Contagiunea comportamentala si isterica

Contagiunea comportamentala si contagiunea isterica

Contagiunea este un concept vechi in stiintele sociale, care pare abandonat astazi, desi desemneaza influente specifice.

Primii teoreticieni ai multimii ( cu deosebire Gustave Le Bon ) l-au utilizat pentru a explica preluarea spontana a unei stari emotionale, sau a unui comportament, de catre toti membrii multimii.

Cariera stiintifica a conceptului nu incepe decat dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Asemenea celuilalt termen important al psihologiei colective, deindividualizarea, el a fost  lipsit multa vreme de o fundamentare empirica riguroasa.

Fritz Redl ( 1949 ; apud Wheeler, 1966 ) este cel ce face contagiunii, serviciul pe care Festinger, Pepitone si Newcomb ( 1952 ) l-au facut deindividualizarii.

Psihiatrul vienez emigrat in Statele Unite cauta sa demonstreze ca fenomenul contagiunii poate aparea si in grupurile mici,  nu numai in multimi.

Redl s-a ocupat cu terapia de grup si a avut prilejul sa observe ca, adesea, pacientii se simt frustrati de terapeut, dar ei se abtin sa-si manifeste sentimentele.

Totusi, daca intr-un astfel de context, unul dintre pacienti isi exprima deschis ostilitatea fata de liderul grupului, ceilalti, brusc descatusati, il imita.

Tocmai aceasta imitare de catre membrii grupului, a “ initiatorului “, este considerata contagiune.

Asadar, contagiunea apare atunci cand observatorul are tendinta de a-si exprima anumite sentimente, dar controlul exercitat de supraeu   [ instanta superioara – exercita cenzura, adica iti spune ce nu este bine sa faci, chiar daca, sau, desi, ai vrea sa faci ] se dovedeste indeajuns de puternic pentru a impiedica manifestarea sentimentelor.

Modelul cel curajos – sau “ initiatorul “, cum il desemneaza Redl -, parand ca nu se simte deloc vinovat de ceea ce face, anihileaza controlul supraeului, si-l determina pe subiect sa se exprime.

Sa remarcam ca autorul austriaco-american are in vedere preluarea de catre grup, a unui comportament, si nu a unei stari emotionale.

De altminteri, acest aspect al demersului sau i-a ingaduit contagiunii, accesul la statutul de concept stiintific.

In anii ‘ 50 si ‘ 60, contagiunea nu exista pentru psihologia sociala, decat sub forma contagiunii comportamentale  ( o putem numi, cu aceeasi indreptatire, si contagiune dezinhibitorie ).

Ideile lui Redl au fost dezvoltate de catre Wheeler ( 1966 ).

Ladd Wheeler este autorul reprezentativ pentru acest domeniu.

El defineste contagiunea comportamentala printr-un set de patru conditii :

1. Observatorul este motivat sa se comporte intr-un anumit fel ;
2. Observatorul stie foarte bine cum sa realizeze comportamentul in cauza, dar nu il realizeaza ;
3. Observatorul este un model desfasurand comportamentul ;
4. Dupa ce a observat modelul, observatorul efectueaza el insusi comportamentul.

Iata un exemplu pe deplin lamuritor :

In fiecare duminica, X este impiedicat sa doarma la pranz, de zgomotul masinii de tuns iarba folosite de vecinul sau, Z.

Intrucat X nu vrea sa-si strice relatiile cu Z, il roaga de fiecare data politicos, sa amane cateva ceasuri tunderea gazonului.

Intr-o duminica insa, atunci cand X se duce la Z cu obisnuita lui rugaminte, il gaseste acolo pe Y, un alt vecin care, extrem de furios, il insulta si il ameninta pe Z, cerandu-i sa opreasca zgomotul.

Fara a astepta reactia lui Z la atacul lui Y, X devine si el la randul lui foarte agresiv.

Modelul, in cazul acesta este Y, a redus inhibitia lui X.

Tendinta lui X de a-si manifesta indignarea fata de comportamentul lui Z, atata vreme reprimata, iese acum brutal la suprafata ( Wheeler, 1968 ).

Putem oferi un alt exemplu, reinnodand legatura dintre contagiune si comportamentul colectiv :

Multimea de protestatari se afla in fata unei cladiri guvernamentale aparate de un cordon de jandarmi cu scuturi.

Oamenii se imping unul in altul, vocifereaza, ii insulta pe jandarmi, dar nu au curajul sa ii atace.

La un moment dat, cineva din multime arunca o piatra in cordonul de soldati.

Gestul acesta ii dezinhiba pe ceilalti, care fac la fel, se reped spre soldati, rup cordonul si patrund in cele din urma in cladirea guvernamentala.

Subiectul contagiunii are serioase retineri in privinta realizarii unui comportament, din cauza ca anticipeaza consecinte sociale neplacute, ori din cauza ca il socoteste neconform regulilor morale.

Realizarea comportamentului de catre model, il determina pe subiect sa reevalueze comportamentul respectiv.

Acum el dispune de informatii care ii indica lipsa urmarilor negative, precum si temeiul moral al comportamentului in cauza.

Subiectul traieste, in viziunea lui Wheeler, un conflict abordare-evitare ( in engleza, approach-avoidance conflict ), simtindu-se atras de un comportament specific, dar temandu-se totodata sa il desfasoare.

Tendintele de evitare a comportamentului in cauza, sunt o vreme mai puternice decat tendintele de abordare.

Prin conduita sa, modelul reduce tendintele de evitare ale subiectului, facand sa dispara conflictul ( sau, in orice caz, diminuandu-l semnificativ ).

Aceasta este dinamica psihologica principala in contagiune.

Raportul initial dintre tendintele de evitare si tendintele de abordare are o importanta capitala in declansarea contagiunii.

Kimbrell si Blake ( 1958 ), de pilda, au privat subiectii de consumul de lichide, pentru intervale de timp diferite ; ei au obtinut in felul acesta, doua grupuri experimentale cu niveluri diferite ale setei.

In faza urmatoare a experimentului, ei au plasat fiecare subiect acompaniat de un complice, aproape de o sursa de apa potabila.

Inscriptia  “ Nu folositi acest robinet “, - foarte vizbila, - era menita sa creeze conflictul abordare-evitare.

Conduita complicelui depindea de conditia experimentala : acesta, fie incalca interdictia, fie o respecta.

Contagiunea a fost mai puternica in conditiile de “ sete usoara “ : foarte multi subiecti au imitat complicele care a ignorat inscriptia.

In cele doua conditii de “ sete puternica “, subiectii au baut apa indiferent de comportamentului modelului ( complicelui ).

In conditiile din urma, nu s-a obtinut contagiune, pentru ca tendintele de abordare [ adica setea puternica, - instinctul nesatisfacut ] s-au dovedit mai puternice decat tendintele de evitare.

Modelul ( complicele experimentatorului ), care astamparandu-si setea, dovedea avantajele abordarii, a devenit inutil.

Studiul realizat de Freed, Chandler, Blake si Mouton ( 1955 ; apud Wheeler, 1966 ) probeaza aproximativ aceeasi idee.

Cei patru autori au asezat la intrarea principala a unei cladiri universitare, o pancarta prin care interziceau trecerea, si indicau un alt acces.

In functie de autoritatea afisata, anuntul avea trei grade de tarie a interdictiei.

La apropierea subiectilor, un complice viola interdictia in mod voit, si patrundea in cladire, ori se indeparta de cladire, dupa ce citise anuntul.

Autorii nu au putut consemna contagiune ( deci imitare a complicelui in gestul lui de infruntare a autoritatii ), decat in conditia de interdictie slaba.

Interdictia puternica genera obedienta subiectilor, in ciuda exempluluui de independenta, oferit de complice.

Wheeler comenteaza pe marginea acestor doua studii ca, spre a obtine contagiune, este nevoie ca tendintele de evitare sa fie putin mai puternice decat tendintele de abordare.

El descrie astfel fragilul decalaj propice contagiunii :

“ Daca inhibitiile subiectului abia reusesc sa previna exteriorizarea tendintei de abordare, o diminuare cat de mica a fricii, va fi suficienta pentru a produce comportament de abordare “ ( Wheller, 1966, p. 186 ).

Daca decalajul in favoarea tendintelor de evitare este foarte mare, este nevoie de o diminuare masiva a fricii subiectului de a realiza comportamentul, pe care modelul s-ar putea sa nu fie capabil sa o provoace.

Daca, pe de alta parte, tendintele de evitare sunt mult inferioare tendintelor de abordare, atunci subiectul va actiona sub impulsul tendintelor de abordare, fara a tine seama de comportamentul modelului.

Desigur, raportul dintre cele doua tipuri de tendinte nu constituie singurul factor ce influenteaza contagiunea.

Consecintele raspunsului modelului se pot dovedi decisive.

Studiul lui Bandura, Ross si Ross ( 1963 b ), chiar daca nu a vizat precizarea conditiilor contagiunii, ne ofera argumente in acest sens.

Am mentionat deja, ca in acest studiu subiectii-copii sunt expusi la un model filmat, care primeste pentru conduita lui, fie o recompensa, fie o pedeapsa.

Dupa vizionarea filmului, subiectii ce asistasera la pedepsirea modelului, au evitat sa se comporte agresiv, desi li s-a oferit prilejul.

Pedepsirea modelului i-a facut sa inteleaga faptul ca manifestarea tendintelor agresive in acest context, va avea urmari negative.

In aceeasi linie de cercetari trebuie inclus si studiul realizat de Walters, Leat si Mezei ( 1963 ; apud Wheeler si Smith, 1967 ).

Experimentatorii au interzis unor copii sa se joace cu niste jucarii, apoi i-au pus sa urmareasca un film in care o mama isi recompensa, ori isi pedepsea baietelul, pentru ca el se jucase cu jucariile interzise, prohibite pentru subiecti.

Atunci cand li s-a oferit din nou prilejul, cei ce au vazut modelul pedepsit, s-au abtinut sa se joace cu jucariile.

Observarea consecintelor negative ale comportamentului modelului, ii convinge sa-si inhibe in continuare tendinta de a se juca.

Reducerea inhibitiilor subiectului se afla sub controlul urmarilor observabile, ale comportamentului modelului.

Chiar daca modelul realizeaza comportamentul reprimat de subiect, sanctiunile sociale negative, aplicate modelului, mentin inhibitiile subiectului.

Contagiunea are la baza o dinamica de dezinhibitie.

Initial, exista o retinere sau un blocaj al subiectului, de a efectua un anumit comportament, dar aceasta retinere dispare in prezenta unui model care desfasoara comportamentul reprimat de subiect.

Se pot distinge trei tipuri de inhibitii sau de retineri, in functie de sursa lor : ( 1 ) inhibitii generate de grup, ( 2 ) inhibitii cauzate de actiunea normei autoritatii, si ( 3 ) inibitii autogenerate.

( 1 ) Potrivit lui Wheller, atunci cand inhibitiile tin de normele grupului de apartenenta, subiectul se teme ca va fi respins de grup, daca nu isi controleaza atent tendintele de a efectua comportamentul interzis.

Sa ne imaginam, desi este un exercitiu dificil, o grupa de studenti care au hotarat ca niciunul din membri, nu mai poate copia la examene.

Exista, evident, studenti care ar vrea sa copieze, dar ei se abtin de frica represaliilor grupului.

In acest caz, contagiunea nu se va produce, probabil, decat pornind de la actul de nonconformism al unui membru cu status superior.

Gestul lui, de a trisa la examen, s-ar putea raspandi repede in grup, din cauza dezacordului latent al mai multor membri, fata de norma veche.

Sa notam ca, in general, modelele cu status inalt sunt foarte eficiente.

Studiul lui Lefkowitz, Blake si Mouton ( 1955 ), pe care l-am mentionat in paginile anterioare, poate fi socotit un studiu asupra contagiunii.

Am constatat ca, in experimentul celor trei psihologi, modelul cu status inalt, ii determina intr-o mai mare masura pe subiecti, sa traverseze strada pe culoarea rosie a semaforului.

( 2 ) Autoritatile genereaza adesea interdictii, dand nastere in constiintele multor indivizi, unor conflicte abordare-evitare.

Contagiunea survine atunci cand modelul incalca norma stabilita de autoritate, fara a fi pedepsit.

Wheeler ( 1966 ) atrage atentia ca modelul trebuie sa se afle sub incidenta regulii autoritatii, altminteri actiunea lui este lipsita de relevanta pentru subiect.

De pilda, o masina a Politiei, ruland cu 100 km / h in oras, nu va reduce inhibitiile celor ce si-ar dori sa circule cu aceea si viteza.

Sigelman si Sigelman ( 1976 ) au realizat un studiu asupra contagiunii, in care este implicata o autoritate.

Demersul lor a vizat descrierea efectelor contagiunii asupra incalcarii legii circulatiei.

Ei au observat comportamentul soferilor intr-o intersectie in care un indicator de circulatie, de curand amplasat, interzicea virajul la dreapta.

In unele conditii experimentale, in intersectie se afla un agent de circulatie in uniforma, in altele, nu.

In fata soferilor-subiecti, un model facea curba la dreapta, sau rula inainte.

Prezenta autoritatii a diminuat efectul modelului, dar nu intr-o maniera semnificativa.

In general, modelul deviant si nepedepsit de autoritate, a fost imitat.

Contagiunea poate aparea usor in astfel de contexte, intrucat exista extrem de multe modele ce violeaza codul rutier, fara a suporta consecinte negative, iar tendinta subiectului de a desfasura  comportamentul interzis este depasita cu putin, de frica subiectului de pedeapsa.

( 3 ) In sfarsit, inhibitiile autogenerate nu sunt neaparat autoimpuse constient.

Ele au o esenta morala, izvorand din supraeu.

Subiectul se teme ca va regreta si se va simti vinovat, daca va efectua comportamentul pe care totusi isi doreste sa il efectueze.

Un model eficient in acest caz, va avea misiunea de a face ca actiunea sa para justa ori morala.

De pilda, Bandura si Walters ( 1959 ; apud Wheeler, 1970 ) au aratat ca adolescentii se angajeaza, cu mai multa probabilitate, in activitatile sexuale atunci cand are loc o intalnire dubla – doua fete ies cu doi baieti.

In mod firesc, adolescenta are serioase retineri fata de interactiunea sexuala, dar aceste retineri se reduc drastic daca prietena ei, ale carei standarde morale le cunoaste, efectueaza comportamentul interzis.

Se cuvine, in acest punct al expunerii noastre, sa distingem legaturile dintre contagiune si alte forme de influenta sociala.

Acest demers va spori cu siguranta claritatea portretului pe care incercam sa il schitam contagiunii.

La prima vedere, contagiunea reprezinta un tip de imitatie.

Exista un model, iar subiectul ii copiaza comportamentul, ca urmare a scaderii inhibitiilor sale privitoare la comportamentul in cauza.

Totusi, nu intotdeauna contagiunea implica reproducerea exacta a comportamentului efectuat de model.

Wheeler ( 1970 ) ne indeamna sa ne imaginam ca, la o petrecere, gazda povesteste de cateva minute o intamplare, careia nu i se intrevede deznodamantul.

Observatorul si modelul asculta, alaturi de alti invitati.

Observatorul ar dori sa mearga la toaleta, dar el nu vrea sa para nepoliticos.

Mai putin preocupat de felul in care il percep ceilalti, modelul se ridica si se duce sa-si umple paharul.

Brusc, inhibitia observatorului dispare, si el se indreapta spre toaleta.

Prin urmare, modelul a schimbat interpretarea observatorului asupra situatiei, fara a efectua comportamentul pe care observatorul ezita sa il realizeze.

Impreuna cu doi colegi ai sai, Wheeler a proiectat un experiment ce ne permite sa tragem aceeasi concluzie.Wheeler, Smith si Murphy ( 1964 ) au pus subiectii contagiati in imposibilitatea de a repeta fidel comportamentul modelului.

Subiectii, recruti, asteptau intr-o camera in care se gaseau reviste, o masa cu carti de joc si sageti de aruncat intr-o tinta prinsa pe usa.

Experimentatorul le spunea ca pot citi reviste in timp ce asteapta, interzicandu-le astfel implicit jocurile.

In functie de conditie, complicele introdus intre subiectii naivi citea linistit, se plimba, arunca sageti la tinta, sau se juca la masa de joc.

Subiectii se dezinhibau sub influenta complicelui care nu facea ceea ce indicase experimentatorul, dar nu-i repetau neaparat comportamentul, dat fiind ca existau un singur pachet de carti de joc si numai cateva sageti.

Desi contagiunea se declanseaza ca urmare a comportamentului unui model dezinhibat, ea nu echivaleaza intotdeauna cu o imitatie rigida.

Contagiunea reprezinta un fenomen de grup, dar are putine lucruri in comun cu influenta majoritara.

In ciuda aparentelor, conflictul, prezent atat in conformism, cat si in contagiune, nu apropie cele doua forme de influenta, ci le separa.

In conformism, individul nu traieste conflictul decat dupa ce ia cunostinta de opinia celorlalti.

Atunci cand descopera diferenta care-l separa de ceilalti membri ai grupului, el trebuie sa rezolve singur conflictul iscat ; de obicei, renunta – cel putin la nivel manifest – la opinia sa, adoptand norma de grup.

Dimpotriva, contagiunea ii implica pe ceilalti ( ori pe celalalt, modelul ) in rezolvarea conflictului subiectului.

Subiectul are un conflict interior inainte de observarea modelului, iar comportamentul acestuia ii ofera o solutie pentru diminuarea sau indepartarea totala a conflictului.

Pentru a ilustra diferenta dintre contagiune si conformism, Worchel si Cooper ( 1979 ) analizeaza posibilele motivatii ale celor care au luat parte  in masacrul de la My Lai.

In 1967, in timpul razboiului din Vietnam, 25 de militari americani, unii dintre ei incorporati numai de o luna, au ucis peste 500 de civili, majoritatea femei, batrani si copii, locuitori ai satului My Lai.

Printre soldatii americani s-au aflat, cu siguranta, oameni care n-ar fi vrut sa faca rau unor civili neinarmati.

Ei au trait un conflict puternic atunci cand si-au vazut colegii executand vietnamezi, dar s-au conformat in cele din urma la ceea ce parea sa fie norma grupului.

Au inceput sa impuste ei insisi civili, de frica sanctiunilor grupului si, mai ales, de frica represaliilor autoritatii.

Pe de alta parte, printre asasinii de la My Lai s-au numarat americani convinsi ca, in general, prizonierii vietnamezi trebuie ucisi.

Ei aveau tendinta de a ucide, inainte de a descinde la My Lai ( de pilda, pentru a razbuna camarazi cazuti in lupta ), dar si-o reprimasera.

In satul vietnamez, acesti indivizi au avut prilejul sa-si vada colegii ucigand civili, fara a fi dezaprobati.

Lucrul acesta i-a dezinhibat, iar disparitia conflictului interior le-a ingaduit sa ia parte la masacru.

Ei au asasinat oameni nevinovati, fiind contagiati de membrii grupului lor care efectuau comportamentul pe care si-l reprimasera pana atunci.

Agresivitatea este unul dintre comportamentele pe care individul si le reprima, indiferent de contextul social.

Ea constituie, de asemenea, un mod de conduita ce se raspandeste extrem de repede si usor in grupuri si multimi.

De aceea, multe studii asupra contagiunii au avut in vedere comportamentul agresiv.

Wheeler apreciaza ca “ agresivitatea este o variabila dependenta naturala, pentru cercetarile asupra contagiunii “ ( Wheeler, 1968, p. 198 ).

In 1966, Ladd Wheeler a publicat impreuna cu Anthony Caggiula un studiu in care a explorat influenta reactiilor tintei agresiunii, asupra contagiunii agresivitatii.

Ipoteza principala avea urmatoarea formulare : “ Atunci cand subiectul instigat sa se manifeste violent observa un model agresiv, reactiile tintei nu vor afecta gradul de agresivitate al observatorului” ( Wheeler si Caggiula, 1966, p. 3 ).

Un complice al experimentatorului, A, exprima opinii indezirabile social, precum : “ Cred ca religia mea este cu mult superioara tuturor celorlalte. Daca ar fi dupa mine, toate celelalte religii ar fi ilegale “, sau “ Eu cred ca dupa ce crestem, nu le mai datoram parintilor nimic “.

Astfel de opinii atrageau raspunsul agresiv al altui complice, B, care il ascultase pe A, alaturi de subiectul naiv.

Evident, B juca rolul modelului care putea dezinhiba subiectul, daca acesta traia un conflict abordare-evitare.

B il agresa verbal pe A, apreciind ca A a fost crescut  in jungla si ca, dupa experiment, ar trebui pus intr-o camasa de forta. La aceste atacuri, in functie de conditia experimentala, A reactiona diferit  : fie nu facea niciun comentariu, fie retracta ceea ce spusese, recunoscand ca a exagerat, fie il agresa verbal la randul sau pe B, manifestand aproximativ acelasi nivel de ostilitate.

Autorii au obtinut contagiune in toate cele trei conditii experimentale mentionate.

Urmandu-l pe B, subiectii naivi l-au agresat pe A.

Asa cum anticipasera Wheeler si Caggiula, subiectii contagiati nu tin seama de reactia tintei la agresiunea modelului.

Contagiunea depinde intr-o masura foarte redusa de ceea ce face tinta agresivitatii, dupa ce a provocat subiectilor conflictul abordare-evitare.

Cat de puternica este contagiunea comportamentului agresiv ?

Am putut constata in randurile de mai sus, ca victima agresivitatii nu o poate impiedica prin reactiile ei.

Se produce contagiunea si atunci cand modelul este dezaprobat in agresivitatea lui de un personaj cu status inalt ?

Dar daca modelul insusi, dupa ce s-a comportat agresiv, isi exprima regretul pentru cele intamplate ?

Wheeler si Smith ( 1967 ) au cautat sa raspunda la aceste intrebari.

Ei banuiau ca “ cenzurarea “ modelului, de catre experimentator, il va descuraja pe subiectul naiv sa-si manifeste agresivitatea.

Din punctul de vedere al procedurii, acest experiment are multe puncte comune cu cel expus anterior.

Subiectii erau elevi la un institut naval.

Fiecare dintre ei lua parte la o discutie, alaturi de trei complici.

Complicele A exprima aproximativ acelasi opinii antinormative, ca in experimentul precedent.

Complicele B detinea rolul modelului, reprosandu-i intr-o maniera agresiva lui A, lipsa de temei a atitudinilor lui.

Complicele C se mentinea in general indiferent : el intervenea activ intr-o singura conditie, dezaproband comportamentul lui B.

In functie de conditia experimentala, B este “ cenzurat “ de experimentator ( “ Imi pare rau ca spui asta, B. Cred ca ti-ai pierdut cumpatul. Fiecare dintre noi are dreptul la o opinie “. ) , de catre C ( cu exact aceleasi fraze ), ori de catre el insusi.

Cand se autocenzureaza, B declara :

“ Imi pare rau ca am spus asta. Cred ca mi-am pierdut cumpatul. Fiecare dintre noi are dreptul la o opinie. “

Bineinteles, cei doi autori au creat si o conditie de “ noncenzura “, in care modelul, adica B, il agreseaza pe A, fara ca gestul lui sa fie dezaprobat de cineva explicit.

Variabila dependenta o constituie contagiunea : masura in care subiectul naiv, dupa ce a luat cunostinta de comportamentul lui B, si de eventuala cenzurare a acestuia, il agreseaza verbal pe A.

“ Cenzura ‘ exercitata de experimentator se dovedeste foarte eficienta.

Dezacordul experimentatorului fata de agresivitatea lui B, il descalifica pe acesta ca model.

Subiectul nu il imita pe B, daca acesta este dezaprobat de experimentator.

In celelalte conditii de cenzura insa, Wheeler si Smith au consemnat aparitia contagiunii.

Ei au presupus ca subiectul nu tine cont de obiectiile lui C, din cauza ca nu anticipeaza o interactiune cu acesta.

Daca C ar fi fost un apropiat al subiectului, sau daca el ar fi avut un status inalt, reactia lui la actul de agresivitate al modelului ar fi blocat contagiunea.

In sfarsit, autorii au presupus ca modelul autocenzurat nu a fost perceput ca sincer si ca regretand cu adevarat actul agresiv.

Concluzia pe care o putem desprinde din acest studiu este ca, in unele imprejurari, o autoritate puternica poate stavili raspandirea agresivitatii.

In privinta consecintelor interpersonale ale contagiunii, Wheeler ( 1966 ) a emis ipoteza potrivit careia, dupa scaderea inhibitiilor, subiectul va resimti atractie fata de model.

Intr-un experiment asupra deindividualizarii, Singer, Brush si Lublin ( 1965 ) le-au cerut subiectilor sa imbrace halate largi de laborator, absolut identice.

Experimentatorii le ofereau o definitie a literaturii pornografice, statuata de Curtea Suprema a Statelor Unite, si ii anuntau ca sarcina lor era aceea de a aprecia, intr-o discutie de grup, daca un anumit pasaj din romanul Amantul doamnei Chatterley de D.H. Lawrence este sau nu, pornografic.

Subiectii purtand halate de laborator, socotindu-se, probabil, nonidentificabili, au utilizat intr-o mai mare masura expresii obscene in cursul discutiei.

Singer si colegii sai au atribuit acest rezultat pierderii constiintei de sine in starea de deindividualizare.

Ei au descoperit, de asemenea, ca membrii se simteau mai atrasi de grupurile in care se rostisera cuvinte obscene.

Acest rezultat a fost interpretat drept o corelatie pozitiva, intre reducerea retinerilor si atractia pentru grup.

Din pacate, Wheeler nu a gasit probe directe in favoarea ipotezei sale.

Experimentul efectuat de el, impreuna cu Smith, nu a confirmat ipoteza atractiei fata de model in contagiune.

Modelele care au provocat disparitia inhibitiilor nu au fost mai simpatizate decat cele ineficiente in aceasta privinta.

Cei doi autori au oferit urmatoarea explicatie : “ Probabil ca atractia fata de model are loc numai atunci cand modelul este recompensat pentru comportamentul sau, indepartand astfel anxietatea observatorului “ ( Wheeler si Smith, 1967, p. 97 ).

Contagiunea se poate produce in legatura cu orice comportament inhibat de subiect, si efectuat sub privirile subiectului de un model.

Oricat ar parea de bizar ori contradictoriu, exista contexte in care poate avea loc o contagiune a imitatiei.

Am aratat in paginile anterioare, ca imitatia nu reprezinta un comportament valorizat social.

Ca atare, oameni au uneori retineri de a imita.

Aceste retineri pot sa dispara, daca ei se conving ca imitarea celuilalt le este utila, sau daca vad pe un altul adoptand profitabil comportamente imitative.

Wheeler si Arrowood ( 1966 ) au examinat, intr-un experiment ingenios, contagiunea imitatiei.

Subiectii lor credeau ca iau parte la un studiu asupra calitatilor telepatice.

Ei primeau mesaje extrasenzoriale din camera de alaturi, si sarcina lor era de a decripta aceste mesaje.

Se organizau 15 sesiuni de transmitere a unor cifre, de la 1 la 5.

Subiectii se straduiau sa receptioneze si spuneau, in ordine, ce cifra le fusese comunicata telepatic.

Primii trebuiau sa se pronunte cei doi subiecti naivi S 1 si S 2, urmati de doi complici, S 3 si S 4.

Subiectul real al studiului era S 2.

Complicele S 3 avea instructiuni sa dea raspunsuri diferite, atat in raport cu S 1, cat si cu S 2.

Comportamentul lui S 4 stabilea cele doua conditii ale experimentului.

In conditia ‘ acord “, S 4 il imita pe S 3 in cele mai multe dintre aprecierile sale, iar in conditia ‘ dezacord “, raspunsurile lui S 4 erau diferite de cele emise de S 3.

Autorii se gandisera ca S 2 va fi motivat sa creada in propria receptivitate extrasenzoriala.

In principiu, el nu poate dobandi aceasta credinta decat daca primeste o confirmare sociala, a capacitatii sale – daca ceilalti sau macar unul dintre ei, dau aceleasi raspunsuri ca si el.

Manipularile insa il impiedica sa obtina feedback-ul pozitiv de care are nevoie.

Singura lui sansa ramane aceea de a spune, ceea ce spune si S 1, dar S 2 are retineri in aceasta privinta, temandu-se de dezaprobarea sociala pentru comportamentul lui mimetic.

Prin urmare, autorii ii provoaca lui S 2 un conflict abordare-evitare : el este motivat sa il imite pe S 1, dar in acelasi timp el intelege ca exista restrictii care il opresc sa repete raspunsurile lui S 1.

Wheeler si Arrowood au facut predictia ca S 2 va imita, in conditia “ acord “, deci atunci cand S 4 il imita pe S 3.

Rezultatele experimentului au confirmat aceasta predictie.

Complicele S 4 reprezinta pentru S 2 modelul care, prin comportamentul sau, il dezinhiba, indepartandu-i temerile cu privire la lipsa de adecvare a conduitei imitative, in situatia data.

In conditia “ acord “ are loc, asadar, o contagiune a imitatiei.

Prezentam, in incheierea discutiei despre contagiunea comportamentala sau dezinhibitorie, studiul cel mai recent pe care l-am putut gasi :

Un experiment din 1992, al lui David Levy, publicat in Journal of Social Psychology.

Autorul american are meritul de a aborda aspectul controversat al acestui camp de cercetare.

Intr-adevar, desi contagiunea comportamentala a fost examinata in contexte din cele mai diverse, nu exista o fundamentare empirica a conceptualizarii ei ca scadere a inhibitiilor intr-un conflict abordare-evitare.

Nimeni nu s-a straduit, la drept vorbind, sa demonstreze aparitia si rezolvarea conflictului la subiectii implicati in contagiune.

Domeniul contagiunii a fost neglijat in ultimele decenii, tocmai din cauza ca nu s-a obtinut o atestare empirica a dinamicii psihice mediatoare.

Fiecare dintre subiectii lui Levy completa un chestionar in laborator alaturi de un complice.

La terminarea sarcinii, experimentatorul le propunea amandorura sa participe ca voluntari intr-o actiune plictisitoare, in cursul saptamanii care urma.

Complicele accepta ( conditia “ complezenta “ ) ori refuza ( conditia “ contagiune dezinhibitorie “ ).

Principala variabila dependenta o reprezenta, desigur, reactia subiectului naiv la cererea experimentatorului.

Rezultatele au indicat o tendinta mult mai slaba spre voluntariat, atunci cand modelul, prin comportamentul sau, a redus inhibitiile subiectilor.

Dar Levy a dorit sa depaseasca stadiul simplei evidentieri a contagiunii, si a formulat o ipoteza referitoare la conflictul de abordare-evitare.

El a anticipat ca subiectii din conditia “ contagiune “ vor avea intr-o masura mai redusa decat cei din conditia “ complezenta “, trairi conflictuale.

A masurat conflictul cu ajutorul latentei raspunsurilor, al rapoartelor verbale ale subiectilor asupra starii de nervozitate, anxietatii, tensiunii psihice, confuziei, frustrarii, furiei, efortului, agitatiei.

A folosit, in acelasi scop, State-Trait Anxiety Inventory, forma Y, precum si Multiple Affect Adective Check List.

In urma analizei factoriale asupra acestor date privitoare la conflict, s-au desprins doi factori : tulburare emotionala si efort cognitiv.

Pe ambele dimensiuni, subiectii din conditia “ contagiune “ s-au dovedit diferiti de ceilalti.

Ei sunt mai putin tulburati emotional, si depun mai putin efort cognitiv.

Astfel, Levy a probat existenta conflictului si mecanismul de reducere a acestuia.

“ Cercetarea de fata, scrie el, ofera suport teoretic si empiric pentru considerarea contagiunii dezinhibitorii, ca un tip distinct de influenta interpersonala “ ( Levy, 1992, p. 471. )

Am descris in randurile de mai sus contagiunea comportamentala sau dezinhibitorie.

In acest tip de contagiune, subiectul, care traieste un conflict abordare-evitare scapa de inhibitiile sale, ca urmare a observarii unui model ce efectueaza comportamentul pe care subiectul insusi ravneste sa il efectueze.

La inceputul veacului XX, cercetatorii din domeniul stiintelor sociale intelegeau prin contagiune, reproducerea sau reflectarea spontana de catre subiect, a unui afect, sau a unui comportament apartinand modelului.

Putem ilustra acest prim sens al contagiunii cu situatia in care, drept reactie la un eveniment negativ, cineva izbucneste brusc in ras, iar ceilalti membri ai grupului imita acest raspuns aparent inadecvat.

Influenta de acest fel, ar putea fi numita contagiune de ecou.

Din pacate, linia de cercetare propusa in jurul anului 1900 nu a fost continuata de psihologii sociali, adepti ai metodei experimentale.

Totusi, in afara contagiunii comportamentale sau dezinhibitorii s-a mai cercetat un tip de contagiune : contagiunea isterica.

Aceasta se refera la raspandirea unui simptom fizic, in lipsa unui agent patogen identificabil intr-un grup, ai carui membri traiesc un conflict interior.

In anul 1962, intr-o mica fabrica de tesaturi din Sudul Statelor Unite, a aparut o epidemie bizara.

Mai mult de o patrime din cele 200 de angajate se plangeau de greturi, amorteala, nervozitate si slabiciune.

Toate pretindeau ca fusesera intepate de o insecta necunoscuta, adusa in fabrica o data cu baloturile de materie prima trimise, pe calea apei, din America de Sud.

Reporterii de la marile cotidiene nationale s-au grabit sa descrie aceasta situatie, cu atat mai mult cu cat expertii sositi la fata locului nu au gasit nicio insecta care sa fi putut provoca simptome atat de serioase.

Doi sociologi, Alan Kerckhoff si Kurt Back ( 1968 ; apud Leyens, 1979 si Wheeler, 1970 ), au intuit ca se afla in fata unui fenomen de contagiune isterica.

Ei au desfasurat cercetari amanuntite in mica fabrica, si au sfarsit prin a tipari o carte inchinata acestui caz.

De la inceput, Kerckhoff si Back au exclus ipoteza insectei misterioase si au pus totul pe seama starii de tensiune a femeilor.

Epidemia izbucnise tocmai in perioada cea mai aglomerata, in care angajatele erau solicitate sa faca ore suplimentare.

Multe dintre ele erau nemultumite de organizarea muncii in fabrica, multe ar fi vrut sa petreaca mai mult timp acasa, alaturi de copii.

Cei doi sociologi au cautat sa determine un indicator global al starii de tensiune, masurand patru aspecte :

1. Numarul de ore suplimentare efectuat de fiecare angajata in perioada premergatoare declansarii epidemiei ;
2. Aportul fiecareia la bugetul familial ( daca femeia contribuia cu jumatate, sau cu mai mult de jumatate, la venitul total al familiei ) ;
3. Lipsa de incredere in eficienta organizarii fabricii ( daca angajata nu mentiona maistrul, ca pe o persoana careia trebuie sa i te adresezi atunci cand esti nemultumit, cercetatorii considerau acest lucru ca o sursa de stres ) ;
4. Diferentele percepute intre colege, din punctul de vedere al productivitatii muncii ( faptul ca o femeie credea ca in sectia ei se munceste inegal, unele colege depunand mai mult efort ca altele, putea induce stres ).

Kerckhoff si Back au putut astfel atribui fiecarei angajate scoruri de la 0 la 4.

Ipoteza lor fundamentala, potrivit careia curioasa maladie a avut drept cauza starea de tensiune psihica, s-a adeverit.

Subiectii cu scoruri inalte aveau simptomele bolii, iar cei cu scoruri foarte slabe nu le aveau.

O alta descoperire importanta, sustinand si ea ipoteza tensiunii, s-a referit la rolul pozitiei sociometrice a subiectilor.

Primii imbolnaviti au fost izolati social, intrucat, probabil, tensiunea psihica atingea la ei cote mai inalte.

Femeile izolate manifestau o insatisfactie pronuntata, fata de slujba lor.

In faza ulterioara a epidemiei insa, retelele de prietenie au jucat un rol hotarator : daca o angajata avea o prietena care fusese intepata de insecta necunoscuta, cresteau semnificativ sansele ca si ea sa contacteze maladia.

Spre sfarsitul epidemiei, cand extrem de multe femei se imbolnavisera, rolul preferintelor interpersonale s-a diminuat.

Kerckhoff si Back si-au interpretat datele prin prisma conceptului de contagiune isterica.

Acesta se caracterizeaza prin :

1. Resimtirea unei tensiuni psihice de catre majoritatea membrilor grupului ;
2. Exprimarea fiziologica a acestei tensiuni intr-o serie de simptome ;
3. Definirea acestor simptome ca provenind dintr-o sursa externa ;
4. Raspandirea si cresterea tensiunii psihice la membrii grupului, si acceptarea in definitia simptomelor in grup.

Ca si contagiunea comportamentala, contagiunea isterica presupune existenta unor retineri de a efectua un comportament dorit.

Femeile din fabrica de tesaturi ar fi dorit sa petreaca mai mult timp in mijlocul familiei, sa se odihneasca, dar, dat fiind ca ele aveau o contributie importanta la bugetul familial, nu-si puteau permite sa nu efectueze ore suplimentare.

Contagiunea isterica, spre deosebire de cea comportamentala, se declanseaza din pricina ca subiectii se afla in imposibilitatea de a-si reduce inhibitiile.

Comportamentul modelului nu-l dezinhiba pe subiect, ci, dimpotriva, ii amplifica tensiunea psihica.

Presupusa aparitie a insectelor periculoase in fabrica, se adauga surselor de stres deja existente.

Observatorul vede modelul plangandu-se ca a fost intepat de o insecta necunoscuta.

Evident, observatorul nu are nicio intentie de a imita comportamentul modelului.

Dar el preia de la acesta, credinta in existenta insectelor, un alt element negativ in mediul care ii induce tensiune.

Preia, in egala masura, si noua definitie pe care o ofera modelul pentru simptomele resimtite de subiect si mai inainte, dar neconstientizate si neexplicate.

Contagiunea isterica inseamna interpretarea eronata, la sugestia unui model, a unor simptome fizice, pentru care subiectul nu detectase in prealabil o cauza precisa.

In sens foarte larg, contagiunea trebuie privita ca raspandirea unei emotii, sau a unui comportament, de la un model, catre unul sau mai multi observatori, in lipsa oricarei intentii de influentare.

Desi studiata in discipline diverse, ca psihanaliza, sociologia sau psihologia sociala, ea nu este nici astazi pe deplin elucidata.

Explicatiile asupra mecanismelor contagiunii sunt adesea vagi si inconsistente.

Stagnarea cercetarilor se datoreaza, in buna masura, faptului ca fenomene extrem de eterogene au fost reunite sub o eticheta unificatoare.

De aceea, analiza conceptuala minutioasa ar trebui sa preceada demersurile empirice de orice fel.”

 ( extras din Psihologia influentei sociale, curs universitar, Stefan Boncu, Universitatea Iasi, Ed.Collegium Polirom, Bucuresti, 2002 )