid turistic, in timp ce isi facea facultatea, adica Institutul de Arhitectura “Ion Mincu”.

Si Cristian a terminat facultatea de arhitectura, impreuna si cu colega lui de an Ruxandra, cu care a si ramas impreuna, au plecat din Romania, si ulterior au avut si au, doi copii.

Din pacate, Ruxandra s-a imbolnavit, nu stiu cand, dar in 2008 am auzit ca suferea deja de cancer... uterin (?), si peste nu mult timp, poate a fost o chestiune de luni de zile, Ruxandra a si decedat.

A lasat doi copii fara mama, pe Zoe, prima nascuta si pe fratele ei Nicholas-Achim, copiii, amandoi s-au nascut in Canada.

La Toronto, sau unde o fi fiind stabilit Cristian Andrei, eu auzisem in trecut la Toronto.

Cristian Andrei, spun povestile de familie, ar fi mers, dupa ce a terminat Institutul de Arhitectura “Ion Mincu”, - deci pe in plina epoca comunista ! - intr-o buna zi la Ambasada  SUA la Bucuresti sa ceara sa plece din R.S.R. sau Republica Socialista Romania, dar aici i s-a comunicat ca cererea lui, formalitatile vor dura veo 9 luni de zile, cam asa.

Cristian s-a gandit ca, in Romania fiind comunistii la putere si fiind interzis cu desavarsire sa pleci din Romania, trebuie sa se miste repede de tot, asa incat s-a dus si la Ambasada Canadei.

Ambasada Canadei a rezolvat cererea intr-un termen foarte scurt.

Cu toate acestea, dupa plecarea lui Cristi, magistratul, judecatorul Dumitru Andrei, judecator al Tribunalului Suprem a suportat unele sanctiuni.

Nu era posibil ca fiul unui judecator sa fuga din Romania !

Asa incat l-au “dat jos” de la Tribunalul Suprem, si l-au numit vice-presedintele Tribunalului Municipiului Bucuresti, denumit multi ani,  TMB.

Aici avea sa il cunoasca colega mea de birou din 1993, Gabriela Manole, care mi-a spus – unchiul meu niciodata nu mi-a spus ! – ca la angajarea ei a fost intervievata despre ce prieteni, ce rude, ce anturaj are, de judecatorii Dumitru Andrei si Marin Popa, un judecator, de origine din Oltenia, impreuna cu care unchiul meu fusese la Tribunalul Suprem.

Cum s-ar spune cei doi judecatori au fost inseparabili, unde era Dumitru Andrei, acolo era si Marin Popa.

Judecatorul Marin Popa insa, a revenit judecator al Curtii Supreme de Justitie incepand cu 1990, si a ramas in post si in functie, caci era presedintele Sectiei Comerciale a Curtii Supreme de Justitie, pana prin anul 1998 cand a fost nevoit sa treaca in Baroul Bucuresti, avocat.

El nu a vrut sa renunte la magistratura.

Insa, pe vremea mandatului presedintelui Romaniei, profesorului geolog Emil Constantinescu, Popa Marin a fost singurul judecator care s-a pronuntat impotriva revendicarilor imobilelor nationalizate de comunisti.

Cel putin, asa auzisem la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti unde lucram in anul acela, 1998.

Popa Marin s-a organizat foarte repede insa, si si-a deschis Cabinet de Avocatura intr-un apartament de bloc, unde am fost o singura data cu unchiul meu Dumitru Andrei, undeva pe Bulevardul Dimitrie Cantemir, unde se afla si o tanara avocata cred, da, avocata, pe care o chema Otilia si care era – se pare – o ruda a avocatului Popa Marin.

Aceasta se intampla prin anul 1999 sau 2000.

Revenind la familia mamei mele, la tanti Ioana Dragnea sau Onitza :

Mult mai tarziu, mama mi-a spus ca, atunci cand Dumitru Andrei era inca un copil, un tanar la parintii lui si locuiau la Bucuresti, in vacanta de vara plecau la tara la Piatra, in judetul Teleorman si erau gazduiti la Ioana Dragnea acasa si la familia acesteia.

Ioana Dragnea este din cate stiam, una din nepoatele bunicului meu Paraschiv Mardale.

Bunicul Paraschiv Mardale a fost ultimul nascut, cel mai mic dintre cei vreo 8 frati, iar mama lui a murit curand, la nastere sau la putin timp dupa aceea.

Paraschiv a ramas orfan de mama si asa se explica ca, pe la varsta de 10 ani el a parasit comuna Piatra, a plecat la oras.

Nu stiu intregul sau parcurs la oras.

Dar stiu ca, atunci cand mama mea era mica, ea a crescut intr-o localitate numita Cristian langa Brasov ( initial mama spunea langa Sibiu, intrucat exista 2 localitati numite « Cristian », una langa Sibiu, alta langa Brasov ).

Dar apoi s-au stabilit la Bucuresti, bunicul, bunica si mama.

De asemenea, una din surorile bunicului, Ioana Mardale, casatorindu-se cu Tudor Andrei din comuna Lisa sau Vanatori, din Teleorman, s-a mutat la Bucuresti.

Bunicul Paraschiv a vrut la un moment dat sa emigreze in Australia care facea propuneri de primire a emigrantilor, carora le acorda cetatenia si probabil chiar si ceva pamant.

Insa Ioana, sora lui, care era singura la Bucuresti, toti ceilalti frati ramasesera la tara, in comuna Piatra, avea nevoie de un sprijin si sprijinul era Paraschiv Mardale, fratele ei.

Ioana Mardale si-a convins fratele sa nu plece in Australia, sa ramana aproape de ea.

Si iata, uneori, asa se deseneaza destinul unui om.

Bunicul Paraschiv a ramas in Romania.

Cand isi dorea sa plece din Romania, inca nu o cunoscuse pe bunica mea si nu era insurat.

Paraschiv s-a tinut de cuvant : a vegheat asupra sorei sale Ioana si asupra nepotului sau Dumitru Andrei, fiul Ioanei.

Timp de foarte multi ani de zile, bunicul meu a locuit pe strada Sebastian, in sectorul 5 al Bucurestiului, pe atunci era o strada cu case, una langa alta.

Apoi, peste drum s-a ridicat Institutul de Proiectari al uzinei “Vulcan”.

Pe frontispiciul casei, cu cifre din piatra, gravate in piatra, scria : “1933”.

In curtea casei care avea vreo 3 corpuri de cladire, adica adapostea 3 case de fapt, si 3 familii, era si un perimetru cu iarba verde, o gradina de flori.

O voi ruga pe mama sa imi repete toate florile care erau sadite in gradina bunicului.

Dar erau, si ii tin minte, trandafiri parfumati, apoi erau, irisi.

Intotdeauna mi-au placut, si mi-a placut si denumirea lor, irisii.

Peste ani, cand am intrebat-o pe mama : “Ce flori mai erau in gradina bunicului ?”, mama mi-a raspuns ca se aflau irisi albastri, alaturi de alte flori, cu o denumire mai rara totusi, Regina... ? , Piatra - ... ?

Dar intotdeauna erau trandafirii care isi raspandeau generos parfumul in toata curtea.

Intr-un an, a sosit vestea ca toate casele acelea de pe strada Sebastian se vor demola.

Interesant, imi spun in timp ce scriu acuma....

O voi lua putin inaintea notelor din agenda mea din anii facultatii, pentru a spune ca, tanti Sica Andrei, mi-a povestit ca in ziua in care, in anul 2008, i s-a facut rau si a intrat in coma profunda, unchiului meu Dumitru Andrei, el avusese la Curtea de Apel Bucuresti un proces avand ca obiect o...demolare !

Casa bunicului din strada Sebastian, unde locuia doamna Petruta Beldiman cu sotul ei Nicu Beldiman, cu fiul lor Liviu, care apoi s-a casatorit cu o colega de facultate, cu Vicky ( Victoria, se numea cred, i se spunea Vicky ), a fost demolata.

Era pe vremea dictatorului comunist Nicolae Ceausescu.

Casa din str. Sebastian era a “Coanei Petrutza” Beldiman.

Bunicul meu Paraschiv Mardale a primit dupa demolare, o garsoniera, de la Stat, in sectorul 5, pe care ulterior, in mai multi ani de zile, a cumparat-o si a devenit astfel proprietarul ei.

Tot in sectorul 5 al capitalei, locuia si nepoata lui Ioana Dragnea cu sotul ei, cu Dan Dragnea.

Bunicul a obtinut o garsoniera intr-un bloc situat in apropierea blocului in care locuia nepoata lui Ioana Dragnea sau tanti Onitza.

Desi s-a bucurat multi ani de o sanatate excelenta, la un moment dat bunicul a inceput sa sufere de prostata, a fost operat, vreo 10 ani s-a simtit bine, iar apoi au revenit problemele.

Pentru cã era cam in varsta, doctorul a spus cã nu mai suportã o operatie chirurgicala, totusi i-a facut o interventie chirurgicala, una socotita mai usoara decat o operatie propriu-zisa, o interventie cu laser ( in opinia mea, cam la fel de serioasa ca operatia ).

L-am vazut atunci pe bunicul meu la Sectia “Reanimare” a spitalului situat pe strada Panduri.

Dupa aceasta a doua interventie chirurgicala, bunicul meu nu si-a revenit, desi a fost externat, prostata ii dadea mari necazuri.

De fapt, chiar mama a spus ca a suferit de cancer la prostata.

Insa relativ de curand, mama a spus ca “Nu a avut draga, cancer, de unde asa ceva ?”

Totusi, eu imi amintesc ca si bunicul a mentionat “cancer”, oricum prostata i se inflamase ingrijorator de mult si nu putea urina.

Bunicul meu Paraschiv Mardale s-a nascut la 8 octombrie 1907 la Piatra in Teleorman si a decedat in luna iunie 1997.

Bunica mea Ioana sau Jeana ( Enache ) Mardale a decedat din cauza unui diabet care a chinuit-o cumplit, ani la rand, aproape o viata intreaga, ajunsese la vreo 30 de kilograme, avea membrele descarnate si zilnic isi facea singura injectia cu insulina in picior.

A murit in coma diabetica.

In ultimul timp nu mai recunostea pe nimeni si nici pe bunicul, dar vorbea cu bunicul si ii spunea ca pleaca sa isi caute sotul.

Odata chiar a plecat de acasa, si bunicul disperat a reusit sa o gaseasca si sa o aduca inapoi acasa.

Cand eram foarte mica, in primii, primii mei ani de viata, bunica Jeana avea grija de mine, mama ma ducea la bunica si bunicul acasa, bunicul lucra, bunica era casnica, ea nu a mai lucrat din momentul in care s-a casatorit cu bunicul.

Bunica Jeana avea grija de mine, ma plimba prin casa cu caruciorul de papusi, si chiar cu covorul odata, gasisem eu ca ma poate plimba cu covorul, ceea ce imi placea, dar acum ma gandesc de unde mai gasea in ea atata forta, sa ma traga prin casa cu covorul ?

In alta ocazie, imi amintesc ca eram la bunica, mama venea sa ma ia cand i se termina programul la Institutul de Proiectari Vulcan, si plecam acasa din str. Sebastian, in Drumul Taberei.

Nu stiu ce facusem in ziua aceea, dar bunica a pus in priza un resou mic, cu placi de teracota de culoare maro-deschis si m-a asezat pe resoul pe care l-a pus in patul cel mare, asa mi se parea mie, “mare”, din sufragerie, un pat-recamier.

Nu vroiam sa stau pe resou, si am intrebat-o de ce trebuie sa stau pe acel resou ?

Bunica Jeana Mardale mi-a spus, langa mine : “Stai acolo, Olivia, ca sa nu racesti, ca mama ta o sa ma certe daca racesti !”

Eu insa nu ma simteam racita deloc si ma intrebam cat mai stau asa, pe resou ?!

Bunica Jeana mi-a spus atunci : “Vine mama ta sa te ia acasa si daca vei fi racita, se va supara pe mine !”

Nu stiu ce am simtit eu atunci, poate ceva in tonul bunicii, incat am privit-o atenta si m-am intrebat in sinea mea : “Sa plec ? Deci nu ma iubesti ? Trebuie sa plec, vrei sa plec, daca sunt racita, tu, bunica mea, tu mamaie, vrei sa plec cu mama ? Deci tu mamaie nu ma iubesti pe mine ? Eu credeam ca ma iubesti ?!”

Nu i-am spus nimic, dar toata viata mea mi-am amintit de acest episod.

Parca ceva s-a rupt in mine atunci.

Eram convinsa ca bunica mea Jeana ma iubeste foarte mult.

Acasa, desi eram foarte mica, mama imi spunea mereu cu repros in glas ca : “Esti rea ca mamaia ta, Jeana !”, “Nu te gandesti decat la tine, esti ca Jeana !”

Nu intelegeam atunci cand mama imi vorbea asa, de ce este mamaie Jeana, “rea” ?!

Mama spunea ca bunica mea nu ar fi vrut mereu sa stea cu mine, sa ma duca mama la ea, sau cam asa ceva.

In alta ordine de idei, mama spunea ca ii e greu sa ma duca in brate, in fiecare dimineata, inainte de a incepe lucrul, si incepea la ora 7:00 AM, strict, la bunica acasa, pentru ca, la terminarea zilei ei de munca, sa ma ia de la bunica, si din nou in brate, sa ma duca acasa in Drumul Taberei.

Oricum, am dedus curand ca mama mea nu se impaca cu mama ei, cu bunica Jeana, prea bine, cand era la randul ei, copil la parinti.

Totusi, dupa cum mama spune, cata vreme a fost la parinti, ea, mama mea nu a suflat o vorba...

Eram uimita.

Eu sunt cu totul alta natura : spun ce vreau, ce nu vreau, ce imi place, ce nu imi place, eu deschis gura si vorbesc.

In schimb, mama mea tacea si tacea, si a tinut in inima ei, tot ce nu i-a placut la parintii ei Ioana si Paraschiv Mardale.

Ce diferenta intre mama si mine !

Bunica mea, asa cum am spus, a inceput sa sufere de diabet.

Ea tinea un regim alimentar, la care era obligata.

Cand, in anii de liceu, incepusem sa imi ingrijesc tenul, sa imi prepar in casa masti pentru ten cu galbenus de ou si miere, mama a exclamat din nou, ca in anii copilariei mele : “Esti egoista ! Atata te ingrijesti ! Esti ca mamai-ta Jeana ! Aia se ingrijea toata ziua de ea  ! Ii era frica sa nu moara !”

Si totusi, biata mea bunica, Jeana Mardale nu a fost longeviva, a murit pe la inceputul anilor 1980, prin 1982, in coma diabetica, acasa, in strada Sebastian.

Niciodata nu am inteles de ce mama aprecia ca as fi egoista, mama nu vorbea cu mine, nu comunica, asa era firea ei si astazi e si mai rau inca.

Mama mea a suferit la randul ei, inca din tineretea ei, de o diskinezie biliara, care se manifesta prin dureri de cap puternice, ameteli, varsaturi, voma bila, nu putea manca, mancarea ii facea rau.

Mama era nevoita sa se aseze in pat, nu putea sta in picioare, si pana nu ii trecea criza de “bila” cum ii spuneam noi, nu putea face nimic.

Cand eram foarte mica, ma duceam la bucatarie, unde era vechiul si batranul dulap din lemn vopsit in verde, il avem si astazi, parte din zestrea mamei cand s-a maritat.

Dulapul, in sertarul cel mai de sus avea medicamentele, piramidon pe atunci, si alte medicamente care se fabricau si se gaseau in comert in Romania in acei ani.

Ma urcam pe un scaun de bucatarie pe care il trageam langa dulap, si ajungeam numai asa, la sertarul cel mai de sus, unde cautam piramidon sau si alt medicament pentru durerile de cap puternice ale mamei.

Apoi ii duceam medicamentele la capul patului, sa le inghita.

Ne mutasem in anul 1972 in cartierul nou construit Drumul Taberei, in blocul acesta, si trebuie sa recunosc ca era impresionant de curat si de frumos.

Era un cartier select, si spatiul verde in fata si in jurul blocului, era superb, in fata blocului erau sadite flori multe, frumoase, mandre, ca la o expozitie de flori, erau gura-leului de culoare galbena, galbena-rosie, portocalie, multe flori de gura-leului si alte flori, mai rar intalnite, nu stiu daca nu erau si dalii, dalii rosii ?