“ Pana la urma toata povestea s-a dovedit foarte placuta, deoarece, fiind prima clasa de absolventi ai liceului, ne revenea misiunea de a pune bazele traditiilor acestuia, cum ar fi paradele si dansurile, alegerile pentru consiliile elevilor, reuniunile zvapaiate si balurile de sfarsit de an.
Am organizat o dezbatere prezidentiala fictiva pentru alegerile din 1964.
Jerry Baker, un tanar profesor de stiinte ale guvernarii, s-a ocupat de organizare. Stia ca eram o sustinatoare ferventa a lui Goldwater.
Reusisem chiar sa-l conving pe tata sa ne conduca pe Betsy si pe mine sa-l ascultam pe Goldwater vorbind, atunci cand acesta venise intr-o campanie cu trenul in suburbiile din Chicago.
Una dintre prietenele mele, Ellen Press, era singura democrata pe care o stiam la mine in clasa, iar ea era o sustinatoare galagioasa a presedintelui Johnson.
Domnul Baker, intr-un act de stralucitoare contra-intuitie – sau de perversitate – m-a distribuit pe mine sa joc rolul presedintelui Johnson, iar pe Ellen sa-l reprezinte pe senatorul Goldwater. Amandoua ne-am simtit insultate si am protestat, dar el a raspuns ca asta ne va face sa invatam despre chestiunile celeilalte parti.
Asa ca m-am cufundat – pentru prima oara – in ideile democrate ale presedintelui Johnson privind drepturile civile, protectia sociala, saracia si politica externa.
Am detestat fiecare ora pe care a trebuit sa o petrec in biblioteca studiind platforma politica a democratilor si declaratiile Casei Albe.
Dar, pe masura ce ma pregateam pentru dezbatere, m-am trezit sustinandu-mi punctele de vedere cu o fervoare care nu mai era doar teatrala.
Cred ca si Ellen a trait aceeasi experienta.
Pana cand am absolvit liceul, fiecare din noi isi schimbase afilierea politica.
Ulterior, domnul Baker a parasit scoala pentru a merge la Washington unde a functionat multi ani pe post de consilier juridic la Asociatia Pilotilor Liniilor Aeriene, pozitie care a dat o buna utilizare abilitatilor sale de a intelege atat perspectiva democratior, cat si pe cea a republicanior.
A fi elev in an terminal de liceu inseamna si a te gandi la colegiu.
Stiam ca aveam sa merg la colegiu, dar nu aveam nici cea mai mica idee la care.
Am mers sa-l vad pe consilierul nostru pentru admiterea la colegiu care era supraaglomerat si total nepregatit, iar acesta mi-a dat cateva brosuri despre colegiile din Midwest, dar nu mi-a oferit nici ajutor si nici sfat.
Am primit multdorita mana de ajutor din partea unor absolventi recenti, care studiau atunci pentru masterat in predare la Northwestern University si fusesera trimisi sa predea stiinte sociale la liceul nostru : Karin Fahlstrom, absolventa la Smith, si Janet Altman, absolventa la Wellesley.
Mi-o amintesc pe domnisoara Fahlstrom spunand clasei ca dorea sa citim si alt cotidian decat Chicago Tribune al generalului McCornick.
Cand am intrebat care altul, ne-a sugerat The New York Times.
- Dar acesta este o unealta a institutiilor din Est ! am exclamat.
Domnisoara Fahlstrom, vizibil surprinsa, a spus :
- Bine, atunci citeste The Washington
Pana atunci nu vazusem nici unul din aceste ziare si nu stiam ca Tribune nu era Biblia.
Pe la mijlocul lui octombrie, atat domnisoara Fahlstrom, cat si domnisoara Altman m-au intrebat daca stiam unde voiam sa merg la colegiu : nu stiam, asa ca mi-au recomandat sa incerc la Smith si la Wellesley, doua dintre colegiile pentru fete din reteaua Seven Sisters.
Mi-au spus ca daca merg la o scoala pentru fete voi putea sa ma concentrez asupra studiului in timpul saptamanii si sa ma distrez in week-end.
Nici nu concepeam sa parasesc Midwest-ul pentru a merge la colegiu si pana atunci vizitasem numai Michigan, pentru ca programul sau de premieri ii invitase pe toti absolventii de liceu cu rezultate deosebite sa-i viziteze campusul.
Dar, o data ce mi-au expus ideea, am devenit imediat interesata.
M-au invitat sa asist la diferite intalniri pentru a cunoaste osti si actuali studenti.
Adunarea colegiului Smith s-a tinut intr-o casa mare si frumoasa intr-unul dintre cartierele bogate ale orasului, aflat de-a lungul Lacului Michigan, in timp ce aceea de la Wellesley s-a tinut intr-un apartamernt de lux de pe Lake Shore Drive din Chicago.
M-am simtit nelalocul meu in ambele situatii.
Toate fetele de acolo pareau nu doar mai bogate decat mine, dar si mai de lume. Una dintre fetele de la Wellesley fuma tigarete colorate pastelat si povestea despre vara petrecuta in Europa.
Asta parea foarte departe de Lacul Winola si de viata mea.
Le-am spus celor doua profesoare “ mentore “ ale mele, ca nu stiam ce sa decid despre mersul la un colegiu in Est, dar ele au insistat sa discut cu parintii despre posibilitatea inscrierii.
Mama a fost de parere ca trebuia sa merg oriunde voiam.
Tata mi-a spus ca eram libera sa fac asta, dar ca el nu va plati daca va fi sa merg la Vest de Mississippi sau la Radcliffe, unde auzise ca era plin de bitnici.
Smith si Wellesley, de care nu auzise niciodata, ii pareau acceptabile.
Nu vazusem inainte nici unul din campusuri, asa ca, atunci cand am fost acceptata, am ales Wellesley pe baza unor fotografii care ii infatisau campusul si in special micul Lac Waban, care imi amintea de Lacul Winola.
Le-am ramas pe veci indatorata acestor doua profesoare.
Nu mai stiam pe nimeni care mergea la Wellesley.
Cei mai multi dintre prietenii mei aveau sa frecventeze colegii din Midwest, ca sa ramana
aproape de casa.
Parintii m-au condus cu masina pana la colegiu si cumva ne-am ratacit prin Boston, ajungand in Harvard Square, ceea ce a confirmat parerile tatei cu privire la bitnici.
Cu toate acestea, nici unul nu ne-a iesit in cale la Wellesley, asa ca el parea sa se fi linistit.
Mama mi-a spus ca a plans tot drumul de o mie de mile inapoi din Massachusetts pana in Illinois.
Acum ca am trecut eu insami prin experienta de a-mi lasa fiica la o universitate indepartata, inteleg exact cum trebuie sa se fi simtit.
Dar la ora aceea priveam doar inainte, spre viitor “.
( Istorie traita de Hillary Rodham Clinton, Ed. RAO, Bucuresti, 2006 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu