Dictionar
ortodox, Manastirea Dervent
Dervent.ro
axion
(ἄξιον — axion
= vrednic, care merită)
— imnul
care se cântă în cinstea Sfintei Fecioare, îndată după săvârşirea Sfintei
Jertfe, la Liturghia ortodoxă (a Sf. Ioan Hrisostom). Originea Axionului
se află în diferitele imne care însoţeau încă din vechime pomenirea nominală a
Sfintei Fecioare în cursul rugăciunii de mijlocire (mai ales după epoca ereziei
lui Nestorie), ca o manifestare spontană a sentimentelor de iperdulie
(supravenerare) faţă de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Din Axionul
obişnuit, astăzi s-a întrebuinţat mai întâi numai de la partea a doua („Ceea ce
eşti mai cinstită...“), text care se află în irmosul Cântării a noua din
Canonul (trioda) de la Denia din Joia Patimilor, ce aparţine lui Cosma de
Maiuma (Aghiopolitul), sec. VIII, şi care a fost cântat mai întâi în slujba
Utreniei şi în alte slujbe. Ulterior, şi anume după sec. X, el s-a amplificat
cu partea de la început („Cuvine-se cu adevărat...) a cărei origine se crede că
se află în pietatea călugărilor de la Athos (Sf. Munte) (Liturgica Specială,
Bucureşti, ed. a II-a. 1985. p. 279.).
aleluiarion
(gr. ἀλλιλουιάριον, τό — allilouiarion)
— se numesc stihurile din psalmi care sunt prevăzute a se
cânta după citirea pericopelor din Apostol. Odinioară, psalmii se cântau în
întregime şi erau însoţiţi de refrenul „Aleluia“ care înseamnă: „Lăudaţi pe
Domnul!“, refren cântat de popor după fiecare stih sau verset al psalmului, în
cântările sinagogice. Din aceşti psalmi s-au păstrat azi doar un stih sau două.
Când aceste stihuri preced pericopa din Apostol, poartă numele de prochimen
(adică aşezat înainte); aceste stihuri rămase din psalmii aleluiatici
(psalmi care se cântau în întregime şi erau urmaţi de Aleluia şi
rânduite a se cânta după Apostol), se numesc aleluiarion. De fapt aceste
stihuri, deşi sunt scrise în Apostol, nici nu se mai pun după citirea
Apostolului şi în locul lor se cântă doar aleluia (de 3 ori).
baptisteriu
(lat. baptisteriu = cadă sau bazin de baie; gr. βαπτιστήριον, τό — baptistirion, βαπτίζω — baptizo = boteza, a cufunda, a afunda)
—
construcţie anexă lângă vechi basilici creştine, anume destinată botezului
catehumenilor. În locul ei este astăzi colimvitra. Baptisteriile erau
formate, în general dintr-o tindă sau pridvor (în care catehumenii făceau
lepădările de păgânism şi de Satana şi mărturisirea de credinţă creştină) şi a
doua încăpere de formă circulară sau dreptunghiulară, în care se afla bazinul
cu apă pentru botez (κολυμβίθρα — colimvitra);
Bazinul era înconjurat de o bordură înaltă de marmură, întreruptă de spaţii
prevăzute cu scări care coborau în bazin. Adâncimea bazinului era de 0,45-1,8 m;
apa se aducea prin ţevi de plumb sau conducte, din surse de apă naturală
(fântână, izvor, râu). Pereţii interiori ai baptisteriului se pictau în frescă sau mozaic,
specific baptismală (ex. Botezul lui Iisus sau porumbelul zburând peste apele
potopului, având în cioc ramura de măslin, simbolizând pogorârea Sfântului Duh
ş.a.). Uneori baptisteriile erau de dimensiuni foarte mari, şi cu timpul au
fost transformate în biserici. Unele s-a păstrat până azi; cele mai multe — în
Italia (la Verona, Florenţa, Pisa ş.a.), în Franţa (la Riez, Poitiers), la
Constantinopol, baptisteriul construit de Iustinian, lângă biserica Sf.
Sofia (în formă patrulateră, cu o cupolă aurită), transformat în 1618 în
mormânt turcesc (al sultanului Mustafa I). Baptisterii anexe aveau şi
unele biserici din Dobrogea (la Callatis, Axiopolis, Adamclisi), descoperite
prin săpăturile arheologice. Începând din sec. VII-VIII, când pedobaptismul
(botezul copiilor) s-a generalizat, baptisteriile nu se mai construiesc
şi botezul se săvârşeşte acum în interiorul bisericii, folosindu-se pentru
aceasta nişte vase speciale mobile (un fel de cazane mari de aramă, cu toarte)
numite la ortodocşi cristelniţă sau colimvitră, iar la catolici Vasul
de Botez (fons, baptismale, cuve, baptisterium) (Liturgica generală,
Bucureşti, ed. a II-a. 1993, p. 461-468).
Bogoslov
(slv. „cel ce grăieşte despre Dumnezeu, teolog“)
— Sf. Ioan Evanghelistul e numit şi Bogoslovul;
Sf. Grigorie de Nazianz, arhiep. al Constantinopolului, mare cărturar şi
Părinte bisericesc, sec. IV, era numit şi Sf. Grigore Teologul (Bogoslov
şi Teolog, cu acelaşi înţeles).
cărţile sibiline
— erau o colecţie de oracole greceşti atribuite
profetesei Sibylla din Cumae. Romanii le consultau în situaţii
excepţionale (cazuri de calamităţi, expieri, purificări). Cei ce explicau Cărţile
sibiline erau Quindecemvirii, preoţi însărcinaţi cu oficiul de
aducere a sacrificiilor.
Cântarea cântărilor
— carte canonică din Vechiul Testament, atribuită regelui
Solomon; repetarea cuvântului pentru exprimarea unei noţiuni este, în lb.
ebraică, o modalitate de redare a superlativului: şir haşşi-rim; lat. canticum-canticorum
înseamnă cântare sublimă, mai presus de oricare altă cântare, aşa cum
explică Origen titlul cărţii [ca şi Sfânta Sfintelor — partea cea mai sfântă
din locaşul de închinare la evrei; (Studiul Vechiului Testament pentru
Institutele Teologice, – colectiv: pr. prof. V. Prelipceanu, pr. prof.
N.Neaga, pr. prof. Gh. Barna şi pr. prof. M. Chialda), Bucureşti, 1985.)]. Unii
cercetători au exclus paternitatea lui Solomon, considerând Cântarea
Cântărilor o carte de provenienţă populară, deoarece între textele ei şi
cântecele de nuntă ale ţăranilor sirieni şi ale vechilor evrei ar exista multe
asemănări, dovadă textele cuneiforme, descoperite în urma săpăturilor
arheologice din Mesopotamia, între care au fost descifrate două poeme erotice
cuprinzând versuri şi expresii identice cu cele din poemul biblic. Scrisă
într-un stil înflăcărat, plin de metafore şi comparaţii ce degajă senzualitate
şi erotism, descriind dragostea regelui pentru Sunamita (Sulamita, pe care unii
cercetători o identifică cu fiica faraonului Hiram, devenită soţia lui Solomon,
alţii cu regina din Saba sau cu o păstoriţă adusă în haremul regelui). Deci,
considerând forma şi fondul literar, au apărut îndoieli privind caracterul
religios al acestei cărţi. Teodor de Mopsuestia (sec. V) consideră că Solomon a
scris acest poem în apărarea soţiei sale egiptene, fiica faraonului, care,
având pielea neagră, nu era agreată şi nu se bucura de popularitate în
Ierusalim. Biserica a recunoscut pe Solomon ca autor al cărţii, dar respinge
interpretarea literară şi, printr-o interpretare mistica, îi atribuie un înţeles
alegoric. Autorul îşi exprimă sentimentele religioase în forma unei cântări
de dragoste între Mire şi Mireasă, căci numai aşa se putea face înţeles de
coreligionarii săi. Cântarea Cântărilor a intrat în ritualul evreiesc, fiind
citită în prima zi de Paşti, ca o rugăciune, sub forma unei drame mistice,
fiind împărţită în monologuri şi dialoguri, îmbinate cu cântări corale.
Conţinutul vrea să exprime transformările care au avut loc în raporturile
dintre Israel şi Iahve, începând cu perioada de la ieşirea din Egipt şi până la
sfârşitul vieţii fiecărui iudeu, când se eliberează de suferinţele pământeşti
şi se uneşte cu Iahve. Începând din sec. III d.Hr. şi creştinismul a inclus Cântarea
Cântărilorîntre cărţile canonice, dându-i o nouă interpretare. Cartea este
o alegorie a unirii dintre Hristos şi Biserică. Hristos e logodnicul, iar
logodnica e Biserica creştină; prietenii celor doi logodnici sunt reprezentaţi
alegoric sub chipul îngerilor, proorocilor şi patriarhilor.
camilafca
— se numeşte potcapul acoperit cu un văl negru ce atârnă
până la jumătatea spatelui, şi pe care îl poartă ierarhii şi călugării
ortodocşi când asistă la slujbă în zilele de sărbătoare, precum şi la anumite
ceremonii. Această camilafcă(ἐπικαλύμμαυχον, τό — epicalimmaihon), numită şi camelafcă sau calemafcă,
se acordă monahului când e tuns în monahism şi primeşte rasa (haina de
călugăr).
campanilla
— e turnul-clopotniţă la bisericile catolice.
Caracteristică la aceste clopotniţe sunt terminaţiile în turnuri piramidale, cu
vârfuri ascuţite şi foarte înalte.
a cădi
— a
tămâia.
catehumen
(lat. catehumenus, gr. κατηχούμενος — katihumenos)
— catehumeni se numeau, în primele veacuri creştine, acei
oameni care se iniţiau şi se instruiau în credinţa creştină, pregătindu-se
pentru a primi botezul. Cei mai avansaţi în învăţătura creştină şi în credinţă
erau propuşi candidaţi la botez (lat. iluminandi sau competents; gr.φωτιζόμενοι — fotizomeni). Pentru instruirea (catehizarea,
iniţierea) catehumenilor erau săli speciale (construcţii-anexe, pe lângă
bisericile paleocreştine), în legătură cu baptisteriile. Cu vremea, aceste
catehumenia au devenit adevărate şcoli pentru toţi credincioşii; unele erau
vestite (ex. Şcoalacatehetică din Alexandria, din Cezareea palestinei etc.).
Astfel, se formează centre de viaţă culturală pe lângă biserici, aşa cum vor
deveni mănăstirile în Evul Mediu (la noi, Mănăstirea Neamţ).
chenoză
(κένοσις, ἡ, κένωμα, τό — chenosis, chenoma = a se goli, a se umili)
— „umilirea cea de bunăvoie pentru păcătoşi“ a Fiului lui
Dumnezeu, care S-a întrupat spre mântuirea lor. Această întrupare a lui
Dumnezeu în om în scopul mântuirii omului a însemnat un act de smerenie,
determinat însă de marea dragoste a lui Dumnezeu pentru omul căzut în păcat şi
care numai prin jertfa Fiului lui Dumnezeu, ca om, putea fi mântuit
Chinovie
gr. κοινόβιον, τό — chinovion = în comun, care
trăieşte în comun)
— se numeşte o mănăstire în care viaţa călugărilor este
comunitară: nu au avere personală, muncesc împreună, mănâncă la trapeză şi au
ca locuinţă o chilie în incinta mănăstirii; ei sunt subordonaţi stareţului care
se îngrijeşte de toate problemele comunităţii monahale pe care o conduce.
Asemenea organizare monahală se numeşte chinovitică, iar călugării se
numesc chinoviţi sau cenobiţi. Aceasta se deosebeşte de
organizarea idioritmică, în care călugării duc o viaţă liberă, cu avere
personală, cu gospodării proprii (case, grădini etc), aşezate în preajma
bisericii mănăstirii, dar în afară de incintă. Dacă din punct de vedere
material sunt independenţi, călugării cu organizare idioritmică trăiesc totuşi
în comunitate în timpul slujbelor la biserică; şi în aceste mănăstiri se află
un stareţ care este conducătorul şi care veghează la buna desfăşurare a
disciplinei şi împlinirii îndatoririlor faţă de biserică a monahilor din mănăstirea
respectivă. Viaţa monahală este organizată în sec. IV de Sf. Vasile cel Mare,
care a scris şi „Reguli pentru viaţa monahală“, prin care se reglementează
viaţa şi activitatea călugărilor din mănăstiri. Organizatori ai vieţii monahale în
Răsărit au fost, pe lângă Sf. Vasile şi Sf. Pahomie cel Mare, Sf. Teodor
Studitul şi Sf. Atanasie Atonitul, iar în Apus, monahismul e organizat de Sf.
Ioan Cassian şi Sf. Benedict de Nursia. O colecţie de Reguli monahale stau la
baza cărţii Tipicul cel mare, atribuit Sfântului Sava (sec V-VI), marele
organizator al monahismului palestinian şi ctitorul marii mănăstiri „Sf. Sava“ de lângă Ierusalim (Liturgica
generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993, p. 20-21).
capişte
(slv. kapiste, d. kapi= idol, chip)
— templu
păgân, capişte idolească.
Condacul
— este, în cântarea psaltică, o strofă poetică, aşezată
după cântarea a treia sau a şasea a Canoanelor (în Minee, Octoih şi Triod),
care se cântă la Liturghie după troparele de la vohodul mic, precum şi în
rânduiala Laudelor mici (Ceasuri, Pavecerniţă, Miezonoptică). Condac (κοντάκιον — kontakion, derivat
probabil de la subst. κοντός, ὁ — o
kontos = băţ, bastonaş, pe care se înfăşurau în formă de sul manuscrisele
vechi). Condacul de azi, din cărţile de ritual nu e decât un rest din cele de
odinioară, care erau nişte compoziţii poetice mari, poeme imnografice
având câte 18-24 de strofe sau tropare şi fiecare strotă e
compusă din 20-30 de versuri scurte, cu o structură identică privind numărul
silabelor şi locul accentelor, strofe legate între ele prin aceeaşi temă,
formând o unitate narativă în care se celebrau momente din viaţa şi activitatea
Mântuitorului, a Sfintei Fecioare sau a diferiţilor sfinţi. Strofele erau
legate între ele printr-un acrostih. Epoca de glorie a condacului în imnografia
religioasă este prin sec. VI-VII. Vechile condace aveau la început (în faţă) o
strofă, care, ca fond, nu avea nimic comun cu restul strofelor, decât melodia
şi refrenul. Acesta strofă poetică, izolată, mai scurtă, se numea κουκούλιον — kukulion sau προίμιον — proimion (ante strofă).
De fapt aceasta este strofa care se păstrează până azi sub denumirea de condac.
Din şirul de strofe al vechilor condace s-a păstrat şi prima strofă (ce
urma antestrofei), al cărei rol era de model pentru celelalte strofe (privind
forma, adică numărul de silabe şi accente) şi care se numea icos. Icosul
se citeşte după condac. Restul strofelor din condac au ieşit cu timpul
din uzul cultului şi n-au mai fost transcrise în cărţile de ritual. Cel mai
vechi autor de condace şi cel mai vestit imnograf bisericesc este Sf.
Roman Metodul (Dulce Cântăreţul), sec. VI. Lui i se atribuie singurul
dintre poemele sau condacele vechi care s-au păstrat în întregime în cărţile de
ritual (Ceaslov şi Triod) şi care se întrebuinţează in serviciul
bisericesc sub denumirea de Acatistul Maica Domnului şi care se citeşte,
de obicei, în rânduiala Utreniei din sâmbăta a cincea a Postului Mare (denia de
vineri seara). Denumirea de acatist (ἀκάθιστος — akatistos, de la ἀκαθίζω — akatizo = a nu şedea),
este o rugăciune în timpul căreia nu se poate sta jos, ci trebuie cântată şi
ascultată stând în picioare. Compoziţiile imnografice care s-au creat după
modelul vechiului condac, numit Acatistul Maicii Domnului, nu s-au mai
numit condace, ci acatiste, deşi au forma vechilor condace. Aceste acatiste
s-au creat în cinstea diferiţilor sfinţi sau a diferitelor sărbători (ex.
Acatistul Sfintei Cruci, Acatistul Sfiiţilor Arhangheli). Textele lor se află
în Ceaslovul Mare sau în cărţi deosebite, numite Acatistiere, precum şi
în cărticelele (extrase) care cuprind câte un singur acatist, numite Filade.
Un condac întreg, sub forma sa iniţială (de 24 de strofe) s-a păstrat în slujba
înmormântării preoţilor şi diaconilor de mir, integrat între odele 6 şi 7 ale
canonului acestei slujbe; vezi şi acatist , Roman melodul .
Vohod
(slv. „ieşire“)
— cuvânt ce denumeşte două momente importante din cadrul
slujbei Sfintei Liturghii în Biserica Ortodoxă: Vohodul mic şi Vohodul
mare. Vohodul mic sau ieşirea cu Sfânta Evanghelie (lat. introitus =
purtarea solemnă a Sf. Evanghelii) se face după ce se cântă Fericirile; preotul
face trei închinăciuni în faţa Sf. Mese, cu multă evlavie ia Sfânta Evanghelie
şi pune în locul ei, pe antimis, Sf. Cruce; ţinând Sf. Evanghelie în dreptul
frunţii, ocoleşte cu ea Sf. Masă şi iese pe uşa de nord a altarului până în
mijlocul naosului, precedat de un purtător de lumină (cu lumânare sau sfeşnic),
rosteşte o rugăciune, apoi se îndreaptă spre altar printre sfeşnicele
împărăteşti, se opreşte în faţa uşilor împărăteşti şi, când la strană s-a
terminat de cântat Antifonul III (Fericirile ori troparul), preotul înalţă Sf.
Evanghelie şi zice „înţelepciune drepţi!“, apoi intră în altar, ridică crucea
de pe antimis şi pune în locul ei Sf. Evanghelie. Semnificaţia acestui ritual
solemn, care se săvârşeşte în timpul Liturghiei catehumenilor, este simbolică.
Ea înseamnă epifania Domnului (arătarea Sa către oameni, la Botezul de la râul
Iordanului, când a fost mărturist ca Fiul lui Dumnezeu de însuşi Tatăl, iar
apoi începerea activităţii publice, prin propovăduirea Evangheliei). În Sf.
Evanghelie, la Vohodul mic, credincioşii văd pe Hristos însuşi: „Veniţi să ne
închinăm şi să cădem la Hristos.... Aliluia!“. Vohodul mare sau ieşirea
cu Sfintele Daruri (gr. ἡ μεγάλη εἴσοδος; ἡ τῶν δῶρων εἴσοδος — i megali eisodos; i ton doron eisodos) înseamnă luarea
cinstitelor Daruri de la proscomidiar, unde au fost pregătite (vezi şi
miridele, proscomidia ), purtarea lor solemnă în
mijlocul naosului, unde preotul, ţinând în mâini Sf. Potir şi Sf. Disc, precedat
de un purtător de lumină, iese pe uşa de miazănoapte şi se opreşte în mijlocul
naosului, cu faţa spre apus; aici continuă să facă pomenirile, cuprinse în
Liturghier, binecuvintează spre răsărit şi intrând pe uşile împărăteşti în
altar, depune Darurile pe Sf. Masă, în timp ce corul continuă să cânte partea a
doua a Heruvicului („Ca pe împăratul...“). Vohodul mare simbolizează ultimul
drum făcut de Domnul Hristos în Ierusalim, înainte de Patima Sa, jertfindu-Se
pentru mântuirea neamului omenesc.
Vovedenia
Ovedenia
— nume folosit în popor pentru sărbătoarea „Intrarea
Maicii Domnului în biserică“.
(vezi si Cultul Marial )
Sursa:
Dictionar ortodox, Manastirea Dervent, dervent.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu