Persoane
Notiunea de persoana. Capacitatea juridica
In dreptul actual, persoanele sunt subiectele raporturilor juridice ( subiecte de drept ).
Oamenii apar ca subiecte ale raporturilor juridice, fie individual, in calitate de persoane fizice, fie organizati in anumite colective, in calitate de persoane juridice.
Ca si dreptul actual, dreptul roman a cunoscut conceptele de persoana fizica si de persoana juridica, desi utiliza o alta terminologie.
Daca pe planul formal al conceptelor, cele doua sisteme de drept prezinta elemente comune, pe planul continutului ele se deosebesc calitativ.
Intr-adevar, potrivit dreptului actual, orice fiinta umana este o persoana, si drept urmare, poate participa la viata juridica, pe cand dreptul roman nu a recunoscut niciodata calitatea de persoana tuturor membrilor societatii.
Potrivit dreptului roman, pentru ca fiinta umana sa poata participa la viata juridica, ea trebuia sa aiba capacitatea, sau personalitate, adica caput.
Dar capacitatea nu era considerata ca o calitate inerenta fiintei umane.
Astfel, sclavii nu aveau caput, si, drept urmare, ei nu puteau incheia acte juridice in nume propriu.
Numai oamenii liberi aveau capacitate juridica, dar capacitatea lor nu era unitara, ci era extrem de diferentiata, in functie de apartenenta la o anumita categorie sociala, de origine etnica, sau de atitudinea adoptata fata de expansionismul Statului roman.
Cu toate ca, in dreptul clasic si postclasic, s-a manifestat o tendinta de largire a sferei persoanelor, nici in ultimul moment al evolutiei sale, dreptul roman nu a admis generalizarea capacitatii juridice.
Continutul personalitatii.
Numai cei care aveau personalitate, adica caput, puteau sa dobandeasca drepturi, si sa isi asume obligatii.
Personalitatea insa era completa sau limitata.
Se bucurau de o personalitate completa, numai aceia care intruneau elementele urmatoare, si anume : libertatea, sau status libertatis, cetatenia sau status civitatis, si calitatea de sefi ai unor familii civile, sau status familiae.
Prin urmare, se bucurau de personalitate completa, numai cetatenii romani sefi de familie.
Celelalte categorii de oameni liberi aveau capacitatea mai extinsa, sau mai restransa, in functie de o serie de factori, asa cum se va vedea in randurile ce urmeaza.
Desi romanii nu au creat o terminologie speciala, pentru a desemna capacitatea de folosinta, si capacitatea de exercitiu, ei aveau totusi reprezentarea clara a acestor concepte, asa cum rezulta din texte numeroase.
Inceputul si sfarsitul personalitatii.
Personalitatea incepe chiar inainte de nastere, potrivit principiului formulat pe baza unui text din Paul : “ Infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur “, adica “ Copilul conceput se considera nascut atunci cand e vorba de interesele sale “.
Gratie acestui principiu, copilul nascut dupa moartea tatalui sau, venea totusi la succesiune.
Personalitatea inceteaza in momentul mortii, cu exceptia cazului mostenirii neacceptate, cand personalitatea defunctului se prelungea.
Intrucat in dreptul roman nu se admitea existenta unui patrimoniu fara titular, s-a considerat ca, in intervalul de timp cuprins intre moartea unei persoane, si acceptarea mostenirii sale, titularul patrimoniului este chiar defunctul, a carui personalitate se prelungeste : “ Hereditas iacens sustinet personam defuncti “ , adica “ Succesiunea jacenta sustine persoana defunctului “.
Acest principiu se intemeiaza pe un text din Ulpian.
Potrivit textelor din opera legislativa a lui Justinian, oamenii se impart in doua mari categorii : liberi si sclavi.
In vreme ce, conditia scavilor era, in linii generale, unitara, oamenii liberi aveau un regim juridic neomogen, ei fiind impartiti in numeroase categorii, in functie de factori extrem de diversi.
Sclavii
Cunoasterea situatiei sociale si juridice a sclavilor prezinta o importanta deosebita pentru intelegerea fizionomiei societatii romane, a edificiului sau economic si suprastructural.
In primele secole dupa fondarea Romei, sclavia era inca patriarhala, dar, spre sfarsitul republicii, ea a devenit baza intregii productii.
Incepand din secolul al II-lea i.e.n., munca libera este impinsa la periferia vietii economice, locul sau fiind luat de munca robita.
Cele mai importante sfere ale productiei materiale erau intemeiate pe munca sclavilor.
Izvoarele sclaviei
Nasterea
In dreptul roman opera principiul potrivit caruia, copilul nascut in afara casatoriei dobandea conditia juridica a mamei.
Deoarece sclava nastea intotdeauna in afara casatoriei, copilul sclavei era si el sclav, chiar daca tatal natural fusese om liber.
Razboiul
Si la romani, ca si la alte popoare, dupa ce uneltele au ajuns destul de perfectionate pentru a asigura un plus produs, prizonierii de razboi nu au mai fost ucisi, ci ei au fost siliti sa munceasca pentru invingatori, in calitate de sclavi.
De altfel, in epoca foarte veche, orice strain venit la Roma cadea in sclavie.
Cu timpul, acest principiu a fost atenuat, in sensul ca strainii puteau veni la Roma, fara a cadea in sclavie, cu conditia sa se puna sub protectia unor cetateni.
Pana catre jumatatea epocii clasice, cat a durat politica de expansiune a Romei, razboiul a constituit principala sursa a sclaviei.
Prizonierii intrau in proprietatea Statului roman, apoi ei erau vanduti persoanelor particulare.
Fapte pedepsite cu pierderea libertatii
Cetatenii care sufereau anumite pedepse puteau fi vanduti ca sclavi, dar nu la Roma, ci trans Tiberim, adica peste hotare, potrivit principiului ca, un cetatean roman nu poate fi sclav in cetatea sa.
In aceasta situatie se aflau : debitorul insolvabil executat asupra persoanei, hotul prins in flagrant delict, dezertorul, nesupusul la incorporare, etc.
Prin senatusconsultul Claudian s-a hotarat ca, femeia care intretine relatii cu sclavul altuia, si nu le intrerupe dupa somatiile stapanului acelui sclav, cade – si ea – in sclavie.
Tot in vremea lui Claudiu s-a hotarat ca omul liber, care se da drept sclav pentru a fi vandut, pentru ca apoi el sa imparta castiga cu vanzatorul, sa nu mai poata face dovada statutului sau de om liber, si sa ramana sclav.
Conditia juridica a sclavului
Neavand personalitate, sclavul nu putea participa la viata juridica in nume propriu, el nu putea deveni titular de drepturi, si nu isi putea asuma obligatii.
Din punct de vedere juridic, sclavul era considerat un simplu lucru, adica res, el facea parte din patrimoniul stapanului sau, care il putea vinde sau il putea dona.
Sclavul putea fi pedepsit sub orice forma, sau putea fi ucis, in virtutea dreptului de dispozitie pe care stapanul il exercita asupra obiectelor din patrimoniul sau.
Sclavii nu puteau contracta o casatorie valabila, si drept urmare, ei nu puteau intemeia o familie in sensul dreptului roman.
Ei traiau in simple uniuni de fapt, fara consecinte juridice, - contubernium.
Sclavul nu avea dreptul sa se planga in Justitie daca el era lovit sau suferea o vatamare corporala din partea unui tert.
Actiunea apartinea stapanului, care o intenta impotriva delicventului, spre a obtine o suma de bani, ca amenda pentru vatamarea unui lucru din patrimoniul sau.
Dreptul roman a dat o asemenea reglementare conditiei juridice a sclavilor, incat sa faca posibila exploatarea nelimitata a acestora.
Cu toate ca ei nu aveau personalitate, sclavii puteau incheia acte juridice, daca, prin efectul lor, actele faceau mai buna situatia lui dominus.
Asadar, sclavul putea sa il faca pe stapan proprietar sau creditor, dar el nu putea sa il oblige pe stapanul sau.
Din punct de vedere formal, juridic, sclavul nu actiona ca un reprezentant al stapanului, deoarece el nu avea capacitate.
Drept urmare, romanii au recurs la fictiunea ca sclavul incheia acte juridice, imprumutand personalitatea stapanului.
In fapt, desi el nu avea caput, sclavul putea incheia acte juridice in folosul stapanului sau.
Acest mecanism a putut functiona, numai atata timp cat contractele au fost unilaterale.
La sfarsitul republicii, in conditiile dezvoltarii operatiunilor comerciale, au aparut contractele bilaterale, prin care partile nu puteau dobandi un drept, daca nu isi asumau o obligatie.
In noua situatie, s-a admis ca in anumite cazuri, sclavul sa se oblige in nume propriu, obligandu-l in acelasi timp si pe stapan.
Cu toate acestea, s-a considerat ca datoria sclavului nu prezinta caracterele unei veritabile obligatii.
Noul sistem a permis extinderea sferei de activitate a sclavului, fara sa ii recunoasca insa personalitatea.
El ramane in continuare un simplu instrument de achizitie, pentru dominus.
Peculiul sclavului
Sclavul nu dobandea nimic pentru sine, caci el nu avea patrimoniu dat, in fapt, cu aprobarea stapanului sau, el putea stapani anumite bunuri, cu titlu de peculium.
Peculiul sclavului consta din bani, mobile si imobile, sau chiar din alti sclavi.
Obiectele din peculiu se aflau in proprietatea stapanului, care putea dispune in mod liber de ele, asa cum dispunea de insusi sclavul ( sau ).
Stapanul era interesat sa puna la dispozitia sclavului anumite bunuri, pentru ca el sa le foloseasca in operatiuni comerciale, sporindu-si peculiul.
Cu cat sclavul era mai econom si mai intreprinzator, cu atat sporea bogatia lui dominus.
In practica, stapanul il exploata pe sclav pana la batranete, incurajandu-l sa stranga cat mai multe bunuri, dupa care, eventual, il dezrobea, in schimbul peculiului agonisit prin munca lui de o viata.
( extras, Drept Roman, curs universitar, editia a III-a, Emil Molcut, Dan Oancea, Casa de Editura si Presa " sansa " SRL, Bucuresti, 1995 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu