“ Familia mea mai pastreaza si astazi cabana, precum si multe din traditiile noastre de vara. Bill si cu mine am dus-o pe Chelsea la Lacul Winola pentru prima data cand nu implinise inca doi ani. Fratii mei petrec o parte din fiecare vara acolo. Din fericire, ei i-au adus si o serie de imbunatatiri. Acum vreo doi ani au instalat chiar si un dus.
La inceputul anilor ‘ 50, putini oameni locuiau pe marginea autostrazii cu doua benzi care trecea prin fata cabanei, iar in muntii din saptele casei se mai gaseau ursi si rasi. Cand eram copii, exploram tinuturile din preajma, catarandu-ne pe stanci sau conducand pe drumurile laturalnice, pescuind si plimbandu-ne cu barca pe raiul Susquehanna. Tata m-a invatat sa trag cu pusca in spatele casei si exersam pe cutii de conserve si pietre. Dar centrul nostru de interes era lacul, dincolo de strada si in jos, pe poteca ce trecea pe langa magazinul familiei Foster. Imi facusem acolo prieteni de vara care ma luau cu ei sa fac schi nautic sau sa vedem filme care erau proiectate pe niste cearsafuri in plin camp, pe malul lacului. De-a lungul timpului, am cunoscut oameni pe care nu i-as fi intalnit in Park Ridge, cum ar fi o familie pe care bunicul ii numea “ oameni de la munte “, care traiau fara electricitate sau masina.
Unul din baietii familiei, cam de varsta mea, a venit odata la noi la cabana pe cal sa ma intrebe daca nu voiam sa calaresc impreuna cu el.
Pe cand aveam vreo zece, unsprezece ani, jucam pinacle cu barbatii din familia : buniucl, tata, unchiul Willard si alti cativa, inclusiv unele figuri memorabile ca “ batranul Pete “ si Hank, cunoscuti ca perdanti notorii.
Pete traia la capatul unui drum desfundat si aparea la noi sa joace carti in fiecare zi, injurand si blestemand de fiecare data cand incepea sa piarda.
Hank venea numai cand era si tata acolo. Batea in poarta cu bastonul lui vechi si urca scarile abrupte urland :
- E nemernicul cu par negru acasa ? Ca vreau sa joc carti cu el.
Il stia pe tata de cand se nascuse si il invatase sa pescuiasca. Nici lui nu ii placea sa piarda, cum nu ii placea nici lui Pete, si uneori rasturna masa dupa cate o infrangere mai urata.
Dupa razboi, tata a inceput o afacere, deschizand o fabrica de postavuri, Rodrik Fabrics, in merchandise Mart din Chicago. Primul sau birou dadea inspre raul Chicago si imi amintesc ca mergeam acolo pe cand aveam trei sau patru ani.
Ca sa ma tina departe de geamuri, pe care le lasa deschise ca sa intre aer curat, mi-a spus ca un lup mare si rautraia dedesubt si m-ar fi mancat daca as fi cazut acolo. Mai tarziu, si-a deschis propria fabrica de imprimeuri intr-o cladire din Nordul orasului. A angajat lucratori cu ziua, mai tarziu pe mama, iar apoi si pe mine si pe fratii mei, cand am fost destul de mari sa putem ajuta cat de cat la imprimare. Turnam cu grija vopseaua pe marginea cadrului de matase si trageam matrita peste el sa imprimam modelul pe materialul de dedesubt. Apoi ridicam cadrul si lasam in jos placa de imprimare, iar si iar, creand modele frumoase, dintre care unele erau concepute chiar de tatal meu. Preferatul meu era “ Scara catre stele “.
In 1950, pe cand aveam trei ani, iar fratele meu Hugh era inca un bebelus, tata prosperase suficient cat sa-si permita sa mute familia in suburbia Park Ridge. Existau suburbii mai elegante si mai la moda in Nordul orasului, dar parintii mei se simteau bine in Park Ridge, printre toti ceilalti veterani, care alesesera aceasta suburbie pentru scolile sale publice excelente, parcurile, strazile strajuite de copaci, trotuarele largi si locuintele confortabile. Era un oras al albilor si al clasei de mijloc, un loc unde femeile stateau acasa si cresteau copiii, in timp ce barbatii mergeau la lucru in Loop, la optsprezece mile. Cei mai multi dintre tati ajungeau acolo cu trenul, dar tata trebuia sa faca mai multe opriri pe la potentialii clineti in vederea unor posibile vanzari, asa ca folosea zilnic masina familiei.
Tata a platit cu bani gheata casa de caramida cu doua etaje de pe strad Elm, colt cu Wisner. Aveam doua terase, o marchiza si o curte interioara unde copiii din cartier veneau sa se joace sau sa sterpeleasca cirese din pomul nostru.
Explozia demografica de dupa razboi era la apogeu si vedeai puzderie de copii peste tot. Mama a numarat odata patruzeci si sapte de copii numai in perimetrul coltului nostru de strada.
Alaturi erau cei patru copii ai familiei Williams, iar peste drum cei sase O’ Callaghan. Domnul Williams isi inunda curtea pe timpul iernii ca sa faca patinoar, unde ne dadeam cu patinele si jucam hockey ore in sir dupa scoala si in week-end. Domnul O’ Callaghan instalase un cos de baschet pe garaj, care aduna copii de peste tot sa joace tot felul de jocuri cu mingea.
Jocurile care imi placeau cel mai mult erau cele pe care le inventam noi insine, cum era o complicata intrecere pe echipe numita “ vaneaza si fugi “, o forma complexa a lui de-a v-ati ascunselea, precum si maratoanele zilnice de softball si kickball, jucate la coltul strazii cu capacele de canalizare pe post de baze.
Mama era tipul clasic de casnica. Cand ma gandesc la ea asa cum era in zilele acelea, vad o femeie aflata continuu in miscare, facand paturile, spaland vasele si punand cina pe masa la ora sase fix. Veneam zilnic acasa de la scoala pentru pranz – supa de rosii sau de pui cu taitei si branza la gratar, unt de arahide sau sandviciuri bologneze. In timp ce mancam, mama si cu mine ascultam programe de radio cum erau Mama Perkins sau Povestea preferata.
- Spune-mi o poveste, incepea.
- Ce fel de poveste ?
- Oricare.
Mama gasea din plin si ceea ce oamenii numesc astazi “ timp disponibil “ pentru fratii mei si pentru mine. Nu a invatat sa conduca pana pe la inceputul anilor 1960, asa ca mergeam pe jos oriunde. Pe timpul iernii, ne inghesuia pe o sanie si ne tragea pana la magazin. La intoarcere, noi sprijineam cumparaturile tot drumul pana acasa. Cand punea la uscat rufele pe sarma din spatele casei, se oprea uneori sa ma ajute sa fac podul sau se intindea in iarba cu mine ca sa imi descrie formele norilor de deasupra capului.
Intr-o vara, m-a ajutat sa construiesc un intreg univers fantastic intr-o cutie mare de carton. Am folosit oglinzi pentru lacuri si ramurele pentru copaci, si am inventat povesti in care le atribuiam roluri papusilor mele.
Intr-o alta vara, l-a incurajat pe fratele meu mai mic, Tony, sa isi urmeze visul de a sapa un tunel pana in China. A inceput prin a-i citi despre China, iar el petrecea zilnic ceva timp sapand la groapa pe care o incepuse langa casa. Uneori, gasea cate un betisor chinezesc sau vreun biscuit cu ravas pe care mama i le ascunsese acolo.
Fratele meu Hugh era si mai aventuros. Pe cand mergea doar de-a busilea, a deschis usa spre terasa si si-a croit drum printr-un metru de zapada, pana ce a venit mama sa-l salveze. De multe ori pleca impreuna cu prietenii sa se joace pe santierele de constructii care rasarisera de jur imprejur prin cartier si trebuia sa fie escortat inapoi acasa de politie.Ceilalti baieti intrau in masina patrulei, dar Hugh insista sa mearga pe langa aceasta, spunand politistilor ca a primit instructiuni stricte de la parinti sa nu intre in masinile necunoscutilor.
Mama voia sa invatam despre lume citind carti. A avut mai mult succes cu mine decat cu fratii mei, care au preferat sa invete din loviturile vietii. Mama ma lua la biblioteca in fiecare saptamana si mi-a placut foarte mult sa invat cum sa ma orientez prin sectiunea pentru copii. Ne-am luat televizor pe cand aveam cinci ani, dar nu ne lasa sa ne uitam prea mult la el. Jucam carti – razboi, popa prostul – si jocuri de masa, cum ar fi monopoly sau piticot. Cred la fel de mult pe cat credea si ea ca astfel de jocuri imbunatatesc abilitatile matemartice si de strategie ale copiilor. In timpul anului scolar, puteam conta pe ajutorul mamei la lectii, cu exceptia matematicii, unde il lasa pe tata. Ea mi-a dactilolgrafiat lucrarile si mi-a salvat incercarea dezastruoasa de a-mi croi o fusta pentru ora de lucru manual din gimnaziu.
Mama isi iubea casa si familia, dar se simtea incorsetata de optiunile limitate pe care i le oferea viata. Astazi, cand posibilitatea femeilolr de a opta pare covarsitoare, uitam cu usurinta cat era de restransa pe vremea generatiei mamei mele.
Mama a inceput sa frecventeze cursuri la universitate pe cand noi eram deja mari. Nu a absolvit niciodata, dar a adunat munti de credite la discipline care variau de la logica la psihologia copilului.
Mama se simtea revoltata de tratamentul prost acordat oricarei fiinte umane, in special copiilor. A inteles din experienta personala ca multi copii – desi nu din vina lor – erau dezavantajati si supusi discriminarii inca de la nastere. Detesta cabotinii si pretentiile de superioritate morala si ne-a impregnat fratilor mei si mie convingerea ca nu eram cu nimic superiori altora.
Pe cand era copil in California, vazuse cum copiii americani de origine japoneza din scoala erau supusi la discriminari dure si la sacaieli din partea colegilor lor anglo-saxoni. Dupa ce s-a intors la Chicago, s-a intrebat adesea ce se intamplase cu un anumit baiat pe care il placea.
Copiii ii spuneau “ Tosh “, o prescurtare de la Toshihishi. L-a intalnit din nou cand s-a intors in Alhambra sa slujeasca drept mare maestru la ceremonia aniversarii celei de a saizecea intalniri de la absolvirea liceului.
Dupa cum banuise, Tosh si familia lui fusesera inchisi in timpul celui de-al doilea razboi mondial, iar ferma le fusese confiscata.
Dar a fost induiosata sa afle ca, dupa ani de eforturi, Tosh devenise el insusi un cultivator de legume de succes.
Am crescut, asadar, printre impulsurile si invatamintele dictate de valorile parintilor mei, iar propriile convingeri politice ii reflecta pe amandoi. Diferenta dintre sexe incepuse sa se faca observata in familii ca a mea.
Mama era de fapt o democrata, desi nu o arata fatis, intr-un cartier dominat de republicani.
Tata era un om cu o structura de piatra, ridicat prin forte proprii, un republican conservator si foarte mandru de aceasta. Era, de asemenea, zgarcit la bani. Nu credea in credite si si-a condus afacerea pe principiul “ plateste cu banii jos “.
Ideologia sa se baza pe fortele si pe initiativele proprii, dar, spre deosebire de altii care se autointituleaza astazi conservatori, el intelegea importanta responsabilitatii fiscale si sustinea investitiile din bani publici in autostrazi, scoli, parcari si alte bunuri de nteres public importante.
Tata nu putea suferi risipa. Ca atatia altii care crecusera pe vremea Marii Criuze, frica de saracie i-a marcat viata. Mama isi cumpara rareori haine noi, iar ea si cu mine purtam negocieri cu tata timp de saptamani pentru anumite achizitii importante, cum ar fi o rochie noua pentru banchetul de absolvire.
Daca eu sau fratii mei uitam sa punem la loc capacul la tubul cu pasta de dinti, tata il arunca pe fereastra de la baie.
Trebuia sa iesim afara, chiar si pe zapada, sa il cautam prin tufisurile din fata casei.
Era felul lui de a ne reaminti sa nu irosim nimic.
Chiar si azi pun maslinele nemancate inapoi in borcan, impachetez si cea mai mica bucata de branza si ma simt vinovata cand trebuie sa arunc cate ceva.
Era un supraveghetor sever, dar stiam ca tine la noi. Cand imi faceam griji ca eram prea lenta in rezolvarea problemelor de matematica la concursurile saptamanale ale domnisoarei Metzger din clasa a patra, ma scula de dimineata ca sa ma treaca prin tabla inmultirii si sa ma invete sa fac impartiri.
Iarna inchidea caldura pe timpul noptii ca sa economiseasca bani, apoi se scula inainte de a se lumina de ziua ca sa o dechida din nou. Ma trezeam adesea in sunetul cantecelor tatei, care ingana bucatile favorite ale lui Mitch Miller.
Fratilor mei si mie ni se cerea sa facem treburi prin jurul casei fara sa ne asteptam la vreo plata. “ Va hranesc, nu ? “, ar fi spus tata. Mi-am luat prima slujba de vara pe cand aveam treisprezece ani, lucrand pentru administratia parcurilor din Park Ridge trei dimineti pe saptamana, supraveghind un parculet aflat la cateva mile distanta de casa.
Intrucat tata pleca mai devreme de dimineata in unica masina a familiei, trageam pana acolo si inapoi un carucior umplut cu mingi, palete, franghii de catarat si alte obiecte. Din acel an, in fiecare vara am avut cate o slujba si adesea imi luam de lucru si in timpul anului.
Tata era un om cu convingeri foarte puternice, ca sa o spun delicat.
Noi toti ne raliam opiniilor sale, cele mai multe despre comunisti, oameni de afaceri dubiosi si politicieni corupti, cele mai josnice trei forme de viata in ochii lui.
Din discutiile animate, uneori incinse, din jurul mesei din bucatarie, de obicei despre politica si sport, am invatat ca pot locui sub acelasi acoperis mai multe opinii.
Pana la implinirea varstei de doisprezece ani, aveam deja opinii proprii asupra multor lucruri. Am invatat, de asemenea, ca o persoana nu este neaparat rea pur si simplu pentru ca nu e de aceeasi opinie cu tine si ca, daca tu crezi in ceva, ai face bine sa fii pregatit sa-ti aperi convingerile.
De la ambii parinti am primit o educatie dura, pentru a fi pregatiti sa supravietuim oricaror dificultati pe care ni le-ar scoate in cale viata.
Voiau ca noi sa fim in stare sa ne purtam de grija, eu la fel de mult ca si fratii mei.
La scurt timp dupa ce ne-am mutat in Park Ridge, mama a observat ca ezitam sa ies afara sa ma joc. Uneori ma intorceam plangand, spunand ca fetitele de peste drum ma tot impingeau de colo-colo.
Suzy O’ Callaghan avea frati mai mari, asa ca era obisnuita sa se joace un pic mai dur. Eu aveam doar patru ani, dar mama se temea ca, daca ma las prada temerilor mele, ele isi vor pune amprenta asupra mea pentru tot restul vietii.
Intr-o zi am venit fugind acasa. M-a oprit.
- Intoarce-te inapoi, mi-a ordonat, si, daca Suzy te loveste, ai voie de la mine sa o lovesti si tu pe ea. Trebuie sa stii sa te aperi. In casa asta nu e loc pentru lasi.
Mai tarziu mi-a spus ca privise totul din spatele perdelei din sufragerie si ma vazuse indreptandu-ma de umeri si traversand hotarata drumul.
M-am intors dupa cateva minute, stralucind de bucuria victoriei.
- Pot sa ma joc cu baietii acum, am spus. Iar Suzy va fi prietena mea.
A fost si inca mai este.
Am participat ca scolarita, si mai tarziu ca cercetas, la toate paradele de 4 iulie, la strangerea de fonduri pentru saraci, la vanzarile de prajiturele si la toate celelalte activitati care meritau o insigna sau aprobarea adultilor.
Am inceput prin a organiza jocuri pentru copiii din cartier, apoi intreceri sportive si carnavaluri in curte, atat pentru distractie, cat si pentru a aduna banuti pentru actiuni caritabile.
Exista o fotografie veche dintr-un ziar local, The Park Ridge Advocate, care ne infatiseaza pe mine si pe prietenii mei predand o punga de bani astfel adunati fondului de caritate United Way.
Ii adunasem la jocurile “ olimpice “ organizate in cartier pe cand aveam doisprezece ani.
Inconjurata de un tata si de frati care erau toti fanatici ai sporturilor, am devenit eu insami o impatimita amatoare de sporturi si, ocazional, si competitoare.
Sustineam diferitele echipe ale scolii si mergeam la cat de multe competitii puteam.
Tineam cu echipa de baseball The Cubs, asa cum tineau si familia mea si cei mai multi oameni din cartierul nostrum. Jucatorul meu favorit era domnul Cub insusi, Ernie Banks.
In cartier era aproape un sacrilegiu sa sustii echipa adversa, White Sox, care juca in Liga Americana, asa ca i-am adoptat pe Yankees ca echipa din Liga, in parte si pentru ca il adoram pe Mickey Mantle.
Explicatiile cu privire la rivalitatile sportive din Chicago s-au lovit de o indiferenta totala mai tarziu, in anii campaniei pentru Senat, cand newyorkezii sceptici nu credeau ca o nativa din Chicago ar fi putut fi fidela unei echipe din Bronx.
In liceu am jucat pe timpul verii intr-o echipa de fete din liga de softball, iar ultima echipa in care am activat era sponsorizata de un distribuitor local de bomboane. Purtam sosete albe cu aparatoare pentru genunchi, sorturi negre si tricouri roz, in onoarea numelui patronului nostru, Good & Plenty ( Mult si Bun ).
Copiii din Park Ridge mergeau in palcuri inspre si dinspre parcul Hinckley, inotand pe timpul verii in apele reci ale piscinei si patinand iarna pe marele patinoar in aer liber.
Ne plimbam si mergeam cu bicicletele peste tot – uneori urmarind camioanele lente ale Serviciului municipal de salubritate care lasau in urma o lunga dara de DDT in amurgul lunilor de vara. Nimeni nu credea pe vremea aceea ca pesticidele erau toxice. Consideram numai ca era foarte distractiv sa pedalezi prin norul de gaz, respirand mirosurile dulci-acrisoare ale ierbii proaspat taiate si ale asfaltului fierbinte, pe cand furam ultimele minute de joaca inainte de lasarea serii.
Uneori patinam pe raiul Des Plaines, in timp ce tatii nostri se incalzeau la foc si discutau despre cum raspandirea comunismului ameninta felul nostru de trai, despre cum rusii detneau bomba si despre cum, din cauza satelitului Sputnik, pierdeam cursa pentru cucerirea spatiului. Dar Razboiul Rece era o notiune abstracta pentru mine, iar lumea din imediata mea apropiere imi parea sigura si stabila. Nu stiam nici un copil ai carui parinti sa fi divortat si, pana sa intru la liceu, nu stiam de nimeni care sa fi murit altfel decat de batranete. Recunosc ca acest cocon benign era o iluzie, dar una pe care as dori-o oricarui copil.
Am crescut intr-o era circumspecta si conformista a istoriei americane. Dar, in ciuda educatiei de tipul “ tata stie cel mai bine “ , am fost invatata sa rezist presiunii celor de varsta mea.
Mama nu voia sa auda despre cum erau imbracati prietenii mei, ce credeau depre mine sau orice altceva de felul acesta.
- Tu esti unica, imi spunea ea. Poti sa gandesti pentru tine insati. Nu-mi pasa ca toata lumea face asa. Noi nu suntem toata lumea. Tu nu esti ca toata lumea.
Mie imi convenea, pentru ca de cele mai multe ori asa simteam si eu. Desigur, am facut ceva eforturi sa ma integrez.
Aveam destula vanitate adolescentina incat sa refuz uneori sa port ochelarii cu sticle groase de care aveam nevoie de pe cand aveam noua ani, pentru a-mi corecta vederea extrem de slaba.
Prietena mea din clasa a sasea, Betsy Johnson, se plimba cu mine prin oras pe post de caine insotitor pentru orbi.
Uneori intalneam colegi de clasa si nu reuseam sa-i disting – nu pentru ca as fi fost increzuta, ci pentru ca nu puteam recunoaste pe nimeni.
Aveam treizeci de ani cand ma invatat sa port lentile de contact ine si destul de puternice pentru a-mi corecta vederea.
Lui Betsy si mie ni se permitea sa mergem singure la cinematograful Pickwick in dupa-amiezele de sambata.
Intr-o zi, am mers de doua ori sa vedem Iubire, vino inapoi cu Doris Day si Rock Hudson.
Dupa aceea, ne-am dus la un restaurant unde ne-am luat cartofi prajiti si coca-cola. Credeam ca noi eram cele care inventaseram inmuiatul cartofilor prajiti in katch-up, dupa ce o chelnerita de la Robin Hood ne-a spus ca nu a mai vaut pe nimeni facand astfel.
Nu am stiut ce e un fast-food pana ce familia mea a inceput sa mearga la McDonald’s, prin 1960.
Primul McDonald’s din apropiere a fost deschis in Des Plaines in 1955, dar familia mea nu a descoperit lantul de restaurante decat atunci cand s-a deschis unul in apropiere, in Niles.
Chiar si dupa aceea, mergeam acolo doar pentru ocazii speciale. Inca imi aduc aminte cum am vazut numaru de burgeri vanduti la Arcadele de Aur schimbandu-se de la mii la milioane. “
( extras din Istorie traita de Hillary Rodham Clinton – “ O poveste americana “, Ed.RAO, Bucuresti )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu