“ Peter mi-a povestit despre planurile lui Marian de a pune bazele unei organizatii de sprijin si de consiliere impotriva saraciei si m-a indemnat sa o intalnesc cat pot de repede.
Cateva luni mai tarziu, Marian a tinut un discurs la Yale. M-am prezentat dupa finalul conferintei si i-am solicitat o slujba de vara. Mi-a spus ca imi poate oferi o slujba, dar ca nu ma poate plati. Asta era o problema, intrucat trebuia sa castig ceva pentru a suplimenta bursa pe care mi-o acordase Wellesley pentru a studia dreptul si banii de studiu obtinuti din imprumuturi.
Consiliul de Cercetare al Drepturilor Civile al studentilor in Drept mi-a acordat o bursa, pe care am utilizat-o pe timpul verii 1970 pentru a lucra la Proiectul de cercetare Washington, demarat de Marian la Washington.
Senatorul Walter “ Fritz “ Mondale din Minnesota, mai tarziu vicepresedinte in Administratia Carter, a decis sa tina audieri la Senat pentru a investiga conditiile de munca si de viata ale lucratorilor fermieri emigranti. Audierile din 1970 au coincis cu aniversarea a zece ani de la prezentarea faimosului documentar de televiziune al lui Edward R.Murrow, Recolta rusinii, care ii socase pe americani in 1960, prin expunerea tratamentului mizerabil indurat de lucratorii emigranti. Marian mi-a dat sarcina de a face cercetarea asupra starii de educatie si de sanatate a copiilor emigranti. Avusesem o serie de experiente limitate cu copiii emigrantilor, doar in scoala primara, unde frecventau cateva luni pe an, si cu altii pe care biserica mi-i daduse sa le port de grija in timpul zilei ca baby-sitter, pe cand aveam vreo paisprezece ani. In fiecare duminica dimineata, in timpul recoltei, mergeam cu cativa dintre prietenii mei de la Scoala de duminica in campusul emigrantilor, unde aveam grija de copiii sub zece ani, in timp ce fratii si surorile lor mai mari lucrau pe camp cu parintii.
Am cunoscut o fetita de sapte ani, Maria, care se pregatea pentru prima comuniune, cand familia avea sa se intoarca in Mexic la sfarsitul culesului. Dar ea nu ar fi putut sa efectueze aceasta “ trecere “, daca familia nu ar fi economisit destui bani pentru a-i cumpara o rochie alba, cum se cuvenea.
I-am spus mamei despre Maria, iar ea m-a luat sa-i cumparam o rochita frumoasa.
Cand i-am aratat-o mamei Mariei, aceasta a inceput sa planga si a cazut in genunchi sa-i sarute mamei mainile. Jenata, mama tot repeta ca stia cat era de important pentru o fetita sa se simta speciala in acea zi. Dupa ani, mi-am dat seama ca mama trebuie sa se fi identificat cu Maria.
Desi acesti copii traiau vieti grele, erau inteligenti, optimisti si isi iubeau parintii. Copiii lasau orice ar fi facut in acel moment pentru a alerga inaintea parintilor, cand acestia se intorceau de la camp. Tatii ii ridicau in brate pe copiii incantati, iar mamele se aplecau sa isi imbratiseze pruncii care se mai tarau inca pe branci. Era exact ca in cartierul meu cand tatii se intorceau din oras, dupa munca.
Dar, pe masura ce continuam cercetarea, am aflat cat de des lucratorii la ferme si copiii lor erau – si inca mai sunt –lipsiti de conditii de baza, cum ar fi cazarea si canalizarea. Cesar Chavez pusese bazele Asociatiei Nationale a Lucratorilor Fermieri in 1962, organizand lucratorii de pe campurile din California, dar conditiile din cea mai mare parte a tarii nu se schimbasera prea mult din 1960 incoace.
Audierile la care am asistat in iulie 1970 faceau parte dintr-o serie pe care comisia senatoriala le tinuse pentru a aduna marturii si dovezi de la lucratorii la ferme, avocati si angajatori.
Unii martori venisera cu dovezi privind anumite corporatii care detineau mari ferme in Florida, in care lucratorii erau tratati la fel de prost ca in urma cu zece ani.
Cativa studenti pe care ii stiam de la Yale au asistat la lucrari in numele clientilor corporatisti, reprezentati de companiile de avocati pentru care lucrau ca asociati pe timpul verii. Studentii respectivi mi-au povestit apoi cum erau invatati sa repare imaginea “ sifonata “ a clientilor. Le-am sugerat ca metoda cea mai eficienta ar fi fost imbunatatirea tratamentului acordat lucratorilor.
Cand m-am intors la Yale pentru al doilea an de studii, in toamna lui 1970, m-am decis sa ma concentrez asupra felului in care legea afecta copiii. In mod traditional, drepturile si nevoile copiilor erau acoperite de dreptul familiei si erau de obicei definite prin orice ar fi dorit parintii, cu cateva exceptii notabile, cum ar fi dreptul copilului de a primi tratamentul medical necesar chiar si in ciuda obiectiilor de natura religioasa ale parintilor.
Incepand cu anii 1960, tribunalele gasisera situatii in care copiii aveau, intr-o anumita masura, drepturi separate de cele ale parintilor lor.
Doi dintre profesorii mei de la Drept, Jay Katz si Joe Goldstein, mi-au incurajat interesul in acest nou domeniu si mi-au sugerat sa invat mai mult despre dezvoltarea copilului, prin intermediul unui curs tinut la Centrul Yale de Studii asupra Copilului.
M-au trimis sa il intalnesc pe directorul Centrului, doctor Al Solnit, si pe seful clinicii sale, doctor Sally Provence. I-am convins sa ma lase sa petrec un an la Centru, sa asist la discutiile asupra diferitelor cazuri si sa urmaresc sesiunile clinice. Doctorul Solnit si profesorul Goldstein mi-au cerut sa lucrez ca asistent - cercetator pentru elaborarea cartii Beyond the Best Interest of the Child ( Dincolo de cel mai bun interes al copilului ), pe care o scriau in colaborare cu Anna Freud, fiica lui Sigmund.
Am inceput, de asemenea, sa ma consult cu personalul medical de la spitalul Yale- New Haven cu privire la nou constientizata problema a abuzului asupra copilului si am inceput sa schitez procedurile legale la care ar fi putut apela spitalele in eventualele cazuri de abuz.
Acestea activitati mergeau mana in mana cu sarcinile mele de la Oficiul de Servicii Legale din New Haven. Un tanar avocat de acolo, Penn Rhodeen, m-a invatat cat era de important pentru copii sa aiba proprii avocati in situatii ce presupuneau abuz si neglijenta. Penn mi-a cerut sa il asist in reprezentarea unei femei afro-americane de cincizeci de ani, care luase in grija o fetita de doi ani metisa, de la nasterea acesteia. Aceasta femeie isi crescuse deja proprii copii si voia sa adopte fetita. Departamentul de servicii sociale din Connecticut si-a urmat politica ce prevedea ca parintii ingrijitori nu pot adopta un copil si luase fetita din grija femeii pentru a o plasa unei familii mai “ potrivite “. Penn a dat in judecata administratia respectiva, argumentand ca doica fusese singura mama pe care o cunoscuse fetita vreodata si ca indepartarea acesteia i-ar putea cauza traume de durata. In ciuda eforturilor noastre, am pierdut procesul, dar asta m-a indemnat sa caut mai departe modalitati pentru ca nevoile si drepturile copiilor sa fie recunoscute de sistemul juridic. Am inteles ca ceea ce voiam sa realizez prin intermediul legii era sa fac auzita vocea copiilor care altfel nu erau ascultati.
Primul meu articol de specialitate, intitulat Children Under The Law, a fost publicat in 1974, in Harvard Educational Review.
El exploreaza deciziile dificile carora domeniul juridic si societatea trebuie sa le faca fata, atunci cand copiii sunt supusi abuzurilor sau sunt neglijati de propriile familii sau cand deciziile parintilor au consecinte potential ireparabile, cum ar fi negarea dreptului la ingrijire medicala sau al celui de a-si continua scoala.
Opiniile mi-au fost modelate de ceea ce am observat ca voluntar la Serviciile Legale, ce reprezentau pe copiii aflati in plasament, si de experientele avute la Centrul de Studii asupra Copilului din spitalul Yale-New Haven. Am acordat asistenta juridica medicilor in timpul vizitelor, cand incercau sa-si dea seama daca ranile copiilor erau rezultatul unor abuzuri si, in cazul in care erau, daca era mai bine sa fie luati din grija familiei si plasati sub tutela incerta a sistemului de ingrijire a copilului.
Erau decizii teribil de greu de luat. Proveneam dintr-o familie foarte unita si credeam in dreptul natural de preemtiune al parintilor de a-si creste copiii dupa cum considera ei mai bine. Dar experientele mele din spitalul Yale-New Haven erau foarte departe de educatia protectiva de suburbie pe care o primisem.
Se poate sa fi existat abuzuri asupra copiilor si violenta domestica si in Park Ridge, dar eu nu am vazut-o. Din contra, in New Haven, am vazut copii pe care parintii ii batusera si ii arsesera, care fusesera lasati singuri zile la rand in apartamente sordide, copii ai caror parinti nu incercasera, ba chiar refuzasera sa ceara ajutorul medicilor.
Tristul adevar, dupa cum am aflat, era ca unii parinti abdicasera de la drepturile de parinte si cineva – de obicei un alt membru al familiei, dar, in cele din urma, Statul – trebuia sa intervina pentru a da copilului sansa unui camin iubitor si permanent.
Ma gandeam adesea la neglijenta si la tratamentul neadecvat acordate propriei mele mame in copilarie de catre parintii si bunicii ei, si la modul in care alti adulti iubitori au umplut vidul emotional pentru a o ajuta.
Mama a incercat sa intoarca aceasta favoare, aducand acasa fete de la un orfelinat local pentru a o ajuta la treburile din jurul casei. Voia sa le acorde aceeasi sansa care ii fusese data ei, de a vedea cum functioneaza o famiie intacta, ai carei membri se sprijineau reciproc. “
( Extras din “ Istorie traita “ – de Hillary Rodham Clinton, Ed.RAO, Bucuresti )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu