“ Fireste ca ma asteptam sa trebuiasca sa muncesc pentru a-mi castiga existenta si nu m-am simtit deloc limitata in alegerile mele. Am avut norocul de a avea parinti care nu au incercat sa ma modeleze intr-o anumita categorie sociala sau pentru o anumita cariera. M-au incurajat pur si simplu sa excelez si sa fiu fericita. De fapt, nu imi amintesc de parintii vreunei prietene sau de vreun profesor care sa imi spuna “ fetele nu pot face asta “ sau ‘ fetele nu ar trebui sa faca ailalta “. Totusi, uneori, mesajul ne era transmis in alte feluri.
Autoarea Jane O’ Reilly, care a ajuns la maturitate prin anii ’50, a scris un eseu faimos pentru revista Ms., in 1972, povestind, momente din viata ei in care realizase ca era subapreciata pentru ca era femeie. Descria momentul revelatiei ca pe un clic – asemanator mecanismului care declanseaza flash-ul aparatului de fotografiat. Putea fi ceva la fel de evident ca anunturile de oferte de munca – acestea, pana la mijlocul anilor ’60, isi aveau coloanele impartite in rubrici pentru femei si pentru barbati -, sau la fel de subtil ca impulsul de a lasa prima pagina din ziar oricarui barbat din preajma – clic ! -, tu insati multumindu-te cu rubrica pentru femei, pana ce acesta termina de citit stirile serioase.
Au existat momente in care am simtit eu insami acel clic ! Am fost dintotdeuna fascinata de explorarea si calatoria prin spatiul cosmic, in parte pentru ca tata era preocupat ca America era in urma URSS in aceasta privinta. Promisiunea presedintelui Kennedy de a trimite un om pe Luna m-a entuziasmat in asa masura, incat am scris la NASA pentru a ma inscrie intr-un program de instruire pentru astronauti. Am primit inapoi o scrisoare care imi aducea la cunostinta ca nu se acceptau fete in program. Era pentru prima data cand ma loveam de un obstacol pe care nu l-as fi putut trece prin munca asidua si perseverenta si eram scandalizata.
Desigur, vederea mea slaba si abilitatile fizice mediocre m-ar fi descalificat oricum, dincolo de problema sexului. Cu otate acestea, respingerea din program m-a durut si m-a facut sa devin ulterior mai intelegatoare fata de oricine se confrunta cu discriminarea de orice fel.
In liceu, una dintre prietenele mele cele mai inteligente a renuntat la cursurile intensive pentru ca prietenul ei nu fusese acceptat. O alta nu a vrut sa i se afiseze rezultatele pentru ca stia ca vor fi mai mari decat ale prietenului ei. Aceste fete se conformasera semnalelor culturale subtile si nu tocmai subtile care le indemnau sa se conformeze unor prejudecati sexiste, sa-si diminueze propriile realizari pentru a nu ii intrece pe baietii din preajma lor. Eram interesata de baieti in liceu, dar nu am avut nici o relatie serioasa. Pur si simplu nu concepeam sa renunt la studiile universitare sau la cariera pentru a ma casatori, asa cum planuiau unele dintre prietenele mele.
Am fost interesata de politica de la o varsta frageda si imi placea sa imi pun la bataie abilitatile de dezbatere cu cele ale prietenilor mei.
Il impingeam pe bietul Ricky Ricketts in dezbateri zilnice despre pacea in lue, rezultatele de la baseball sau orice altceva imi trecea prin minte. Am candidat cu succes pentru Consiliul Elevilor si pentru postul de vicepresedinte in cursul inferior. Am fost, de asemenea, membra activa a Tineretului Republican si, mai tarziu, o vajnica sustinatoare a lui Goldwater, mergand pana la purtarea costumului de fermier si a palariei de paie, cu sloganul “ AuH2O “.
Profesorul de istorie din clasa a noua, Paul Carlson, a fost si mai este inca un pedagog devotat si un republican foarte conservator. Domnul Carlson m-a incurajat sa citesc cartea publicata de senatorul Barry Goldwater, The Conscience of a Conservative ( Constiinta unui conservator ). Aceasta carte m-a inspirat la scrierea lucrarii pentru unul dintre examenele din facultate asupra miscarii conservatoare din America, pe care am dedicat-o “ parintilor mei, care m-au invatat intotdeauna sa fiu o individualitate “. Mi-a placut senatorul Goldwater pentru ca era un individualist acerb, care inota impotriva curentului politic. Ani mai tarziu, i-am admirat sprijinul deschis dat drepturilor individuale, pe care le considera consecvente cu principiile sale conservatoare de moda veche : “ Nu aruncati anatema asupra homosexualilor, negrilor sau mexicanilor. Oameniii liberi au dreptul sa faca asa cum le place “. Cand Goldwater a aflat ca il sustinusem in 1964, mi-a trimis la Casa Alba o cutie cu ustensile pentru frigarui impreuna cu niste sosuri picante si m-a invitat sa-i fac o vizita. Am mers la casa lui din Phoenix in 1996 si am petrecut o ora minunata discutand cu el si cu dinamica lui sotie, Susan.
Domnul Carlson il adora, de asemenea, si pe generalul Douglas MacArthur, asa ca ne-a pus sa ascultam in repetate randuri inregistrari cu discursul sau de Adio catre Congres. La incheierea unei asemenea ore, domnul Carlson a exclamat cu pasiune : “ Si amintiti-va, mai presus de toate, mai bine mort decat comunist ! “ Ricky Riketts, care statea in fata mea, a inceput sa rada, iar amuzamentul lui mi s-a transmis.
Domnul Carlson a intrebat cu raceala :
- Ce vi se pare atat de amuzant ?
Iar Ricky a raspuns :
- Doamne, domnule Carlson, am doar paisprezece ani si mai degraba as vrea sa fiu viu decat orice altceva.
Implicarea mea in activitatile Primei Biserici Metodiste Unite din Park Ridge mi-a deschis ochii si inima asupra nevoilor altora si a ajutat la insuflarea unui simt al responsabilitatii sociale inradacinat in credinta mea. Parintii tatalui meu pretindeau ca au devenit metodisti pentru ca strabunicii lor fusesera convertiti la aceasta religie, undeva in micile sate de mineri de langa Newcastle, in Nordul Angliei, si in Sudul Tarii Galilor, de catre John Wesley, care fondase Biserica Metodista in secolul al optsprezecelea.
Wesley predicase ca iubirea de Dumnezeu isi gaseste exprimarea prin faptele bune, pe care el le definea printr-o regula foarte simpla : “ Fa tot binele pe care poti sa-l faci, in toate locurile in care poti, prin toate mijloacele prin care poti, atata timp cat iti va sta in putinta “. Vor exista intotdeauna dezbateri utile despre care definitie a “ binelui “ trebuie urmata, dar, ca tanara fata, indemnul lui Wesley mi-a ajuns la inima.
Tata se ruga langa pat in fiecare seara, iar rugaciunea devenea un fel de alinare si de ghid pentru mine pe cand eram copil.
Am petrecut mult timp in biserica noastra, unde mi-am primit confirmarea pe cand eram in clasa a sasea, alaturi de unii dintre prietenii mei de o viata, precum Ricky Ricketts si Sherry Heiden, care au mers impreuna cu mine la biserica de-a lungul liceului. Mama preda la Scoala de duminica, in mare parte pentru a-ti tine sub control pe fratii mei, dupa cum spunea. Eu frecventam cursuri de religie, Scoala de duminica si grupurile de tineret si eram activa la slujbe si in serviciul de altar, care curata si pregatea altarul pentru slujbele de sambata si duminica. Cautarea mea de a reconcilia insistenta tatei privind increderea in sine cu preocuparile mamei pentru justitia sociala a fost ajutata de sosirea, in 1961, a unui nou pastor metodist pentru tineri, pe nume Donald Jones.
Reverendul Jones tocmai iesise de pe bancile seminarului de la Drew University, dupa patru ani petrecuti in Marina. Era puternic infuentat de scrierile lui Dietrich Bonhoeffer si ale lui Reinhold Niebuhr. Bonhoeffer sublinia ca rolul crestinului in lume era unul moral, de angajare totala in lume si de promovare a dezvoltarii umane. Niebuhr stabilise un echilibru convingator intre un realism pentru justitie si reforma sociala. Reverendul Jones sublinia ca o viata crestina reprezinta “ credinta in actiune “. Nu mai intalnisem niciodata pe cineva asemenea lui.
Don Jones isi numise “ Universitatea vietii “ sesiunile de duminica si joi noaptea ale Asociatiei Tinerilor Metodisti. Era foarte dornic sa lucreze cu noi pentru ca spera ca astfel sa devenim mai constienti de viata din afara lui Park Ridge. Cu siguranta, si-a atins scopul cu mine. Datorita “ Universitatii “ lui Don am ajuns sa citesc pentru prima data E.E.Cummings si T.S. Eliot, sa iau aminte la tablourile lui Picasso, in special Guernica, si sa dezbat intelesul Marelui Inchizitor din Fratii Karamazov de Dostoievki.
zAm sosit acasa plina de entuziasm sa impartasesc ceea ce invatasem cu mama, care a ajuns in curand sa gaseasca in Don un spirit inrudit. Dar Universitatea vietii nu a fost numai despre arta si literatura. Am vizitat bierici ale negrilor si ale hispanicilor din interiorul orasului, organiand schimburi cu grupurile lor de tineret.
In discutiile avute, asezati la subsolul bisericii, am invatat ca, in ciuda diferentelor evidente de mediu social, acesti copii imi erau mai asemanatori decat mi-as fi putut imagina vreodata. De asemenea, ei stiau mai mult despre ce se intampla cu miscarea privind drepturile civile din Sud. Eu auzisem numai vag despre Rosa Parks si despre Martin Luther King, dar aceste discutii mi-au trezit interesul.
Asa ca, atunci cand Don Jones ne-a anuntat intr-o saptamana ca ne va duce sa ascultam un discurs al doctorului King tinut la Orchestra hall, am fost foarte entuziasmata.
Parintii mei mi-au dat voie, dar cei ai altor copii au refuzat sa le acorde permisiunea sa mearga sa asculte ceea ce ei considerau a fi o “ incitare la violenta “.
Discursul doctorului King s-a intitulat “ Ramanand treaz pe timpul unei revolutii “. Pana atunci, fusesem numai vag constienta de revolutia sociala aflata in plina desfasurare in tara noastra, dar cuvintele doctorului King iluminau lupta ce se derula si ne zdruncinau indiferenta : “ Ne aflam la marginea Pamantului Fagaduit al integrarii. Vechea ordine se destrama si una noua ii ia locul. Ar trebui sa acceptam cu totii aceasta noua ordine si sa invatam sa traim impreuna ca fratii in societatea mondiala, sau altfel vom pieri impreuna “.
Desi ochii mi se deschideau, continuam in mare masura sa mimez ca un papagal intelepciunea traditionala din Park Ridge si convingerile politice ale tatalui meu. In timp ce Don Jones m-a aruncat in experiente “ liberalizatoare “, Paul Carlson m-a prezentat unor refugiati din Uniunea Soviectica. Ei povesteau istorii cutremuratoare despre silniciile comunismului, ceea ce mi-a intarit si mai mult convingerile anticomuniste, derja destul de puternice.
Don Jones a remarcat odata ca el si cu domnul Carlson duceau o batalie pentru castigarea mintii si a sufletului meu. De fapt, conflictul dintre ei era mai serios decat atat si a ajuns la urechile unui cap al bisericii noastre, din care facea parte si Paul Carlson. Paul nu era de acord cu prioritatile lui Don Jones, inclusiv cu programul Universitatii vietii, si a facut presiuni pentru indepartarea acestuia din biserica. Dupa numeroase confruntari, Don a decis sa paraseasca Prima Biserica metodista dupa numai doi ani, pentru un post de profesor la Drew University, de unde s-a pensionat recent ca profesor emerit de etica sociala. Am ramas in stransa legatura de-a lungul anilor, iar Don si sotia sa, Karen, ne-au fost oaspeti frecventi la Casa Alba. Don a slujit la nunta fratelui meu Tony, pe 28 mai 1994.
Acum vad conflictul dintre Don Jones si Paul Carlson ca pe un indiciu timpuriu al liniilor culturale, politice si religioase gresite, dezvoltate in America ultimilor patruzeci de ani. Personal, mi-au placut amandoi si nu am vazut niciodata, nici atunci si nici acum, opiniile lor ca fiind diametral opuse. “
( extras din : Istorie traita de Hillary Rodham Clinton, Ed.RAO, Bucuresti )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu