Istorie traita de Hillary Rodham Clinton : copilarie, familie

“ Aceasta este lumea si familia in care m-am nascut la 26 octombrie 1947. Faceam parte din clasa de mijloc din Vestul Mijlociu al Statelor Unite si eram in mare masura un produs al timpurilor si locuitorilor acestora. Mama mea,  Dorothy Howell Rodham, era o casnica ale carei zile se roteau in jurul meu si al celor doi frati mai mici, iar tatal meu, Hugh E.Rodham, detinea o mica afacere.

Dificultatile pe care le intampinau in vietile lor m-au facut sa apreciez si mai mult oportunitatile propriei mele vieti.

Sunt inca uimita de felul in care mama a iesit din tineretea ei solitara devenind o femeie atat de afectuoasa si de echilibrata. S-a nascut la Chicago in 1919. Tatal sau, Edwin John Howell Jr., a fost pompier in orasul Chicago, iar sotia lui, Della Murray, era unul dintre cei noua copii ai unei familii cu stramosi canadiano-francezi, scotieni si nativi americani. Cu siguranta, bunicii din partea mamei nu fusesera pregatiti pentru a deveni parinti. Della a abandonat-o, practic, pe mama pe cand avea trei sau patru ani, lasand-o singura toata ziua, zile la rand, cu doar cateva tichete de masa pentru restaurantul din apropierea apartamentului lor de la etajul cinci al unei cladiri fara lift de pe latura sudica a orasului. Edwin ii acorda o atentie sporadica, pricepandu-se mai degraba sa aduca daruri ocazionale, precum si o papusa mare castigata la iarmaroc, decat sa ofere o viata de familie.

Sora mamei, Isabelle, s-a nascut in 1924. Fetele erau adeseori purtate de la o ruda la alta si de la o scoala la alta, fara sa se stabileasca niciunde pentru o perioada destul de lunga ca sa-si faca prieteni.

In 1927, tinerii parinti ai mamei au obtinut in final un divort – rar in zilele acelea – care le-a atras o rusine complita. Nici unul din ei nu era dispus sa se ingrijeasca de copii, asa ca si-au trimis fetitele, din Chicago, cu trenul, sa locuiasca in apropiere de Muntii san Gabriel, la Est de Los Angeles. In timpul calatoriei de patru zile, Dorothy, in varsta de opt ani, a avut grija de sora sa de trei ani.

Mama a ramas in California timp de zece ani, fara sa-si revada mama si arareori vazandu-si tatal.

Bunicul sau, Edwin Sr., fost marinar britanic, a lasat fetitele in grija sotiei sale Emma, o femeie severa care purta rochii negre in stil victorian si nu o putea suferi pe mama, ignorand-o in cea mai mare parte a timpului, cu exceptia momentelor in care o invata regulile rigide ale casei.

Emma descuraja vizitele si rareori ii permitea mamei sa frecventeze petreceri sau alte evenimente mondene.

Odata, de Halloween, cand a prins-o pe mama colindand cu colegii de scoala, Emma a pedepsit-o sa ramana in camera ei tot anul, cu exceptia orelor cand mergea la scoala.

Ii interzicea, de asemenea, sa manance la masa din bucatarie sau sa se odihneasca in curtea din fata.

Aceasta pedeapsa cruda a durat timp de mai multe luni, pana cand sora Emmei, Belle Anderson, a sosit intr-o vizita si a pus capat intregii povesti.

Mama gasea alinare in natura, unde fugeau de persecutia Emmei.

Alerga prin crangurile de portocali care se intindeau pe mile intregi de-a lungul Vaii San Gabriel, pierzandu-se in mirosul fructelor care se coceau la soare. Noaptea, evada in lectura. A fost o eleva de exceptie, ai carei profesori i-au incurajat inclinatiile spre citit si scris.

Cand a implinit paisprezece ani, nu a mai putut suporta traiul din casa bunicii. A gasit de lucru ca ajutor al unei tinere mame, avand grija de doi copii in schimbul unei camere, al mancarii  si a trei dolari pe saptamana.

Ii ramasese putin timp pentru activitatile extrascolare precum teatrul si atletismul, pe care le indragea mult, si nici un ban pentru haine.

Isi spala zilnic aceeasi bluza pe care o purta cu singura fusta pe care o avea, iar pe vreme rece adauga si singurul pulover.

Dar pentru prima data traia  intr-o casa in care tatal si mama ofereau copiilor dragostea, atentia si educatia pe care ea nu le primise niciodata.

Mama mi-a marturisit adesea ca, fara perioada aceea petrecuta intr-o familie adevarata, nu ar fi stiut cum sa aiba grija de propria casa si familie, mai tarziu.

La absolvirea liceului, mama si-a facut planuri sa urmeze facultatea in California.

Dar Della a contactat-o – pentru prima data dupa zece ani – si i-a cerut sa vina sa locuiasca cu ea la Chicago. Della se recasatorise recent si i-a promis mamei ca ea si sotul ei ii vor plati studiile acolo.

Insa, odata ajunsa in Chicago, mama a descoperit ca Della o vroia doar ca menajera si ca nu va dobandi niciodata banii promisi pentru educatie.

Cu inima franta, s-a mutat intr-un mic apartament si a gasit o slujba de birou platita cu treisprezece dolari pentru cinci zile si jumatate de lucru pe saptamana. Odata am intrebat-o pe mama de ce s-a intors la Chicago.

- Am sperat atat de mult ca mama imi va oferi dragostea ei, incat trebuia sa risc sa aflu, mi-a raspuns. Cand nu a facut-o, nu am avut unde sa mai mai duc.

Tatal mamei a murit in 1947, asa ca nu l-am cunoscut niciodata. Dar am cunoscut-o pe bunica Della, o femeie slaba de caracter si rasfatata, ingropata in telenovele si rupta de realitate.

Cand aveam vreo zece ani, iar Della avea grija de mine si de fratii mei, am fost lovita in ochi de un lant de la poarta din curtea scolii. Am fugit spre casa, care era la trei strazi distanta, plangand si tinandu-ma cu mainile de cap, in timp ce sangele imi siroia pe fata.

Cand m-a vazut, Della a lesinat.

A trebuit sa cer ajutor de la vecini ca sa-mi ingrijesc rana. Cand si-a revenit, Della s-a plans ca o speriasem si ca s-ar fi putut rani cand se prabusise.

Am asteptat ca mama sa se intoarca acasa, ca sa ma duca la spital sa mi se puna copci.  

In rarele ocazii in care Della te lasa in lumea ei ingusta, putea fi de-a dreptul incantatoare. Ii placea la nebunie sa cante si sa joace carti. Cand o vizitam in Chicago ne ducea adesea in oraselul copiilor din apropiere sau la film. A murit in 1960, o femeie nefericita si un mister in continuare. Dar ea a adus-o pe mama la Chicago si acolo l-a cunoscut mama pe Hugh Rodham.

Tata s-a nascut in Scranton, Pennsylvania, ca fiu mijlociu al lui Hugh Rodham Sr. si al lui Hannah Jones.

Trasaturile le mostenise de la stramosii cu parul negru din partea mamei, mineri din Tara Galilor. Ca si Hannah, era un tip inflexibil, chiar morocanos, dar cand radea parea ca o face cu tot trupul. I-am mostenit rasul, acelasi val de hohote care face capetele sa se intoarca intr-un restaurant si alunga pisicile din camera.

Scrantonul copilariei tatalui meu era un orasel industrial cu fabrici de caramida, de textile, cu mine de carbune, depouri si case de lemn cu doua camere. Rodham si Jones erau famiii de muncitori harnici si metodisti ferventi.

Tatal tatalui meu, Hugh Sr., era al saselea copil din unsprezece. El a inceput sa lucreze la Scranton Lace Company pe vremea cand era inca baiat si a terminat ca supraveghetor, cinci decenii mai tarziu.

Era un om bland, care vorbea soptit, exact opusul sotiei sale, Hannah Jones Rodham, care insista sa i se utilizeze toate cele trei nume.

Hannah aduna chiria de la casele pe care le detinea si isi conducea familia si pe oricine altcineva care ii era in apropiere. Tatal meu o venera si ne povestea adesea mie si fratilor mei cum ea ii salvase picioarele.

In jurul anului 1920, el si un prieten al lui calatoreau hurducaiti pe platforma din spate a unui furgon cu gheata tras de cai.

In timp ce caii se straduiau sa urce un deal, un camion a intrat in spatele furgonului, strivindu-i picioarele tatalui meu.

A fost dus la cel mai apropiat spital, unde doctorii au declarat ca picioarele, de la genunchi in jos, nu mai puteau fi salvate si il pregateau pentru operatie ca sa i le amputeze pe amandoua.

Cand Hannah, care fugise in graba la spital, a aflat ce intentionau doctorii, s-a baricadat cu fiul ei in sala de operatii, spunand ca nu va permite nimanui sa i se atinga de picioare, decat daca are de gand sa i le salveze.

A cerut ca doctorul Thomas Rodham, cumnatul ei, sa fie chemat de urgenta de la un alt spital in care lucra.

Doctorul Rodham a examinat picioarele tatei si a anuntat ca ‘ nimeni n-o sa-i taie baiatului astuia picioarele ! “

Tata lesinase  de durere ; cand s-a trezit a gasit-o pe mama lui facand de garda langa el, asigurandu-l ca picioarele ii erau in siguranta si ca va primi o bataie zdravana odata ajuns acasa.

Asta a fost una dintre povestile de familie pe care am tot auzit-o, o lectie despre cum sa infrunti autoritatea si sa nu te dai batut.

Hannah m-a impresionat intotdeauna ca o femeie hotarata, a carei energie si inteligenta aveau prea putin spatiu de desfasurare, motiv pentru care se amesteca in treburile tuturor.

Fiul sau mai mare, unchiul Willard, a lucrat ca inginer in orasul Scranton, dar nu a parasit niciodata casa parinteasca si nu s-a casatorit, murind la scurt timp dupa bunicul, in 1965.

Mezinul, Russell, era fiul ei preferat.

A excelat la invatatura si sport, a devenit doctor, a luptat pe front, s-a casatorit, a avut o fiica si s-a intors sa practice medicina in Scranton.

La inceputul lui 1948 a cazut intr-o grava depresie. Bunicii mei i-au cerut tatei sa vina acasa sa-l ajute pe Russell.

La scurt timp dupa sosirea tatei, Russell a incercat sa se sinucida.

Tata l-a gasit spanzurat in mansarda si i-a taiat funia. L-a adus pe Russell la Chicago, sa locuiasca impreuna cu noi.

Aveam vreo opt sau noua luni cand a sosit Russell.

Dormea pe canapeaua din sufrageria apartamentului nostru cu un sngur dormitor si mergea sa-si urmeze tratamentul psihiatric la spitalul veteranilor de razboi.

Era un barbat chipes, cu parul si tenul mai deschise decat ale tatei. Intr-o zi, pe cand aveam doi ani, am baut dintr-o sticla de cola umpluta cu terebentina, lasata de un muncitor.

Russell m-a facut repede sa vomit si m-a dus la Urgenta. A renuntat la profesarea medicinei la scurt timp dupa aceea si ma numea in gluma ultimul sau pacient.

A ramas sa locuiasca langa Chicago si ne vizita adesea. A murit in 1962 intr-un incendiu provocat de o tigara aprinsa.

Mi-a parut foarte rau pentru tata, care se straduise ani de zile sa-l tina pe Russell in viata.

Antidepresivele moderne l-ar fi putut salva si mi-as dori sa fi existat pe vremea aceea.

Tata a vrut sa dea personal tatalui sau vestea mortii lui Russell si a asteptat pana ce acesta a sosit la noi intr-o vizita. Cand a aflat in cele din urma despre moartea lui Russell, bunicul s-a asezat la masa din bucatarie si a inceput sa planga.

A murit cu inima franta, trei ani mai tarziu.

In ciuda succeselor sale financiare de mai tarziu, in adolesecenta tata a fost perceput – atat de sine insusi, cat si de ai sai – ca nefiind atat de indatoritor si de incredere ca fratele sau mai mare, Willard, si nici la fel de inteligent si prosper ca fratele sau mai mic, Russell.

El intra mereu in belea pentru ca ii placea sa conduca pe ascuns masina nou-nouta a vecinului sau se dadea cu rolele pe platforma din fata bisericii metodiste din Court Street, in timpul rugaciunii de seara. Cand a absolvit Liceul Central, in 1931, credea ca o sa ramana sa lucreze alaturi de tatal sau in fabrica de dantela.

In schimb, cel mai bun prieten al sau, care fusese recrutat de Universitatea Penn State pentru echipa de fotbal, i-a spus antrenorului ca nu va veni daca nu va fi insotit de coechipierul sau preferat.

Tata era un atlet solid, asa ca antrenorul a acceptat si tata a mers la colegiul de Stat si a jucat in echipa Nittany Lions. De asemenea, a boxat si a intrat in fratia Delta Upsilon, unde, din cate mi s-a spus, a devenit expert in prepararea de gin de casa.

A absolvit in 1935 si, pe cand tara se afla in toiul Marii Crize, s-a intors la Scranton cu o diploma in educatie fizica.

Fara sa-si fi prevenit parintii, intr-o zi a sarit intr-un tren spre Chicago cu gand sa-si caute de lucru si a gasit o slujba ca agent de vanzari de postavuri in Midwest. Cand s-a intors sa le spuna parintilor si sa-si faca bagajele, Hannah era foarte suparata si i-a interzis sa plece.

Dar bunicul i-a replicat ca o slujba era greu de gasit in vremurile acelea si ca familia ar fi putut sa foloseasca banii pentru facultatea si instruirea medicala a lui Russell.

Asa ca tata s-a mutat la Chicago.

In timpul saptamanii calatorea de-a lungul Midwest-ului, de la Des Moines la Duluth, apoi venea in Scranton la sfarsitul saptamanii pentru a-i inaman mamei sale castigurile.

Desi a sustinut intotdeauna ca plecase din Scranton din motive economice, cred ca tatal meu stia ca trebuia sa se rupa de Hannah daca vroia sa duca o viata proprie.

Dorothy Howell tocmai venise la o fabrica de textile pentru a cauta o slujba ca dactilografa, cand privirea i-a fost atrasa de un comis voiajor, pe numele sau Hugh Rodham.

S-a simtit atrasa de energia si de siguranta lui de sine, dar si de umorul lui sanatos.

Dupa ce s-au curtat indelung, parintii mei s-au casatorit la inceputul lui 1942, la putin timp dupa ce japonezii bombardasera Pearl Harbour. S-au mutat intr-un mic apartament din sectorul Lincoln Park al orasului, in apropierea Lacului Michigan.

Tata s-a inscris intr-un program special al Marinei, numit dupa campionul de box de categorie grea Gene Tunney, si a fost repartizat la sectia navala de pe Marile Lacuri, la o ora distanta de Chicago, spre Nord.

A devenit in scurt timp ofiter de rang inferior, responsabil cu instruirea a mii de tineri marinari inainte de a fi trimisi pe mare, cei mai multi in teatrul de lupta din Pacific.

Mi-a povestit cat era de trist de fiecare data cand trebuia sa-si insoteasca invataceii catre Coasta de Vest, unde acestia erau imbarcati, stiind ca unii dintre ei nu vor supravietui.

Dupa ce a murit, am primit scrisori de la oameni care serviser sub comanda lui.

Adeseori ei adaugau si cate o otografie a unei anumite promotii de marinari, cu tata stand mandru in fata, in centru.

Fotografia mea preferata il arata in uniforma, zambind larg, la fel de chipes, cred eu, ca un star de film din anii 1940.

Tata a pastrat legaturi stranse cu familia sa din Scranton si si-a dus fiecare copil, cu masina, acolo pentru a fi botezat in biserica metodista de pe Court Street, unde se rugase si el pe cand era copil.

Bunica Rodham a murit cand aveam cinci ani, iar pe vremea cand am cunoscut-o incepuse sa orbeasca, dar imi aduc aminte ca incerca sa ma imbrace si sa-mi aranjeze parul in fiecare dimineata.

Mult mai apropiata m-am simtit de bunicul meu, care se pensionase deja, dupa cincizeci de ani de munca, atunci cand m-am nascut.

Era un om bland si cumsecade, care isi purta cu mandrie ceasul de aur pe un lant si se imbraca in fiecare zi in costum, cu bretele.

Cand venea sa ne viziteze in Illinois, isi scotea haina de la costum si isi sufleca manecile pentru a o ajuta pe mama la treburi in jurul casei.

Tata a fost intotdeauna sever cu copiii sai, dar era mai dur cu baietii decat cu mine.

Bunicul Rodham intervenea adeseori in favoarea lor, ceea ce ni-l facea si mai drag.

In copilarie, fratii mei si cu mine am petrecut mult timp in apartamentul sau cu doua camere de pe Diamond Avenue din Scranton, iar in fiecare vara petreceam cea mai mare parte din luna august in casuta pe care o construise in 1921, la vreo douazeci de mile Nord-Vest de Scranton, in Muntii Pocono, cu vedere spre Lacul Winola.

Cabana in stil rustic nu avea incalzire, cu exceptia unei sobe din fier pentru gatit, in bucatarie, si nici baie interioara sau dus. Ca sa ne spalam, inotam in lac sau stateam in marchiza din spate in timp ce cineva turna apa cu galeata peste capetele noastre.

Veranda mare din fata era locul nostru preferat de joaca si locul unde bunicul meu juca carti cu mine si cu fratii mei. Ne-a invatat pinacle, cel mai tare joc de carti din lume, dupa parerea lui.

Ne citea povesti si ne-a spus legenda lacului, care, pretindea el, fusese numit dupa o printesa indiana, Winola, care se inecase atunci cand tatal sau nu a lasat-o sa se marite cu un razboinic chipes, dintr-un trib vecin “.

( extras din cartea Istorie traita, de Hillary Rodham Clinton, Ed.RAO, Bucuresti )