Istorie traita de Hillary Rodham Clinton : anii colegiului

“ In 1994, Frontline, serialul de televiziune al PBS, a produs un documentar despre promotia 1969 de la Wellesley, “ Promotia lui Hillary “.

Era despre mine, desigur, dar era mult mai mult decat atat.

Producatorul, Rachel Dretzin, a explicat de ce Frontline a decis sa examineze clasa noastra la douazeci si cinci de ani dupa ce absolviseram : “ Au parcurs o cale ca nici o alta generatie inaintea lor, intr-un timp de schimbari si bulversari profunde pentru femei “.

Colegele din anul meu au spus ca Wellesley era o scoala de fete atunci cand am inceput noi si un colegiu pentru femei cand am absolvit. Acest sentiment spunea la fel de mult despre noi, pe cat spunea colegiul insusi.

Am sosit la Wellesley aducand cu mine convingerile politice ale tatalui meu si visele mamei si l-am parasit cu propriile vise si convingeri.

Dar in acea prima zi, pe cand parintii mei se indepartau, m-am simtit singura, coplesita si scoasa din mediul meu.

Am cunoscut fete care mersesera la scoli private, traisera in strainatate, vorbeau fluent alte limbi si sarisera peste anul preparator datorita punctajelor mari botinute la testele pentru avansati.

Iesisem din tara numai o data, pentru a vedea partea canadiana a cascadei Niagara.

Singurul meu contact cu limbile straine il constituisera orele de latina din liceu.

Nu am reusit de la inceput sa-mi intru in ritm ca student la Wellesley. Am fost inscrisa la cursuri care s-au dovedit foarte competitive.

Lupta cu matematica si geologia m-a convins, odata pentru totdeauna, sa renunt la ideea de a deveni doctor sau om de stiinta.

Profesorul de franceza mi-a sugerat subtil :

- Domnisoara, talentul dumitale sta in alta parte.

La o luna dupa inceperea scolii mi-am sunat parintii si le-am spus ca nu cred ca sunt suficient de desteapta sa fiu acolo.

Tata mi-a cerut sa ma intorc acasa, iar mama mi-a spus ca nu vrea sa ma vada abandonand.

Dupa un debut nesigur, dubiile au inceput sa plateasca si am realizat ca realmente nu ma puteam intoarce acasa, asa ca as fi facut mai bine sa incerc.

Intr-o noapte cu multa ninsoare din primul meu an la colegiu, Margaret Clapp, pe atunci presedinta a scolii,  a sosit pe neasteptate la caminul meu, Stone Davis, care era asezat pe coasta de deasupra Lacului Waban. A intrat in sala de mese si a solicitat un numar de voluntari pentru a o ajuta sa scuture zapada de pe crengile copacilor din jur ca sa nu se rupa sub greutate.

Am mers de la copac la copac prin zapada care ne ajungea la genunchi sub un cer plin de stele, condusi de o femeie inteligenta, constienta de surprizele si vulnerabilitatile naturii. Ea ne-a ghidat si ne-a indemnat la lucru cu aceeasi grija si pe studenti, si pe profesori.

M-am decis in noaptea aceea ca imi gasisem locul.

Madeleine Albright, care a fost ambasador la Natiunile Unite si secretar de Stat in administratia Clinton, incepuse Wellesley cu zece ani inaintea mea.

Am discutat adeseori cu ea despre diferentele dntre perioada in care fusese ea acolo si perioada mea.

Ea si prietenele ei din anii 1950 erau mai preocupate de gasirea unui sot si mai putin de schimbarile din lumea din afara.

Cu toate acestea, si ele au beneficiat de exemplul de la Wellesley si de asteptarile induse aici, cu privire la ceea ce o femeie putea sa realizeze in viata daca i se dadea ocazia. Atat pe vremea lui Madeleine cat si in a mea, Wellesley punea accentul pe a te face utila.

Motto-ul latin al colegiului este Non ministrari sed ministrare – Nu a fi slujit de altii, ci a sluji tu insuti -, o fraza in plina concordanta cu educatia mea metodista.

La ora la care soseam acolo, in miezul unei ere de activism studentesc, multe dintre studente priveau acest motto ca un apel pentru femei de a deveni mai implicate in modelarea propriilor vieti si in influentarea lumii din jurul lor.

Ceea ce am apreciat cel mai mult la Wellesley au fost prietenii de o viata pe care mi i-am facut acolo si oportunitatea oferita de acest colegiu femeilor de a ne face sa ne intindem aripile si mintile pentru calatoria continua spre autodefinire si autocunoastere.

Am invatat din pataniile pe care ni le povesteam una alteia, asezate in cerc in dormitor sau in timpul lungilor pranzuri luate la cantina construita toata din sticla.

Am locuit in acelasi camin, Stone Davis, pe toata perioada celor patru ani petrecuti aici si am sfarsit prin a imparti un coridor cu alte cinci studente, care mi-au devenit prietene de o viata.

Johanna Branson, o dansatoare inalta din Lawrence, Kansas, a devenit specialista in istoria artei si mi-a impartasit dragostea ei pentru tablouri si film.

Johanna a explicat in documentarul facut de Frontline ca din prima zi la Wellesley ni s-a spus ca eram “ crema cremei. Asta ar putea suna foarte elitist si obraznic astazi. Dar la acea data, era un lucru minunat de auzit daca erai fata..... nu trebuia sa stai in umbra nimanui “.

Jinnet Fowles, din Connecticut, si ea studenta la Arte, punea intrebari la care era greu de raspuns despre ce credeam eu ca putea fi cu adevarat realizat prin actiunea studenteasca.

Jan Krigbaum, un spirit liber din California, a adus un plus de entuziasm fiecarei initiative si a ajutat la promovarea unui program de schimb latino-american.

Connie Hoenk, o blonda cu parul lung din South Bend, Indiana, era un caracter practic, o fata cu picioarele pe pamant ale carei opinii reflectau adeseori radacinile noastre comune din Midwest.

Suzy Salomon, o fata inteligenta si muncitoare dintr-o alta suburbie din Chicago, cre radea des si cu usurinta, era intotdeauna gata sa ajute pe toata lumea.

Doua studente din ani mai mari, Shelley Parry si Laura Grosch, ne-au devenit mentori.

Aflata in anul doi pe cand eu eram boboc, Shelley avea o gratie si o purtare deosebite pentru o tanara. Ma privea calm cu ochii ei mari si inteligenti, in timp ce eu continuam sa-i vorbesc despre nedreptatile reale sau imaginare din lume, si apoi cauta sursa pasiunii mele sau faptele pe care imi intemeiam pozitia adoptata.

Dupa  absolvire, ea a predat in Ghana si in alte tari africane, unde l-a intalnit pe sotul ei, australian, si s-a stabilit, in cele din urma, in Australia.

Colega de camera a lui Shelley era neimblanzita Laura Grosch, o tanara de mare sensibilitate si talent artistic.

Cand am vazut Speriat la nebunie, una dintre picturile Laurei aflate in camera ei, mi-a placut atat de mult incat am cumparat-o in decursul mai multor ani in rate mici.

Mai atarna si astazi pe un perete din casa noastra din Chappaqua.

Toate aceste fete s-au transformat in femei a caror prietenie m-a sustinut si m-a incurajat de-a lungul anilor.

Colegiul nostru exclusiv de fete a pus accentul pe realizarile academice si pe dezvoltarea spiritului organizatoric prin activitati extrascolare, pe care le-am fi ratat intr-un colegiu mixt.

Nu numai ca femeile coordonau toate activitatile studentesti – de la consiliile studentesti pana la ziare si cluburi – dar, de asemenea, se simteau libere sa isi asume riscuri, sa comita erori si chiar sa dea gres una fata de alta.

Era normal ca presedintele clasei, editorul ziarului si cel maibun student din fiecare domeniu sa fie o femeie.

Si putea fi oricare dintre noi. Spre deosebire de unele fete destepte din liceul meu, care se simteau presate sa lase la o parte propriile ambitii pentru a urma niste vieti mai traditionale, colegele mele de la Wellesley voiau sa le fie recunoscute abilitatile, munca asidua si performantele.

Aceasta ar putea fi explicatia faptului ca exista un numar disproportionat de femei absolvente de colegii destinate exclusiv fetelor in profesii in care femeile tind sa fie subreprezentate.

Absenta baietilor ne-a eliberat mintea si a creat un spatiu sigur in care sa putem ignora aparentele – in toate sensurile cuvantului – de luni si pana vineri dupa-amiaza.

Ne-am concentrat asupra studiilor noastre fara nimic care sa ne distraga de la aceasta si nu trebuia sa ne ingrijoram pentru cum aratam atunci cand mergeam la ore.

Dar, fara baieti in campus, vietile noastre sociale erau canalizate catre drumetii si ritualuri de intalnire pe care le numiseram “ ceaiuri dansante “.

Cand am sosit in toamna anului 1965, colegiul isi mai asuma inca rolul de “ inlocuitor “ de parinte pentru studente.

Nu puteam primi baieti in camera decat intre 2 si 5.30 duminica dupa-amiaza, iar atunci trebuia sa tinem usile intredeschise si sa urmam ceea ce se numea regula " celor doua picioare " : doua, din cele patru, picioare trebuiau sa fie in permanenta pe podea.

In week-end, stingerea se dadea la unu noaptea, iar Route 9 care ducea de la Boston la Wellesley era ca o pista de Grand Prix vinerea si sambata seara, cand baietii cu care ne intalniseram conduceau nebuneste inapoi spre campus ca sa nu intram in bucluc.

Aveam birouri de receptie la intrarea in fiecare camin, unde vizitatorii trebuiau sa se prezinte si erau identificati printr-un sistem de clopotei si anunturi care ne avizau daca persoana care venise sa ne vada era un barbat sau femeie.

Un “ vizitator “ era o femeie, un “ apelant “ era un barbat.

Anuntul privind un apelant neasteptat iti dadea timp sa te aranjezi sau sa suni la poarta sa spui studentei de serviciu ca nu esti disponibila.

Prietenele mele si cu mine studiam mult si ne vedeam cu baieti de varsta noastra, cei mai multi de la Harvard si de la alte universitati din Ivy League, pec care ii cunosteam prin prieteni sau la asa-numitele ceaiuri dansante.

Muzica era de obicei atat de tare in timpul acelor dansuri, incat nu intelegeai nimic din ce ti se spunea, in afara cazului in care ieseai afara, ceea ce faceai doar cu cineva care iti trezise interesul.

Odata am dansat ore intregi in Alumni Hall din campusul nostru cu un tanar al carui nume credeam ca este Farce ( farsa ), ca sa aflu ulterior ca era Forrest ( padure ).

Am avut doar doi prieteni destul de seriosi incat sa-i prezint familiei mele, dar vizitele lor, data fiind atitudinea tatalui meu fata de oricare baiat cu care m-as fi intalnit, erau mai degraba un fel de hartuiala decat niste intalniri amicale. Ambii tineri au supravietuit, dar nu si relatiile noastre.

Date fiind vremurile pe care le traversam, am ajuns in curand sa fim iritate de regulile arhaice de la Wellesley si am cerut sa fim tratate ca niste adulti.

Am facut presiuni asupra administratiei colegiului sa renunte la regulile in loco parentis, ceea ce a si facut intr-un final, pe cand eram presedinta consiliului colegiului.

Aceasta schimbare a coincis cu eliminarea unui program de cursuri obligatoriu pe care studentii il considerau opresiv.

Privind inapoi catre acei ani, am putine regrete, dar nu sunt convinsa ca eliminarea cursurilor obligatorii si a supravegherii cvasiparentale a reprezentat un progres de dorit.

Doua dintre cursurile la care am avut cel mai mult de invatat au fost cursuri obligatorii, iar acum stiu mai bine sa apreciez valoarea cursurilor esentiale intr-un set de discipline.

Plimbandu-ma prin caminul mixt unde se afla fata mea, la Stanford, vazand fete si baieti peste tot pe coridoare, ma intreb cum mai ajunge cineva in ziua de azi sa studieze cat de cat.

Pe la mijlocul anilor ‘60, campusul calm si protejat de la Wellesley incepuse sa absoarba socul evenimentelor din lumea din afara.

Desi fusesem aleasa presedinta Tinerilor Republicani din colegiu inca din primul an, dubiile mele cu privire la partid si la politicile acestuia se aflau in continua crestere, mai ales cand era vorba despre razboiul din Vietnam si despre drepturile civile.

Biserica mea daduse elevilor care absolvisera liceul un abonament la revista Motive, publicata de biserica metodista.

In fiecare luna citeam articole ce exprimau opinii in clara contradictie cu sursele mele obisnuite de informatie.

Incepusem, de asemenea, sa citesc The New York Times, spre consternarea tatei si incantarea domnisoarei Fahlstrom.

Am citit discursuri si eseuri scrise de “ vulturi “, “ porumbei “ si de toate celalalte tipuri de comentatori.

Ideile mele, cele vechi si cele noi, erau testate zilnic de profesorii mei de stiinte politice, care m-au obligat sa-mi dezvolt intelegerea lumii si sa-mi examinez propriile idei preconcepute, atunci cand evenimentele in curs ofereau suficient material pentru analiza.

Nu dupa mult timp, am realizat ca parerile mele politice nu se mai sincronizau cu Partidul Republican.

Era timpul sa renunt la pozitia de presedinta a Tinerilor Republicani.

Vicepresedinta organizatiei si prietenea mea, Betsy Griffith , nu numai ca a devenit presedinta in locul meu, dar a si ramas in partid impreuna cu sotul ei, consultantul politic John Deardourff. Ea s-a zbatut mult sa impiedice partidul sa adopte o linie politica dura si a fost un suporter acerb al amendamentului privind egalitatea in drepturi.

Si-a luat doctoratul in istorie si a scris o biografie apreciata a lui Elizabeth Cady Stanton, inainte de a-si pune experienta de feminista si educatoare de femei in slujba Scolii de fete de la Madeira, Virginia de Nord, ca directoare a acelui colegiu.

Toate acestea erau insa departe in viitor cand am parasit organizatia de tineret a republicanilor din colegiul Wellesley si m-am cufundat adanc in studierea problemelor Vietnamului.

Este greu de explicat tinerilor americani de astazi, in special cand detinem o armata alcatuita exclusiv din voluntari, cat era de obsedata generatia mea de razboiul din Vietnam.

Parintii nostri trecusera prin cel de-al doilea razboi mondial si ne povestisera despre spiritul de sacrificiu al Americii din acele timpuri si despre consensul din randul populatiei, dupa bombardamentul de la Pearl Harbour, in legatura cu necesitatea ca America sa intre in razboi.

In cazul Vietnamului, tara era divizata, lasandu-ne oarecum confuzi cu privire la propriile sentimente. Eu si prietenii mei discutam si dezbateam constant chestiunea razboiului.

Cunosteam baieti care intrasera in programele ROTC ( Scoala de antrenament pentru ofiterii in rezerva ) si asteptau cu nerabdare sa mearga pe front dupa absolvire, dar si baieti care intentionau sa se opuna directivei.

Aveam conversatii lungi cu privire la ce am fi facut daca am fi fost barbati, realizand pe deplin ca nu trebuia sa ne confruntam cu aceleasi optiuni.

Era teribil de greu pentru toata lumea.

Un prieten de la Princeton a renuntat la scoala si s-a inrolat in Marina, deoarece, mi-a marturisit el, se saturase de atatea controverse si incertitudine.

Dezbaterea asupra Vietnamului a dus la formarea unor atitudini puternice nu numai fata de razboi, dar si privind datoria si dragostea fata de patrie.

Iti onorai patria daca luptai intr-un razboi pe care il considerai nedrept si cu totul impotriva intereselor americane ?

Erai lipsit de patriotism daca te foloseai de sistemul de amanare sau de hazard pentru a evita incorporarea ?

Multi dintre studentii pe care ii stiam si care s-au opus si au protestat impotriva ratiunilor si moralitatii acelui razboi iubeau America la fel de mult cat vitejii barbati si femei care au mers la lupta fara sa ezite sau cei care au ridicat ulterior anumite semne de intrebare.

Pentru multi tineri mai reflexivi si cu un nivel avansat de constiinta, nu existau raspunsuri simple, iar modalitatile de exprimare a patriotismului erau diverse.

Unii scriitori si politicieni contemporani au incercat sa respinga angoasa acelor ani, privind-o ca pe o intrupare a starii de comoditate din societatea anilor 1960.

De fapt, exista unii oameni carora le-ar placea sa poata rescrie istoria acelor vremuri pentru a sterge mostenirea razboiului si tulburarile sociale la care acesta a dat nastere.

Ei ar vrea sa ne faca sa credem ca dezbaterile respective au fost frivole, dar eu nu mi le amintesc astfel.

Vietnamul a avut mare importanta si a schimbat tara pentru totdeauna.

Aceasta natiune mai pastreaza inca o rezerva de vinovatie si de dubii fata de cei care au luptat sau nu atunci.

Desi, ca femeie, stiam ca nu puteam fi incorporata, am petrecut nenumarate ore luptandu-ma cu propriile sentimente contradictorii.

Privind in urma, 1968 a fost un an de cumpana pentru tara si pentru evolutia mea personala si politica.

Evenimente nationale si internationale se succedau cu repeziciune : ofensiva de la Tet, retragerea lui Lindon Johnson din cursa pentru alegerile prezidentiale, asasinarea lui Martin Luther King Jr., asasinarea lui Robert Kennedy si neincetata escaladare a razboiului din Vietnam.

Pana in anul al treilea de colegiu, trecusem de la a fi sustinatoarea lui Goldwater la sustinerea campaniei antirazboi a lui Eugene McCarthy, un senator democrat din Minnesota, care a concurat cu presedintele Johnson in turul preliminar al alegerilor.

Desi admiram realizarile pe plan intern ale presedintelui Johnson, consideram ca a sustine asiduu un razboi pe care il mostenise era o greseala tragica.

Impreuna cu alti cativa prieteni, plecam cu masinile spre Manchester, New Hampshire, vinerea si sambata, pentru a lipi plicuri si a vizita sectiile de votare.

Am avut sansa de a-l intalni pe senatorul McCarthy cand s-a oprit odata la sediul sau central pentru a multumi studentilor voluntari care participasera alaturi de el la manifestatiile impotriva razboiului.

Aproape ca l-a invins pe Johnson in alegerile primare din New Hampshire, iar la 6 martie 1968, senatorul Robert F.Kennedy de New York s-a alaturat cursei.

Asasinarea doctorului King la 4 aprilie 1968, pe la sfarsitul anului meu de juniorat, m-a umplut de tristete si de manie.

In cateva orase au izbucnit tulburari sociale.

Ziua urmatoare m-am alaturat unui mars de protest si de doliu care s-a tinut in Post Office Square din Boston.

M-am intors in campus purtand o banderola neagra si foarte ingrijorata de viitorul care ii statea in fata Americii. “.

( Istorie traita, de Hillary Rodham Clinton, Ed.RAO, Bucuresti, 2006 )