Motivele de recurs conform dispozițiilor NCPC (II) - in juridice.ro

Motivele de recurs conform dispozițiilor NCPC (II)  - in juridice.ro
02.04.2013 | Adrian DOBRE

1. Prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 pct. 5 C.pr.civ.)

Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C.pr.civ.

Potrivit art. 174 C.pr.civ: (1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2)Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.

Nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Dispozițiile art. 174 alin. 1 C.pr.civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Textul vizează o singură ipoteza de nulitate: încălcarea formelor procedurale. Nulitatea prevăzută în art. 174 alin. 1 C.pr.civ. este condiționată de producerea unei vătămări.

Datorită faptului că în sistemul nostru procesual civil nu există nulităţi de drept, înseamnă că nulitatea trebuie invocată şi ulterior constatată, respectiv declarată de către instanţă.

Nulitatea – ca sancțiune procedurală – urmează să fie analizată în strânsă corelație cu diferitele acte de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le îndeplinesc pe parcursul activității judiciare.

Pentru a stabili mijloacele de invocare a nulităţii trebuie să distingem după cum procesul este pendinte ori nu, şi după caracterul normelor încălcate.

Mijlocul prin care se invocă nulitatea în timpul desfăşurării procesului civil este excepţia (de exemplu, excepţia de necompetenţă, excepţia lipsei procedurii de citare, excepţia incompatibilităţii).

Potrivit art. 178 alin. 1 C.pr.civ., nulitatea absolută poate fi invocată de oricare dintre părţi sau de judecător, în orice stare a pricinii.

Din prevederile art. 178 alin. 2 C.pr. civ. rezultă că nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată, deci ale cărei interese sunt protejate prin norma încălcată si numai dacă neregularitatea nu a fost cauzata prin propria sa fapta.

Conform art. 178 alin. 3 C.pr.civ., dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată:

a) pentru neregularităţile săvârşite până la începerea judecăţii, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată;

b) pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond.

Potrivit art. 178 alin. (4) C.pr.civ., partea interesată poate renunţa, expres sau tacit, la dreptul de a invoca nulitatea relativă.

La alin. (5) al aceluiași articol se prevede că toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca.

În cazul în care excepţia prin care a fost invocată nulitatea este respinsă, iar instanţa se pronunţă prin încheiere ce sa va putea ataca odată cu fondul, instanţa rămânând în continuare învestită. În cazul contrar, când excepţia este admisă, instanţa se pronunţă fie prin încheiere care are acelaşi regim, fie prin hotărâre, când instanţa se dezinvesteşte (de exemplu, în cazul declinării de competenţă).

Efectele nulităţii actelor de procedură se subscriu principiului general: quod nullum est, nullum producit efectum. Aşadar, actul nul este lipsit de eficacitate şi urmează a fi refăcut.

Dacă este posibilă remedierea parţială, aceasta se va aplica, iar actele de sine stătătoare nu vor fi afectate de nulitatea unui act anterior ori subsecvent.[1]

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității etc.

Într-o speță[2], instanța a decis că, întrucât recurenta nu a fost legal citată nici în primă instanță și nici în apel, ambele hotărâri sunt lovite de nulitate, ceea ce impune admiterea recursului pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ.

De asemenea, într-o altă speță[3], instanța a statuat că niciun judecător nu poate hotărî asupra unei pricini în lipsa părților și fără legala lor citare. Instanța, în speță, a constatat că judecata s-a dispus fără citarea pârâtei recurente în condițiile art. 153 și urm. C.pr.civ., că hotărârea atacată este lovită de nulitate în condițiile art. 175 alin. 2 C.pr.civ., fiind dat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ., a admis recursul, a casat hotărârea atacată cu trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, instanța va dispune citarea tuturor părților și va administra toate probele ce se impun în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Într-o altă speță[4], instanța a statuat că apelul anulat ca netimbrat, în condițiile în care apelanții nu au fost legal citați, neavând cunoștință de termenul fixat de tribunal pentru judecarea apelului, atrage casarea deciziei în temeiul art. 488 pct. 5 C.pr.civ.

Instanța supremă a statuat că, în măsura în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare sau de modificare, criticile formulate sunt încadrabile în cazurile care particularizează actul de procedură cu privire la care se susține că a fost nelegal îndeplinit.[5]

Administrarea probei cu expertiză tehnică efectuată cu nesocotirea prevederilor art. 208 şi art. 209 C.pr.civ. şi judecarea pricinii cu nesocotirea principiilor contradictorialităţii şi a dreptului la apărare atrag incidenţa prevederilor art.105 alin. 2 C.pr.civ. şi întrunirea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct. 5 C.pr.civ.[6]

În practica judiciară, s-au mai conturat următoarele aplicații ale motivului de recurs prevăzut în art. 488 pct. 5 C.pr.civ.:

– încălcarea dreptului la apărare. În acest sens, Curtea de Apel București[7] a statuat că, în cazul în care, admițând apelul, tribunalul a anulat hotărârea primei instanțe și a reținut cauza pentru evocarea fondului, însă la termenul când s-a soluționat fondul cauzei părțile au pus concluzii tot pe apel și nu pe fondul pricinii, instanța a soluționat fondul cauzei fără a da cuvântul părților pe acest aspect și fără a le da posibilitatea să formuleze și să administreze probe în dovedirea pretențiilor. Prin urmare, s-a produs o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituția României, hotărârea pronunțată în aceste condiții fiind nulă, devenind astfel incidente dispozițiile art. 488 pct. 5 C.pr.civ.;

– încălcarea principiului disponibilității. Astfel, Curtea de Apel București[8] a decis într-o speță că, lăsând necercetate criticile ce au făcut obiectul apelului și întemeindu-și soluția pe argumente străine de natura pricinii, tribunalul a încălcat principiul disponibilității în materie civilă, îndrumând reclamanții să urmeze calea unei alte acțiuni, fără să analizeze temeinicia pretențiilor în cauza dedusă judecății, și lăsând astfel nesoluționat fondul pricinii;

–  încălcarea principiului contradictorialității. Curtea de Apel București[9] a statuat că instanța care, la pronunțarea soluției, a avut în vedere alte împrejurări, respectiv lipsa încheierilor de amânare a pronunțării și a dispozitivului sentinței de fond, pe care nu le-a pus în discuția părților, încalcă principiul contradictorialității, care guvernează procesul civil, principiu care presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, pentru ca fiecare parte să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății. Instanța nu poate pronunța hotărârea reținând aspecte pe care nu le-a pus, în prealabil, în discuția părților. În caz contrar, hotărârea pronunțată este supusă casării pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ.;

– încălcarea principiului oralității dezbaterilor. Așa cum a decis instanța supremă[10], potrivit art. 127 C.pr.civ., pricinile se dezbat oral, dacă legea nu dispune altfel, așa încât nerespectarea principiului oralității va atrage nulitatea hotărârii judecătorești;

– lipsa dezbaterilor pe fond. Într-o altă speță[11], instanța supremă a statuat că, deși nu a pus în discuția părților nulitatea hotărârii primei instanțe, instanța de apel s-a pronunțat și pe acest aspect, fără a acorda cuvântul părților pe acest aspect, încălcând principiile oralității dezbaterilor și contradictorialității, astfel că hotărârea pronunțată este lovită de nulitate, urmând a fi casată, conform art. 488 pct. 5 C.pr.civ.;

– vătămare prin nepronunțarea asupra fondului cererii de intervenție admise în principiu. Curtea de Apel București a decis că, prin nepronunțarea asupra fondului cererii de intervenție admise în principiu, se cauzează părții o vătămare ce nu poate fi acoperită decât prin anularea hotărârii pronunțate în aceste condiții, în temeiul art. 488 pct. 5 C.pr.civ. ;[12]

– decăderea din proba testimonială în anumite condiții vătămătoare pentru partea care a solicitat proba. Astfel, Curtea de Apel București[13] a statuat că instanța poate păși la judecată în situația în care a citat  martorul cu mandat, iar acesta nu s-a prezentat. În cazul în care, fără a lua aceste măsuri procedurale, instanța a decăzut-o pe reclamantă din proba testimonială, această încălcare a dispozițiilor procedurale care vizează administrarea probei cu martori (art. 313 C.pr.civ.) atrage aplicabilitatea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ., fiind vorba de nesocotirea unor reguli în desfășurarea judecății;

– încălcarea principiului nemijlocirii. Curtea de Apel Timișoara a decis într-o speță[14] că, întrucât raportul de expertiză pe baza căruia s-a pronunțat decizia recurată a fost administrat în altă cauză și nu a fost pus în discuția părților, pentru ca acestea să-și exprime punctul de vedere și să formuleze obiecțiuni, instanța a nesocotit dispozițiile art. 330 și 337 C.pr.civ., iar hotărârea este de natură să producă o vătămare în sensul art. 175 alin. 2 C.pr.civ., vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii în temeiul art. 488 pct. 5 C.pr.civ.

Casarea unei hotărâri în temeiul art. 488 pct. 5 C.pr.civ. se poate obține în condiții diferite, după cum este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, cu alte cuvinte, după cum suntem în prezența unei nulități absolute sau a uneia relative.

Nulitățile absolute pot fi invocate de fiecare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu chiar dacă viciile procedurale nu au fost invocate prin motivele de recurs depuse în termen.

În ceea ce privește nulitățile relative, acestea pot fi valorificate pe calea recursului numai în anumite condiții. Este necesar mai întâi ca nulitatea relativă să fi fost invocată în fața instanței de fond, iar aceasta să  fi respins sau să fi omis să se pronunțe asupra ei. Totodată, este necesar ca neregularitatea procedurală respectivă să fi fost reiterată fără succes în fața instanței de apel.

Există totuși și unele excepții relative care pot fi invocate pentru prima dată în fața instanței de recurs. Este vorba doar de acele excepții pe care partea nu avea posibilitatea de a le invoca printr-un mijloc procedural legal în fața instanței a cărei hotărâre este atacată. În această categorie se includ neregularitățile procedurale care vizează însăși hotărârea pronunțată în apel.[15]

2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiaza sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 C.pr.civ.)

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs – nemotivarea hotărârii – deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.[16]

Potrivit art. 425 C.pr.civ., ,,Hotărârea va cuprinde:

a) partea introductivă, în care se vor face menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de şedinţă, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanţei, numărul dosarului, data, numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, numele şi prenumele grefierului, numele şi prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum şi menţiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere;

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;

c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate.

(2) Dacă hotărârea s-a dat în folosul mai multor reclamanţi sau împotriva mai multor pârâţi, se va arăta ceea ce se cuvine fiecărui reclamant şi la ce este obligat fiecare pârât ori, când este cazul, dacă drepturile şi obligaţiile părţilor sunt solidare sau indivizibile.

(3) În partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunţării ei, menţiunea că s-a pronunţat în şedinţă publică sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, precum şi semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C.pr.civ. are în vedere  stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.[17]

În practica judiciară s-a statuat că judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor nu se poate exercita controlul judiciar. [18]

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.[19]

Sunt și hotărâri care se dau fără motivare. De exemplu, ,,hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare” (art. 144 alin. 2 C.pr.civ.), în procedura divorțului, părțile pot solicita instanței să nu motiveze hotărârea (art. 926 C.pr.civ.).[20]

Dispoziția legală privind motivarea hotărârii a fost edictată în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în hotărârile judecătorești și pentru a da instanțelor superioare posibilitatea exercitării controlului judiciar.[21]

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă și inteligibilă, să nu se rezume la o însușire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Forma și estetica exprimării vor evita să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor.[22]

Faptul că decizia pronunțată în apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, instanța de apel respingând apelul ca nefondat, din perspectiva tuturor motivelor de apel, doar prin trimitere la concluziile expertizei tehnice, deși cea care trebuia să se pronunțe asupra situației de fapt și de drept era instanța de apel, ca instanță devolutivă, hotărârea fiind nemotivată, echivalează cu o nepronunțare asupra fondului și atrage casarea hotărârii recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.[23]

În practica judiciară[24], s-a decis că motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Motivul de recurs prevăzut în art. 488 pct. 6 vizează ipoteze variate: nemotivare, motivare insuficientă sau motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Într-o speță, instanța a reținut că, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, tribunalul limitându-se la a reține, în susținerea soluției de respingere a apelului pârâtului, că nu sunt incidente cerințele art. 480 C.pr.civ., fără a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au dus la soluția pronunțată, o astfel de hotărâre face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității și temeiniciei sale pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând cu o necercetare a fondului pricinii. Prin urmare, se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, soluția casării fiind justificată prin aceea că tribunalul, nemotivându-și soluția pronunțată, nu a intrat practic în cercetarea fondului pricinii.[25]

Nemotivarea hotărârii este un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii.

Art. 6 pct. 1 din Conventia Europeană a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-si motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument.

Conform jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, notiunea de proces echitabil presupune ca o instantă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse si nu doar să reia pur si simplu concluziile unei instante inferioare.[26]

Curtea de Apel Ploiesti a statuat într-o speță[27] că incidenţa disp. art. 488 pct. 6 c.pr. civ. în situaţia neanalizării unor motive de apel  atrage casarea şi nu modificarea hotărârii raportat la disp. art. 312 al. 3 c.pr.civ. în cazul în care omisiunea nu poate fi complinită de către instanţa de recurs câtă vreme nu au fost elucidate de către instanţele anterioare anumite aspecte esenţiale, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 129 alin. 4 şi 5 C. pr.civ. şi este necesară administrarea unor alte probatorii.

Într-o altă speță, instanţa de apel a schimbat sentinţa prin aceea că, din cele trei variante de lotizare întocmite de expert A, B, și C,  a omologat expertiza C. Instanţa nu şi-a motivat în niciun fel soluţia adoptată, singura aşa zisă motivare constituind-o următoarea frază: „Obiectivele stabilite au fost încuviinţate astfel încât să fie în concordanţă cu motivele de apel formulate, care să dispună atribuirea, în natură a bunurilor şi să aibă în vedere nivelul de stabilire a acestora.” Prin urmare, decizia este nemotivată, fiind încalcat principiul general potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, judecătorii fiind datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea. Simpla referire generică la raportul de expertiză nu constituie o motivare convingătoare, iar, în această situaţie, este imposibil de exercitat controlul judiciar, ceea ce atrage casarea deciziei. Pentru aceste considerente, instanța a admis recursul declarat de pârât şi a casat decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.[28]

Hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C.pr.civ. dacă:

– există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța;

– există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată;

– lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronuntată solutia respectivă;

– instanta de control judiciar copiază considerentele hotărârii atacate fără a răspunde motivelor de critică etc.[29]

3. S-a încalcat autoritatea de lucru judecat (art. 488 pct. 7 C.pr.civ.)

Acesta constituie un alt motiv de casare, nou introdus printre motivele de recurs în cuprinsul noului Cod de procedură civilă, fiind inexistent în cadrul Codului anterior de procedură civilă.

Prin autoritate de lucru judecat, judecătorului nu i se mai permite să reia dezbaterile asupra unei chestiuni litigioase deja tranșate de către o jurisdicție anterioară și asupra căreia judecătorul a statuat.[30]

Potrivit art. 432 C.pr.civ., excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată oricând, chiar înaintea instanței de recurs, iar ca efect al admiterii acesteia se poate crea părții care a declarat o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată.

Opinez că aceasta prevedere este o încalcare a principiului non reformatio in pejus potrivit căruia părții nu i se poate crea o situație mai grea în propria cale de atac.

4. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C.pr.civ.)

Acesta reprezintă ultimul motiv de recurs, deci ultimul motiv de casare.

Motivul prevăzut în Codul anterior de art. 304 pct. 9 a fost limitat la încalcarea sau aplicarea normelor de drept material, ceea ce înseamna că este exclusă posibilitatea invocării ipotezelor privind încalcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept procesual.[31]

---

[1] Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil, ed. a III-a, Ed. All Beck, București, 2005, p. 603-604; Ioan Leș,Sancțiunile procedurale în materie civilă, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 10; Minodora Condoiu, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2005, pp. 188-189.
[2] Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, decizia nr. 736/15.03.2001, în Mona Maria Pivniceru, Horia Țiț, op. cit., pp. 70-71.
[3] Tribunalul Bistrița-Năsăud, Secția civilă, decizia nr. 144/R/2008, în Tribunalul Bistrița-Năsăud. Buletinul jurisprudenței. Repertoriu anual 2008, Ed. Universul Juridic, București, 2009, pp. 285-287.
[4] Curtea de Apel Suceava, Secția civilă, decizia nr. 108/1999, în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, op. cit., p. 632.
[5] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3830/11.06.2008, în ,,Buletinul Casației” nr. 1/2009, p. 55.
[6] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 3622/04.05.2007, în Înalta Curte de Casație și Justiție, Jurisprudența secției civile și de proprietate intelectuală pe anul 2007. Recursuri în interesul legii în materie civilă, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 496.
[7] Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, decizia nr. 535/2003, în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, op. cit., p. 634.
[8] Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, decizia nr. 311/2002, în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, op. cit., p. 634.
[9] Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, decizia nr. 2468/2001, Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, op. cit., p. 635.
[10] Tribunalul Suprem, Secția civilă, decizia nr. 169/1971, în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei,op. cit., p. 635-636.
[11] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, decizia nr. 3245/2004, în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, op. cit., p. 636.
[12] Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, decizia nr. 2715/2002, în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, op. cit., p. 636.
[13] Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, decizia nr. 1954/2002, în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, op. cit., p. 636.
[14] Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă, decizia nr. 639/2004, în Mihaela Tăbârcă, Gheorghe Buta,op. cit., p. 864.
[15] Ioan Leș, op. cit., p. 604; Grațian Porumb, op. cit., p. 39; Mihaela Tăbârcă, op. cit., p. 114.
[16] Mihaela Tăbârcă, op. cit., p. 115.
[17] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, decizia nr. 752/06.03.2009 (Sursa: http://www.scj.ro/SE%20rezumate%202009/SE%20r%20752%202009.htm)
[18] Curtea Supremă de Justiție, Secția de contencios administrativ, decizia nr. 726/2000, în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, op. cit., p. 642.
[19] Minodora Condoiu, Drept procesual civil. Note de curs, vol. II, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007, p. 181.
[20] Mihaela Tăbârcă, op. cit., p. 115.
[21] Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 4512/26.06.2002, în ,,Revista Română de Drept al Afacerilor” nr. 7-8/2003, p. 136.
[22] Ioan I. Bălan, op. cit., p. 165-166; Curtea de Apel Pitești, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, decizia nr. 276/R-CM/15.05.2007, în Curtea de Apel Pitești, Buletinul jurisprudenței 2007, Ed. C.H. Beck, București, 2008, pp. 339-341.
[23] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 2203/30.09.2009, în ,,Săptămâna Juridică” nr. 15/2009, pp. 4-5.
[24] Curtea Supremă de Justiție, Secția de contencios administrativ, decizia nr. 723/2000, în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, op. cit., p. 642.
[25] Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, decizia nr. 801/2002, în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, op. cit., pp. 642-643.
[26] Curtea de Apel Ploiești, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, decizia nr. 326/23.03.2007, în Curtea de Apel Ploiești, Buletinul jurisprudenței 2007, Ed. C.H. Beck, București, 2008, pp. 41-42.
[27] Curtea de Apel Ploiești, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, decizia nr. 129/03.03.2009 (Sursa: http://portal.just.ro).
[28] Curtea de Apel Pitești, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, decizia nr. 327/10.10.2008, în ,,Buletinul Curților de Apel” nr. 1/2009, pp. 74-76.
[29] Mihaela Tăbârcă, op. cit., p. 115.
[30] Gabriel Boroi (coord.), Noul cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013, pp. 811-812.
[31] Gabriel Boroi (coord.), op. cit., p. 941.

---

Adrian DOBRE
Avocat, Baroul Bucureşti

Sursa: https://www.juridice.ro/251919/motivele-de-recurs-conform-dispozitiilor-ncpc-ii.html