Biruinta din pustia Carantaniei ( Pãrintele Arsenie Boca )

Biruinta din pustia Carantaniei ( Pãrintele Arsenie Boca )

Precum in ordinea naturalã a lucrurilor, asa si in ordinea spiritualã a destinelor nu lipsesc verificãrile.

Trebuie sa-ti cunosti puterile si sa-ti stii împotrivirile.

Desi Iisus isi avea un destin, lamurit inca de la 12 ani in Templul din Ierusalim si confirmat in pustia Iordanului pe la 30 de ani, totusi nu a fost scutit de verificarea lui in pustia Carantaniei.

Intre aceste doua pustii cresc marile destine.

Intr-una se nasc, iar in cea de-a doua se verificã.

Abia oamenii marilor singuratati pot sa invingã singuratatea lor intre oameni, ca pe un lucru cunoscut.

Oamenii marunti, bursierii vietii, se acomodeaza lumii, n-o combat iesind din ea in pustie.

Oamenii împovãrati de un destin inca mai cautã sa acomodeze lumea la ei, de aceea ei ies din lume si isi mediteaza destinul in linistea marilor singuratati.

Ei trebuie sa iasã in pustie.

“Duhul L-a scos pe Iisus in pustie” ( Marcu 1,12 ).

Daca in pustia Iordanului erau Ioan si multimile, in pustia Carantaniei erau fiarele si fiara cea mai mare :diavolul.

Mântuirea noastra a atârnat de sortii luptei dintre Iisus si satana.

Daca omul strãvechi a pierdut lupta asa de usor, nici nu s-a luptat chiar, Omul cel nou avea sã recâstige victoria pierdutã si victoriile pierdute se recâstigã mai greu.

Sa urmarim textele :

“Atunci dus a fost Iisus în pustie “mânat de Duhul lui Dumnezeu” ca sa fie ispitit de diavolul”.

Deci Iisus a mers in pustie din ascultare, « mânat de Duhul Sfant”.

Nu El de la El a mers sa posteascã, si inca pana la istovire.

Nu El a chemat ispita ; ea trebuia sa vina, ca la tot omul.

Simti o misiune ?

Împotrivirile te asteaptã.

De aceea ai nevoie de post si rugãciune cãtre cel Atotputernic, Care ti-a dat misiunea, ca sã o sprijine.

Acestea întãresc, otelesc sufletul in fata adversitatilor, in fata jertfei.

Cunoastem pustia Iordanului unde Ioan invãta pe oameni lupta cu ei insisi – lupta pocãintei.

In pustia Carantaniei insa, coama unui munte uscat, locuiau doar fiarele, vulpile si sacalii.

Si aici a venit Iisus, iar la sfarsitul celor 40 de zile, cu al caror numar s-a numit insasi pustia, a venit si fiara cea mai mare : diavolul.

Fioroasã intalnire : Iisus si diavolul, antipozii singurei dialectici ireductibile.

Singurii intre care sunt excluse din principiu, orice intelegere si orice compromis.

Atunci, de ce s-au intalnit ?

Ca aceasta neintelegere absolutã intre Dumnezeu si satana sa devinã neintelegere absolutã si intre oameni si satana.

Ei s-au mai intalnit odatã, inainte de zidirea omului pe pamant.

Atunci a planuit Lucifer uzurparea lui Dumnezeu, dar cu « aceasta ca fulgerul a cazut din cer » ( Luca 10, 18 ).

Pe pamant diavolul a gasit omul, prima pereche de oameni pe care i-a inselat si i-a scos din ascultarea de Dumnezeu in ascultarea sa, i-a scos din fericirea contemplatiei lui Dumnezeu, in nefericirea de a nu-L mai vedea pe El, ci pe ei insisi goi.

I-a aruncat in tragedia cunoasterii contrazicerii, a cunoasterii rãului si a nefiintei.

Diavolul tinuse minte metoda cu care i-a castigat la inceput : ii strecurase omului indoiala in Dumnezeu.

Cu aceeasi perfidie se furiseaza si acum inaintea lui Iisus, a acestui Om nou, care nu venise in lume pe calea poftelor firii si care, desi la 30 de ani, nu facuse niciun pacat.

Diavolul veni ca ( asa zis ) “inger al luminii” sa-I propunã primul pãcat : îndoiala.

De sortii acestei intalniri a lui Iisus cu satana, in campul de luptã al acestei lumi, avea sa atârne soarta mantuirii noastre.

Satana, dusmanul lui Dumnezeu, era si dusman al omului, caruia îi falsificase orientarea în lume, îl robise si pe el destinului decãzut al sãu.

De aceea a venit Iisus in lume ca sa strice lucrurile diavolului ( I Ioan 3,8 ).

“In hoc apparut Filius Deiut dissacuat opera diavoli”.

Acesta este unul dintre întelesurile mântuirii : izbãvirea de sub stapanirea diavolului.

El, diavolul, nu putea sa nu vinã sa-si apere “stapanirea”.

El “trebuia” sa-L facã si pe Iisus sa “cadã” in indoiala de Dumnezeu si de stapanirea Sa ( a lui Dumnezeu ) si sa-L ia in “stapanirea” lui.

“Si apropiindu-se, ispititorul a zis catre El :

- De esti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea sa se faca paini.” ( Matei 4, 3-4 ).

Adica, daca esti Tu Fiul lui Dumnezeu aratã-Ti puterea Ta si iesi din clestele acesta grozav al foamei, poruncind pietrelor sa se faca paini.

Propunerea diavolului cuprindea toata perfidia rãului : voia sa-L antreneze pe Iisus in indoiala de Dumnezeirea Sa.

Diavolul intindea lui Iisus o dilemã :

daca Tu crezi despre Tine cã esti Fiul lui Dumnezeu, fã pâini din pietre.

Daca nu faci, este semn cã Te îndoiesti, daca nu poti face este semn cã Te-a parasit Dumnezeu, Te-a mintit.

Daca vei face, Tu parasesti pe Dumnezeu si-Ti ingrijesti Tu singur de viata Ta.

De fapt aceasta si urmarea diavolul : nu urmãrea sã se convinga cã Iisus este Fiul lui Dumnezeu, ci voia sa-L compromitã pe Iisus, împingându-L prin foamea firii sã facã o minune pentru Sine.

Aceasta n-ar fi fost o minune pentru iubirea de oameni, ci una pentru iubirea de Sine.

Dar aceasta nu se afla la Iisus.

Îndoiala în Dumnezeu nu I-a putut-o strecura in inimã.

Iisus nu i-a facut minunea cerutã, desi putea sa facã din pietre nu numai pâini, ci si “fiii lui Avraam” si putea si pe el, pe diavol, sa-l încremeneascã într-o piatrã a pustiei.

Dar Iisus nu a venit in pustie in slava lui Dumnezeu, ci in firea smeritã a omului, ca in aceasta sa-l batã pe diavol.

Iisus nu avea acum ca scop sa-l lichideze pe diavol, ci avea ca scop sa dezrobeasca libertatea omului de sub tirania vrajmasului, chiar sub focul ispitelor sale, chiar in conditia aceasta, de oameni cu firea slabita de pacat.

Un raspuns, totusi, i-a dat Iisus :

“Scris este : nu numai cu pâine va trãi omul, ci si cu tot Cuvântul ce vine de la Dumnezeu” ( Matei 4, 4 ).

Cel ce tine in suferintã neamul omenesc, Îi propune lui Iisus o minune cu iesire din suferintã.

O propunere în aparentã rationalã.

Acestei ratiuni perfide, Iisus ii raspunde :

“Scris este”, ii raspunde cu Revelatia.

Vicleanul stie si el Scriptura.

Deci, daca n-a ispravit nimic cu acul indoielii, incearca o sageata mai ascutita : ispitirea de Dumnezeu – verificarea concretã a Scripturilor tot cu indoiala !

“Si L-a dus in Ierusalim si L-a pus pe aripa templului si I-a zis :

Daca esti Fiul lui Dumnezeu, aruncã-Te de aici, jos ; cã scris este :

“Cã Îngerilor Sãi va porunci pentru Tine ca sã Te pãzeasc̉ã », si pe mâini Te vor ridica ca nu cumva sa-Ti lovesti de piatrã piciorul Tãu” ( Luca 4, 9-11 ).

Dar capãtã raspunsul categoric :

« Si iarasi scris este : sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tãu” ( Luca 4, 12 ).

( Ispitirea de Dumnezeu este interzisã ! ).

Deci pana aici cu îndoiala, aceastã asa-zisã “virtute” a ratiunii.

Nu-i mai ramane diavolului decat legitimarea nebuniei sale : cumpararea lui Iisus.

Apoi L-a dus pe Dansul diavolul pe un munte foarte inalt.

De pe varful acestui munte I-a aratat intr-o clipa toata stralucirea imparatiilor lumii si slava lor desartã, toata minciuna lor imbracata in trufie ; si I-a zis Lui :

“Acestea toate Ti le voi da Tie, daca Te vei inchina mie” ( Matei 4, 8-9 ).

Diavolul credea ( si crede nebuneste ) cã de la caderea lui pe pamant si mai ales de la caderea omului, lumea aceasta e a lui.

Acum facea marea concesiune : “Închinã-Te mie si Ti-o dau Tie”.

Trufia dã gratuit lumea ( desi era o danie mincinoasã si perfidã ), numai sa ramana el cu trufia lui deasupra.

Iisus ii raspunde diavolului, ripostându-i cã cere o închinare interzisã :

“Mergi inapoia Mea, satano, cã scris este : Domnului Dumnezeului tãu sa te inchini si Lui Unuia sa-I slujesti !” ( Matei 4, 10 ).

Si a plecat satana, “pana la o vreme”, pana cand oamenii robiti de el si de slugile sale, L-au dus pe Iisus in a doua pustie fioroasã : dealul Golgotei, si I-au spus cam aceleasi cuvinte :

“Daca esti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoarã-Te de pe cruce si vom crede in Tine” ( Matei 27, 48 ).

Diavolul a fost luat de unii drept delegat al ratiunii care cere lui Dumnezeu evidenta.

Iisus i-a refuzat diavolului orice dovadã a Dumnezeirii Sale.

A concede diavolului delegatia ratiunii, a celui mai inalt for omenesc, inseamna a nu fi departe de rationamentul demonic.

Orice raspuns ar fi dat Iisus, altul decat a dat, nu dovedea diavolului nimic.

De aceea nu i-a raspuns.

Aceasta este ratiunea divinã.

“Ratiunea” demonicã cere lui Dumnezeu “dovezi”.

Ratiunea divinã ramane in certitudine, in arãtarea si închinarea de Dumnezeu.

De atunci aceste douã ratiuni se luptã în pustia fiecãrei vieti omenesti, asa cum s-a luptat Iacov intr-o noapte.

Dar vai de tine daca “vei învinge” tu pe Dumnezeu ; vei cunoaste insa cã tu esti învinsul, iar învingãtorul a fost diavolul.

( Extras, Din invataturile Parintelui Arsenie Boca, Talantii Imparatiei, tiparita cu binecuvantarea Preasfintitului Calinic, Episcopul Argesului, Editia a II-a revizuita, Ed.Credinta stramoseasca, 2008, Editie ingrijita de Manastirea Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, Loc.Petru-Voda, Neamt, difuzarea se face prin « Pelerinul », Iasi )