Conformismul
Ce este conformismul ?
Conformismul a fost definit ca “ un comportament desfasurat cu intentia de a indeplini expectantele normative ale grupului, asa cum sunt ele percepute de catre individ “ ( Hollander si Willis, 1967, p. 64 ).
Acest tip de influenta constituie in fenomen de grup si trebuie vazut, in mod esential, ca un produs al interactiunilor sociale ( vezi Boncu, 2000 ).
Expectantele membrilor contureaza uniformitatea de comportament si atitudini, caracteristica grupului.
Trebuie sa remarcam de la bun inceput, ca nu intotdeauna uniformitatea se naste ca urmare a presiunilor grupului.
Simplul fapt de a face acelasi lucru pe care il fac si ceilalti, nu reprezinta un comportament conformist.
Multe conduite care par conformiste sunt, in realitate, manifestari ale unor uniformitati naturale, determinate de multe ori de stimuli fizici.
De pilda, tendinta majoritatii indivizilor de a purta haine groase iarna, nu trebuie identificata cu un comportament conformist.
La fel, faptul ca extrem de multi oameni beau cafea dimineata, se explica prin necesitatile fiecaruia si prin obisnuinta, iar nu prin influenta grupului.
Simpla uniformitate de comportament nu inseamna decat ca persoanele raspund in mod independent acelorasi stimuli, in absenta presiunii grupului.
Intelegem din aceste consideratii ca, in vorbirea comuna, termenul conformism are o sfera mai larga decat in psihologia sociala.
Acceptia stiintifica a termenului, se refera in principal la presiunile exercitate de grup asupra membrilor grupului, pentru a respecta normele.
Conformismul ii corespunde unei situatii in care interactiunea unui individ cu un grup, da nastere unor presiuni, ce se exercita asupra individului spre a judeca sau actiona, in concordanta cu grupul.
Se poate usor constata rolul funciar al termenului de presiune de grup, in delimitarea termenului de conformism.
Potrivit lui Kiesler, presiunea de grup este “ forta psihologica ce opereaza asupra unei persoane determinand-o sa confirme expectantele celorlalti, mai cu seama acele expectante legate de rolul persoanei si de comportamentele specificate de normele grupului caruia ea ii apartine “ ( Kiesler, 1969, p. 237 ).
In mod esential, grupul preseaza individul sa se alinieze opiniilor si comportamentelor stipulate de normele de grup.
Rareori presiunea grupului este transmisa explicit.
Nu este nevoie ca grupul sa impuna explicit individului respectarea normelor, pentru ca individul sa se conformeze.
S-a demonstrat, de exemplu, ca simpla luare la cunostinta a dezacordului cu grupul, il face pe individ sa-si schimbe comportamentul sau opinia, in directia consensului de grup.
O distinctie lamuritoare pentru natura acestui tip de influenta sociala este aceea dintre ( 1 ) conformismul de congruenta ( in engleza, congruence conformity ), si ( 2 ) conformismul de miscare ( movement conformity ).
Aveam de-a face, de fapt, cu doua modalitati de apreciere a conformismului.
( 1 ) Prima expresie are in vedere similaritatea dintre pozitia individului si pozitia majoritatii.
Conformismul este masurat in acest caz “ in termenii gradului de acord dintre un raspuns anumit si un ideal normativ “ ( Hollander si Willis, 1967, p. 66 ).
Conformismul de congruenta este rezultatul unui demers de influenta din trecut.
El reflecta o uniformitate de comportament deja impusa prin norma de grup, si care se mentine gratie aceleiasi norme.
Kiesler si Kiesler ( 1969 ) dau exemplul individului ce a acceptat norma de grup, care la un moment dat este tentat sa isi asume identitatea de deviant, dar care renunta la aceasta intentie, din cauza presiunii grupului.
In conformismul de congruenta, individul depinde de sursa, care il incurajeaza sa persiste in anumite moduri de actiune.
Evident, acest tip de conformism este, de departe, mai des intalnit in viata de zi cu zi, insa este foarte dificil de pus in evidenta si de masurat.
( 2 ) Psihologia sociala experimentala s-a aratat mult mai interesata de conformismul de miscare.
Asa cum indica si denumirea, conformismul de miscare presupune miscarea sau schimbarea in comportamentele individului, de la propria pozitie, spre pozitia sursei de influenta.
Schimbarea isi are originea intr-o discrepanta, si are drept rezultat congruenta.
Multe definitii ale conformismului privesc, de fapt, conformismul de miscare.
Charles Kiesler, de pilda, este categoric in aceasta privinta :
“ Conformismul este o schimbare comportamentala ori atitudinala, ce apare ca rezultat al unei presiuni de grup reale, sau imaginare “. ( Kiesler, 1969, p. 235 ).
Aceeasi atitudine teoretica o gasim la Allen ( 1965 ) si la Walker si Hayns ( 1962 ).
Conceperea influentei de grup, in functie de schimbare, a reprezentat un progres real al cercetarii.
Criteriul miscarii a facut posibila experimentarea in acest domeniu.
Conformismul de congruenta este un conformism care se manifesta, asa cum am constatat, prin lipsa schimbarii.
Totusi, importanta acestui ultim tip de influenta nu trebuie minimalizata, altminteri un subiect care a acceptat norma de grup, de la bun inceput, nu va putea fi socotit conformist.
La Halla Beloff ( 1958 ; apud Hollander, 1971 ) aflam o distinctie similara.
Pentru acest autor, exista doua moduri fundamentale de raspuns social : ( 1 ) conventionalitatea, si ( 2 ) incuviintarea ( in engleza, acquiescence ).
( 1 ) Conventionalitatea, careia i se acorda o mai mare insemnatate, este inteleasa ca un acord intre raspunsul individului, si raspunsul modal al grupului, ori al clasei sale.
Hollander, aproband preferinta lui Beloff, apreciaza ca, ceea ce Beloff numeste conventionalitate, reprezinta “ o forma de raspuns la care individul nu vede alternative “ ( Hollander, 1971, p. 556 ).
( 2 ) Incuviintarea corespunde conformismului de miscare.
Ea este gradul de schimbare intre opinia privata si opinia publica.
II. Se cuvine sa spunem in aceasta introducere cateva cuvinte si despre nonconformism.
Asa cum ne atrage atentia Willis ( 1965 ), este cu desavarsire fals sa credem ca, tot ceea ce se stie despre conformism este valabil si pentru nonconformism.
Fie din cauza acestei presupuse simetrii, fie din alte cauze, nonconformismul a fost mult mai putin studiat.
Willis se situeaza printre putinii autori care il definesc : “ Nonconformismul este comportamentul destinat sa faciliteze atingerea altor scopuri, decat scopul de a indeplini expectantele normative percepute ale grupului “. ( Willis, 1965, p. 378 ).
Acelasi autor distinge doua tipuri fundamentale de nonconformism : anticonformismul si independenta.
Anticonformismul se opune activ normelor de grup, facand exact contrariul a ceea ce ele prescriu.
In felul acesta, grupul devine un grup de referinta negativ.
Nonconformismul anticonformistului este unul ostil, subiectul fiind animat de dorinta de a adanci conflictul dintre el si grup.
Paradoxal, comportamentul anticonformistului tine cont de norma de grup, putand fi prezis cu precizie pe baza normei de grup.
Dependenta negativa este si ea o forma de dependenta.
A fi anticonformist inseamna a nu fi conformist, dar a fi dependent.
Pe de alta parte, trebuie sa vedem ( 2 ) independentul, ca pe adevaratul nonconformist.
Asumandu-si toate consecintele, el respinge norma de grup, dupa ce el a examinat intemeierea ei.
Independenta nu presupune ignorarea expectantelor normative ale grupului, ci subordonarea lor, unor imperative evaluate de subiect drept superioare.
Indivizii desfasoara comportamente, ca raspuns direct la demersurile de influentare ale grupurilor.
Conformismul constituie adesea produsul dorintei de a fi in mod manifest, de acord cu grupul, caci a nu fi “ in rand “ cu grupul, poate implica ( 1 ) pierderea statusului, sau ( 2 ) identificarea ca anormal.
Faptul de a fi diferit de ceilalti din grup, are serioase consecinte pentru receptionarea sanctiunilor sociale.
Denuntarea polisemiei termenului conformism, poate reprezenta un prim pas in cladirea unei conceptii adecvate asupra influentei de grup.
Kiesler ( 1969 ) a stabilit existenta a trei sensuri distincte ale termenului, in psihologie :
a) conformismul, ca trasatura de personalitate. Simtul comun utilizeaza curent termeni ca “ nonconformist “, sau “ conformist “.
Acesti termeni si-au facut loc si in unele studii psihologice, desi acceptarea lor implica o mare responsabilitate : a admite conformismul ca trasatura, echivaleaza cu a admite existenta unor persoane care se conformeaza constant, indiferent de factorii situationali.
In ultimul timp, majoritatea psihologilor resping o astfel de posibilitate ;
b) conformismul, ca schimbare cognitiva sau atitudinala ;
c) conformismul, ca respectare a normelor de grup.
Ultimele doua intelesuri au in vedere existenta nivelurilor diferite de influenta.
Conformismul se poate regasi numai la nivelul manifest, sau la nivelul manifest si la nivelul latent.
Exista foarte multe circumstante in care indivizii preiau norma grupului, numai in aparenta, pastrandu-si vechile atitudini neschimbate.
Festinger ( 1953 ) s-a referit la aceste contexte utilizand termenul complezenta, si precizand ca aceasta, adica complezenta, nu presupune acceptarea privata.
Distinctia este absolut fundamentala, si o vom relua in paginile urmatoare.
( extras, Psihologia influentei sociala, Stefan Boncu, Univ.Iasi, curs universitar, Ed. Collegium Polirom, Bucuresti, 2002 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu