Raportul
dintre Persoanele Sfintei Treimi. Perihorezã si Apropriere ( Teologia Dogmatica
)
Continutul
dogmei Sfintei Treimi exprimat in formula scurtã : Dumnezeu este unul in fiintã
si întreit în persoane, Tatal, Fiul si Duhul Sfânt are o densitate si adancime
tainicã fara egal in credinta noastra, de unde greutatea unei analize teologice
deplin multumitoare a continutului ei din punctul de vedere al întelegerii
noastre, continut care nu poate fi asemãnat cu nimic din cele ale lumii create.
Cum s-a spus si
in capitolele precedente, Dumnezeu este Unul dupa fiintã si întreit dupã
persoane, ceea ce inseamna cã fiinta nu se împarte in trei, ci existã intreaga
si cu toate perfectiunile dumnezeiesti in fiecare Persoanã, fara ca prin
aceasta sa se confunde persoanele, ele distingandu-se ca persoane, si fara ca
insusirile personale, distinctive, sa despartã persoanele intre ele, ceea ce ar
insemna spargere a unitatii dumnezeiesti.
Astfel,
raportul dintre persoanele Sfintei Treimi poate fi infãtisat dupa mai multe aspecte,
ca : al dumnezeirii persoanelor, al distinctiilor dintre ele, al comuniunii
intratreimice, al întrepãtrunderii persoanelor, al lucrãrilor dumnezeiesti
atribuite uneori intregii Sfintei Treimi, alteori uneia dintre persoane.
Dumnezeirea
Tatalui, necontestatã de nimeni dintre cei ce cred, chiar si eretici fiind,
Tatal este general afirmat ca Dumnezeu, “Atottiitorul, facatorul cerului si al
pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor”, si asa in toate mãrturisile de
credintã, in cult si in rugãciuni, ca Tatã al tuturor.
Mântuitorul
însusi declarã pe Tatal ca singur Dumnezeu adevarat : “Viata vesnicã aceasta
este, ca sa Te cunoasca pe Tine, singurul, adevaratul Dumnezeu” ( Ioan 17, 3 ).
Si tot asa, in
multe locuri ale Sfintei Scripturi, Tatal este numit Dumnezeu ( Ioan, 3, 16 ;
Romani 1,7 ; I Corinteni 1, 3 ; Galateni 1, 3, etc. ).
Uneori, textul
Sfintei Scripturi poate da impresia cã Tatalui se atribuie o intaietate in
Sfanta Treime, El naste pe Fiul si purcede pe Duhul Sfant, dar aceasta se
datoreste imposibilitatii exprimarii omenesti de a afirma altfel unitatea de
principiu a Sfintei Treimi, Tatal neavând întâietate existentialã fata de Fiul
si Duhul Sfant, desi este Nascator si Purcezator : “Ma sui la Tatal Meu si la
Tatal vostru si la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru” ( Ioan 20, 17 ),
“Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatal slavei” ( Efeseni 1, 17 ).
Dumnezeirea
Fiului, ca persoana deosebita de Tatal, numit fiind Fiu, este afirmata in multe
locuri, fie direct, fie indirect : direct, “Fiul Meu esti tu, Eu astazi Te-am
nascut” ( Ps. 2, 6 ) ; “Din pântece mai înainte de Luceafar Te-am nascut” ( Ps.
109, 3 ), “astazi” si “inainte de luceafar” insemnand vesnicia.
La Botez,
Tatal Il numeste “Fiul Meu iubit” ( Matei 3, 17 ) ; in fata lui Caiafa, Hristos
se recunoaste ca fiu al lui Dumnezeu ( Matei 26, 63-64 ) ; Hristos este “Fiul
lui Dumnezeu Celui Viu” ( Matei 16, 16 ) ; Apostolul Toma Il numeste “Domnul
meu si Dumnezeul meu” ( Isaia 20, 28 ).
Indirect,
dumnezeirea Fiului ca persoana deosebita de Tatal se afirmã atribuindu-se
insusiri dumnezeiesti, ca : vesnicie ( Ioan 17, 5 ), atotputernicie ( Ioan 1, 3
; Matei, 28, 18 ), omniprezenta ( Matei 18, 20 ) ; Lui i se cuvine adorare
dumnezeiasca ( Ioan 5, 23 ) si altele.
Iar locurile
scripturistice in care se gasesc expresii ca “Tatal este mai mare decat Mine” (
Ioan 14, 28 ), “Iar despre ziua aceea si despre ceasul acela nimeni nu stie,
nici ingerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatal” ( Marcu 13, 32 ), ele se
refera la Hristos numai ca om, pe de o parte, iar pe de alta, au ca scop sa
arate ca nu orice este menit sa se descopere, ci numai ceea ce este conform cu
divina hotarare a Sfintei treimi, ca fiind folositor pentru mantuire, iar
cunoasterea zilei sfarsitului lumii nu este.
Mai departe,
intreaga Sfanta Traditie marturiseste dumnezeirea Fiului, in chip deosebit
condamnând ereziile antitrinitare.
Tot asa,
dumnezeirea Duhului Sfant este afirmata cu claritate, direct sau rezultand din
context.
Astfel,
« celui ce va huli impotriva Duhului Sfant, nu i se va ierta » ( Luca
12, 10 ) ; Duhul Sfant este « Mangaietorul...Duhul adevarului, carele
de la Tatal purcede » ( Ioan 15, 26 ), avand, deci, natura
dumnezeiasca ; cine minte « Duhului Sfant » nu minte
« oamenilor, ci lui Dumnezeu » ( Fapte 5, 3-4 ) ; Duhul are insusiri
dumnezeiesti, este « alt Mangaietor » ( Ioan 14, 16 ), este
atotstiutor, invata « toate » ( Ioan 14, 26 ), este atotputernic,
participand la creatie ( Facere 1, 2 ; Ps. 32, 6 ) ; botezul se face
si in numele Sfantului Duh ( Matei 28, 19 ), egal fiind cu Tatal si cu
Fiul ; prin Duhul Sfant vine mantuirea, prin nastere « din apa si din
Duh » ( Ioan 3, 5 ).
In Sfanta
Scriptura, obisnuita insirare a persoanelor dumnezeiesti este : Tatal,
Fiul si Duhul Sfant, dar exista si altfel de insirare, ca : Tatal, Duhul
Sfant si Fiul ( I Petru 1, 2 ) ; Fiul, Tatal si Duhul Sfant ( II Corinteni
13, 13 ) ; Duhul Sfant, Fiul si Tatal ( I Corinteni 12, 4-6 ), fiind si
aceasta insirare un indiciu asupra egalitatii persoanelor dumnezeiesti.
Daca in unele
texte se pare ca s-ar nega dumnezeirea Duhului Sfant, ca : Duhul Sfant “nu va
vorbi de la sine, ci va vorbi ce i s-a spus” ( Ioan 16, 13 ), aceasta nu
inseamna ca Duhul Sfant nu este Atotstiitor, ci ca, dupa vointa dumnezeiasca,
dupa inaltarea la cer a Domnului, Duhul nu va spune nimic deosebit de spusele
anterioare ale Domnului, tocmai pentru ca are atotstiinta, “fiindca Duhul toate
le cerceteaza, chiar si adancurile lui Dumnezeu” ( I Corinteni 2, 10 ).
Tot asa,
textul : “Nimeni nu cunoaste pe Fiul, fara numai Tatal, nici pe Tata nu-L
cunoaste nimeni, fara numai Fiul” ( Matei 11, 27 ) ; nu contine negarea
atotstiintei Duhului Sfant, dupa cum nici textul : “cele ce sunt ale lui
Dumnezeu nimeni nu le cunoaste, fara numai Duhul lui Dumnezeu” ( I Corinteni 2,
11 ) nu spune ca Fiul nu ar cunoaste pe Tatal.
Si, in
general, forma aceasta a textelor are un anumit rost in contextul mai alerg al
expunerii scripturistice, in care nu se urmareste sistematizarea continutului
expus, ca intr-un manul didactic, ci afirmarea corespunzatoare situatiilor
concrete, a imprejurarilor, in care se face expunerea.
Si marturiile
Sfintei Traditii sunt clare cu privire la dumnezeirea Duhului Sfant, marturii
inca de dinaintea Sinodului II ecumenic in care s-a formulat dogma despre
dumnezeirea Duhului Sfant.
Asa sunt :
vechile simboluri de credinta, Doxologia mica, rugaciunea de seara “Luminã
linã”, savarsirea botezului in numele celor trei Persoane dumnezeiesti, ca si
marturiile Parintilor bisericesti din acea vreme.
Mai departe,
un oarecare plus de lumina ajutatoare pentru noi in stradania de a ne apropia
de taina Sfintei Treimi, anume cu privire la raportul dintre Persoanele
dumnezeiesti, rezulta din meditatie asupra comuniunii de existenta si viata a
Persoanelor treimice, comuniunea divina intratrinitara.
Desavarsita
unitate fiintialã dumnezeiascã nu este in niciun fel alteratã prin deosebirea
dintre persoane, intrucat aceastã deosebire aratata in proprietatile
persoanelor ( Tatal nenascut si nepurces, Fiul nascut, Duhul Sfant purces ) nu
este fiintialã, ci personala.
Tatal este si
ramane in Fiul si in Duhul Sfant, Fiul este in Tatal si in Duhul Sfant, Duhul
Sfant este in Tatal si in Fiul, Mantuitorul zice catre Filip : “Nu crezi tu ca
Eu in Tatal sunt si ca Tatal este intru
Mine ?” Vorbele pe care vi le grãiesc nu le spun de la Mine, ci Tatal care
salasluieste in Mine face lucrurile Lui” ( Ioan 14, 10 ) ; si tot Mantuitorul
spune : “Tatal este intru Mine si Eu intru El” ( Ioan 10, 38 ) ; iar Apostolul
zice : “Duhul toate le cerceteaza, chiar si adancurile lui Dumnezeu” ( I
Corinteni 2, 10 ).
Aceasta
impreuna-existenta, coexistenta a persoanelor dumnezeiesti, impreuna-locuire in
intelesul de a fi una in alta, fiecare in celelalte, fara amestecare, teologia
o numeste perihorezã ( gr. pericwrhsiV ), care inseamna înconjurare reciprocã sau, mai potrivit,
întrepãtrundere reciprocã, numire pentru vesnica perihorezã treimicã.
Perihoreza
exprimã atât unitatea cat si trinitatea lui Dumnezeu.
Unitatea,
pentru ca Tatal, Fiul si Duhul Sfant au aceeasi fiinta, una si unicã, identica,
neîmpãrtita si neimpartibila intre persoane ; trinitatea, pentru ca fiinta cea
una si neimpartibila este afirmata ca subzistând, adica mentinandu-se intreaga
nu intr-o singura persoana, ci in trei persoane reale, deosebite ca persoane, desi
fara a se imparti sau repeta de la o persoana la alta.
Astfel, data
fiind identitatea de fiinta neimpartibila, cele trei Persoane care o au
intreaga fiecare nu pot fi cugetate altfel decat existand in perihoreza, adica
intrepatrunzandu-se.
Fara perihoreza,
Persoanele divine ar fi concepute ca existand alaturi una de alta, ca in lumea
umana, despartite, si, drept concluzie, s-ar afirma trei Dumnezei : si, mai
departe, fiind trei si deci limitandu-se reciproc, niciunul n-ar mai fi
desavarsit, adica Dumnezeu.
In cugetarea
teologica asupra raportului dintre persoanele Sfintei Treimi, perihoreza corect
inteleasa se impune ca factor explicativ fara de care se cade in erezii
antitrinitare ( gnosticism, tetrateism, triteism, sabelianism ).
Modul de
existenta perihoretic al Persoanelor divine isi are temeiul in faptul ca una
dintre persoane, Tatal, impartaseste vesnic celorlalte doua persoane, Fiului si
Duhului Sfant, intreaga sa fiinta, intreaga fiecãruia, Fiului prin nastere si
Duhului Sfânt prin purcedere, fara ca El sa ramana fara integritatea fiintei si
fara ca celelalte persoane sa primeasca doar o parte, ci fiecare primind-o
intreaga.
Dealtfel,
impartasirea in parte ori in parti a fiintei dumnezeiesti este absolut
imposibila, data fiind spiritualitatea ei absoluta, deci simplitatea in sine
absolut.
Perihoreza,
insa, nu altereaza fiinta si nu sta in opozitie cu simplitatea absoluta.
Nici fiinta
Tatalui care impartaseste sau comunica Fiinta, nici Persoanele divine care o
primesc, nu au nicio lipsa, fiecare este si ramane desavarsita, in perihoreza,
fara sa se restranga, sa se confunde sau sa se amestece, ci pastrandu-si
intacte insusirile dumnezeiesti si ramanand vesnic absolut egale in
perfectiuni, cu aceeasi maretie si demnitate dumnezeiasca, atat impreuna cat si
fiecare Persoana in parte, fara vreo priopritate reala una in raport cu alta.
Pentru noi,
taina perihorezei persoanelor dumnezeiesti ramane nepatrunsa.
Asemanarile
incercate – de pilda, cu intrepatrunderea mai multor stiinte in acelasi spirit,
sau cu intrepatrunderea luminilor mai multor lampi in aceeasi casa, fara a se
amesteca lampile -, fiind doar fenomene naturale care se intretes oarecum
mecanic, iar nu ca persoane distincte, nu ne pot spune sau infatisa nimic din
transcendenta absoluta a intrepatrunderii persoanelor dumnezeiesti.
Dupã
perihorezã, un alt aspect al raportului dintre Persoanele Sfintei Treimi este
cel numit Apropriere, numire care se refera la faptul ca, uneori, se atribuie
unei persoane divine o însusire sau o lucrare externã care apartine, real si
deplin, si celorlalte doua persoane, dar este afirmatã ca si cum i-ar fi
proprie persoanei cãreia se atribuie.
Atribuirea
aceasta, adica aproprierea, nu se face prin excluderea celorlalte persoane de la
ceea ce se atribuie uneia dintre ele, ci doar atat cã ceea ce este comun
persoanelor se atribuie uneia dintre ele, fara ca prin aceasta atribuire, sa
inceteze de a fi si ramane comun.
Daca, de
pilda, Tatalui se atribuie puterea, Fiului adevarul, Duhului Sfant harul, nu
inseamna ca numai Tatal este puterea, numai Fiul adevarul si numai Duhul Sfant
harul, ci ca toate acestea, ca si toate celelalte atribute, sunt comune
persoanelor dumnezeiesti, in nedespartire.
In genere,
toate insusirile fiintiale pot sa fie atribuite, apropiate, unei persoane, dupa
cum si o insusire sau lucrare poate sa fie atribuita celor trei persoane
impreuna, intrucat, datorita unitatii fiintiale, nu este rezervata numai unei
persoane.
De pildã,
Revelatia este, desigur nu in acelasi mod, si a Tatalui si a Fiului si a
Duhului Sfant.
Tot asa,
creatia lumii : Tatalui I se atribuie hotararea dimpreuna cu planul ; Fiului,
executarea ; Duhului Sfant plinirea sau desavarsirea ; sau lucrarea
dumnezeiasca in lume ; Tatal este Creatorul, Fiul Mantuitorul, Duhul Sfant
Sfintitorul.
Toate acestea
se petrec asa fiindca “Dumnezeu toate le face prin Fiul in Duhul Sfant” ( Sf.
Atanasie cel Mare, dupa Sf. Ap.Pavel, Romani 11, 36 ).
Referitor la
numirile date Persoanelor divine : Tatalui I se atribuie numele de Dumnezeu,
Fiului de Domn si Duhului Sfant de Duh, fara ca prin aceasta sa fie despartiti
si nici amestecati, ci de aceeasi fiinta si putand fiecare in parte sa fie
numit Dumnezeu, Domn si Duh.
Tot cu privire
la raportul dintre persoanele Sfintei Treimi, anume la distinctia dintre ele,
se cuvine sa se sublinieze ca insusirile personale interne, anume proprietatile
( Tatal nenascut si nepurces, Fiul nascut, Duhul Sfant purces ), nu se comunica
si nu se pot comunica de la o persoana la alta.
Toate aceste
precizari premergatoare ne ajutã in cunoasterea noastra, anume pentru o mai
multumitoare caracterizare a persoanelor Sfintei Treimi, avand permanent o
deosebita grija sa nu se strecoare nici o confuzie intre numirile de atribute,
predicate, proprietati, aproprieri, si sa nu rezulte nicio concluzie care ar
putea pagubi sau altera sub orice forma continutul credintei dreptmaritoare,
ortodoxe.
( Extras din Teologia Dogmaticã, Manual pentru seminariile teologice, Pr.prof.dr.
Isidor Todoran, Arhid.prof.dr. Ioan Zãgrean, PAGINILE 127-132, tiparita cu
binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Romane, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane,
Bucuresti, 1991 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu