“ Cand am trecut de poarta dantelata si inalta – faimoasa poarta a casei batranei Catian – m-am bucurat ca un orb care vede lumina. Pierdusem notiunea timpului. Trecursera parca ani din clipa in care intrasem pe aceeasi poarta. Lumina nu mi s-a parut niciodata atat de puternica, cerul atat de limpede, atat de inalt, albastrul atat de curat, strada atat de lunga, oamenii atat de vii ... Nu-mi venea sa cred ca am scapat de paianjenii care se plimbau pe panze uriase si de paienjenisul familiei. M-am oprit o clipa sa-mi trag sufletul, sa arunc o privire maidanului de peste drum. Dar maidanul copilariei mele nu mai era. Pe locul stiut aparusera tot felul de baraci. Cine stie pe unde ratacea acum printesa Ringhi-Ring, in ce tinuturi tainice se ascndeau ciupercile vrajite ...
Scrisoarea batranului Miron catre Fana am gasit-o in captuseala braului de catifea, care nu-i rosu, ci portocaliu decolorat. Si o voi transcrie in noaptea asta, orice s-ar intampla. Nu va lipsi decat ortografia epocii. Compromisul, minciuna, viciul, toate tenebrele familiei le voi reda, asa cum s-au pastrat in foile astea mototolite, ingalbenite de timp.
Si poate ca asa ar trebui sa inceapa romanul ...
“ Fana, copila mea ! Iaca, ceasurile imi sunt numarate. Trebuie sa parasesc pamantul asta, unde mi-a fost numai amar. Si bucuros as pleca, dar, vezi, imi sunt picioarele adanc infipte in noroi, asa de adanc ! Iar in sulet port bolovani. Asculta aici : cand erai mititica veneai la mine si-mi cereai povesti. Dar eu eram amarat. Tre amarat ! Si acum ai sa vezi de ce eram amarit. Si poate ca o sa-ti fie de folos sa stii cine esti tu, cine am fost eu si de ce e blestemata casa asta a noastra.
Tata a fost taran. Catunul nostru era asezat mai mult pe rapi, si cand veneau ploile se umfla apa care trecea prin sat si dadea peste cocioaba noastra. Pe mama asa am pierdut-o. Dadea sa bata niste pari, sa opreasca apa, si apa a luat-o si a dus-o. Cand au gasit-o oamenii, mai rasufla, dar ochii ii erau sticlosi, holbati. Catre seara i s-au inchis pe vecie. Cand eram copil si vedeam cum se aduna nourii, fugeam mancand pamantul, care-n-cotro. Eram opt copii la inceput, dar de saracie au murit unul cate unul. Am ramas eu. Era devale pamant bun, dar il stapanea, cat puteai cuprinde cu ochii, boierul. Ai lui erau merii, perii, prunii, padurea, pasunile, izlazul. Toate erau ale lui. Bucatareasa la conac era tusa Arghira. M-am aciuat pe langa ea. Culegeam frunze de dud, dadeam de mancare la pasari. La sapte ani slujeam si munceam ca un rob varstnic si eram bucuros sa capat un codru de paine si ce ramanea prin farfuriile boierului. Bucataria era mare si mirosea bine cuptorul. Era cald, si tusa Arghira era din satul nostru. Imi era neam dupa mama si ii era drag de mine. Cand am implinit opt ani, chiar in aceeasi zi, boierii au plecat la Bucuresti, ca trebuia sa nasca cucoana, si au luat-o cu ei si pe tusa Arghira. Iar dumneaei m-a luat si pe mine.
Uite, daca vrei sa stii cine a fost coana Maria, nevasta boierului Filip, vezi ca e o carte groasa in raftul de sus, lipit colea de perete. Ultimul rand, a treia carte din dreapta : Analele parlamentare ale Romaniei. Uite ce zile acolo ( e insemnat subtire cu creion negru ) : “ Maria, Costache, Nicolae, nevarstnici copii ai raposatului paharnic Dimitrie Amira de aici, aratand ca tatal lor a slujit patria cu credinta, se roaga a li se adauga leafa de optzeci de lei ce au pe luna, nefiindu-le de ajuns la scapataciunea in care se afla, mai ales ca au ramas orfani de mama. Au infatisat dovada marelui Logofat Nicolae Ghika si altor patru persoane, despre adevarul aratarilor lor. “
Maria de care se pomenete aici, vezi, era saraca, dar gingasa ca o zana, si era fata paharnicului Dimitrie Amira. In 1848 avea treisprezece ani. Dupa revolutia care a fost, s-a casatorit cu un boier bogat. Abia dupa doisprezece ani a avut un copil, si atunci putin a lipsit sa se prapadeasca. Doua zile si doua nopti s-a chinuit cucoana Maria, si tusa Arghira doua zile si doua nopti n-a slabit-o din ochi.
A frecat-o pe maini si pe frunte, i-a descantat, i-a suflat, i-a mestecat leacuri babesti. “ Daca scapa cucoana, iti dau zece pogoane, i-a spus boierul. Arghirito, vezi, fa tot ce stii, ca sa n-o pierd si sa nu pierd feciorul, ca de doisprezece ani tot astept un fecior. Dar poate ca are sa fie fata. Ce sa fac eu cu atata avere ? Cui s-o las ? Vezi, Arghirito, fa tot ce stii, si n-o sa-ti para rau. Uite, o sa-l tiu pe Miron la scoala. O sa-l trimit la Viena sa invete ... O sa-ti dau douazeci de pogoane, Arghiro, de meri si de pruni. “.
Si Arghira mesteca buruieni, o stropea pe cucoana, o descanta, ii dadea sa inghita bauturi fermecate. Doftorii stateau stransi in alta aripa a casei, se chibzuiau in tot felul si nu stiau cum sa faca. Ei ar fi vrut sa scape mama si sa omoare copilul. Dar tusa Arghira strangea mana boierului si nu-l lasa sa faca asa pacat. Stia ca alt copil n-o sa mai aiba, si cucoana o sa moara de inima rea ...
Catre zorii zilei s-a nascut o fetita. Au numit-o Maniana, fiindca s-a nascut dimineata. Boierul traise si prin Spania si pe limba de acolo manana inseamna dimineata. Si pot sa spun azi, cand imi inchei viata, ca pe Maniana, am iubit-o de atunci, din zorii acelei dimineti de april, cand a venit pe lume.
Boierul s-a tinut de cuvant ; i-a dat douazeci de pogoane tusii Arghira. La sutele lui de pogoane ce insemnau douazeci ? Un pumn de pamant. Dar pentru tusa Arghira era avere. Pe mine m-a dat la scoli, asa dupa cum fagaduise. Si eu am zis ca e om bun. Cocoana Maria imi era ca o mama. Asa am crezut. Nu stiam atunci ca nu exista boieru buni si boieri rai, ca boieru-i boier si taranu-i taran, ca stapanu-i stapan si sluga e sluga si ca bogatul si saracul nu se pot intelege, cum nici lupul cu oaia. Si asa s-a intamplat ca eu, feciorul plugarului Stefan Catian, care a luat parte la revolutia de la Izlaz, mi-am intors fata de la cei necajiti si amarati si nici chiar de tata n-am vrut sa stiu. N-am mai vrut sa vad cocioabele de pe rapa, unde si acum vine apa umflata si copiii fug noaptea inspaimantati, si sateanul sarac n-ar fir de iarba unde sa-i pasca vita, n-are ob de fasole, ci numai bolovani carati de apa, numai datorii, necazuri, dijma si boli ...
Vezi ca am mostenit cele douazeci de pogoane ale tusii Arghira si am invatat ingineria la Viena. Frumoasa Maniana m-a asteptat cinci ani. De cinci ani se impotrivea cand veneau petitorii. Parintii, ce-i drept, n-o sileau. Avea o fire razvratita copila lor si era alintata. Maniana era poeta si picta, si incerca sa scrie bucati muzicale. Parintii ii faceau toate pe plac. Dar cand m-am inapoiat si am indraznit s-o cer de nevasta, cand au vazut ca fata lor vrea sa se marite cu Miron, nepotul bucataresei Arghira, cu mine adica, au ingalbenit de parca s-ar fi napustit din nou peste ei revolutia.
“ Cum adica ? Miron ? Un taran ? O saracie ? Miron care ducea vacile la pascut ? Feciorul lui alde Stefan care umbla descult ? Stefan, care atunci, la Izlaz, a deschis gura mare ... “ Vezi, Fana, degeaba mi-am parasit tatal, degeaba am invatat carte multa, si in vacanta cand ma inapoiam ma prefaceam ca nu-i cunosc pe-ai mei, si tatei abia de-i dam buna ziua. Degeaba, seara, cantam la pian in salonul conacului, si impreuna cu stapanii minteam, impreuna cu stapanii radeam. Degeaba ! Eu am ramas pentru ei tot linge-blide, nepotul Arghiritei care spala blidele.
Iata partea intaia a povestii .... Parca-ti vad ochii mari, parca te aud : Si apoi ? ...
Sunt obosit, fetita mea. Obosit de a fi trait fara un ideal, fara un scop in viata, fara o fapta buna, fara o singura privire inainte. Obosit de a fi fost las, de a nu fi facut nimic pentru cei obiditi. Cand eram copil, visam sa construiesc un dig in sat la noi, sa opresc Baleasca, sa fiu mai tare ca ea. Sa scap satul de saracie si spaime. Dar boierul avea alte vederi. “ Nu te pune cu apa. Omul e slab, natura il doboara. “. Vezi ca avea interes sa le bage oamenilor in cap ca sunt neputinciosi, ca sa-i poata stapani lesne.
Le intretinea spaimele si superstitiile si nestiinta de carte, ca nu cumva sa-si dea seama oamenii ca pamantul e al lor, ca au dreptul la viata si ei. Mai ales ei !
Eu stiam toate astea, le stiam de la tata, dar imi vandusem sufletul pentru osul pe care mi-l aruncasera boierii.
Si daca am o scuza e ca o iubeam pe fata lor, pe Maniana.
Ce-am facut mai pe urma ? Iata, sa vezi ....
Incerc sa ies din noroi, vreau sa ma pregatesc pentru marea calatorie, si dupa cat mi-e de greu sa ma scutur, sa ma curat, vad cat de adanc m-am infundat. Nu m-am putut casatori cu Maniana. Dar ne-am iubit cu adevarat, si intr-o buna zi ai venit pe lume tu, copilul dragostei noastre. Te-ai nascut la o manastire. Asa era obiceiul pe atunci. Fecioarele din lumea mare, cand greseau, nasteau la manastire. Era acolo la Feledesoaia – asa ii zicea manastirii – o calugarita, Hrisanta, care avea grija de voi amandoua. Si Hrisanta avea o sora care s-a nimerit sa vina tocmai atunci s-o vada. O chema Caterina. Era uratica, vorbea mult si radea zgomotos. Avea barbia ascutita, ochi de veverita, nas de pasare de prada. N-o puteam suferi. Dar iata ca intr-o zi ma pomenesc cu Maniana, femeia mea, imi spune : “ Miron, am o mare rugaminte “. Era stravezie, alba si negrait de frumoasa. Nu-mi puteam inchipui ca-mi va cere un lucru prea anevoie de implinit. “ Miron, tatal meu e logofat al Dreptatii. Eu, fata lui, ce pot sa fac decat sa raman la manastire dupa fapta rusinoasa ce am savarsit ? Dar aici, de raman, trebuie sa ma despart de copila noastra, de Fana. Tu iara nu poti s-o iei, ca esti neinsurat si nu poti sa tii o copila in casa. Noi amandoi sa ne luam nu se poate. Si nici sa ne tinem asa nu se face. Am citit Pravila. Uite, citeste si tu ce zice. Pravila pamantului spune ca femeia preacurva si barbatul ce hraneste tiitoare se vor supune la osanda surghiunului, caci aceasta ameninta sotietatea de o mare demoralizatie ... Miron, iubitul meu, cand am venit aici la manastire sa nasc, am facut juramant mamei ca ma intorc si ma marit cu cine mi-a ales dumneaei. Cica-i un om cu avere peste masura. Nici nu stie cat pamant are, cat aur, cate livezi, cate vite. A fagaduit sa ma lase sa calatoresc, sa fac poezii, sa pictez, sa risipesc aurul dupa bunul meu plac. Nu stiu cum e la fata. Si nici n-o sa stiu ... Eu nu am ochi decat pentru tine si pentru fetita nopastra, pentru Fana noastra, pentru Fanette .... “
Imi simteam mainile gheata, voiam sa striga, sa chem ajutor, sa urlu : Cum ? Fata pe care am iubit-o de cand s-a nascut, ba chiar dinainte, caci n-am dormit toata noaptea atunci cand a fost sa vie pe lume, i-am asteptat aparitia in viata ca un indragostit care-si asteapta mireasa, copila pe care am luat-o in brate cand aveam numai opt ani si am crescut-o, si am ocrotit-o, incredintat ca va fi a mea si o voi ocroti toata viata, ar putea sa se lege de un alt barbat ? Te tineam in brate pe tine, micuta mea Fana, si mi se parea ca o vad tot pe ea, si mica, si mare, caci si in tine tot pe ea o iubeam. N-o puteam iubi decat pe ea, intelegi , Fana ? Numai pe ea ! Iata de ce o ascultam buimacit, lovit ca de trasnet, si nu aveam vlaga de a raspunde ceva. Cautam sa pricep cum ar putea s-o tina in brate alt om. Nu ma gandisem pana atunci ca exista alti barbati. Oare ea stia ce se petrecea in mine ? Era alba ca peretii manastirii, buzele i se miscau vinete, si soaptele erau limpezi : “ Miron, dragul meu, mi-ai fagaduit sa faci tot ce-ti cer, si iata, iti cer sa te insori. S-o iei pe sora maicii Hrisanta, pe Caterina. Stiu ca n-o sa te apropii de ea, nici ea de nu doreste .... Si nici nu vreau sa te apropii de alta femeie, a spus cu patima, si a rosit. Am vorbit cu maica Hrisanta. Ar vrea sa o stie pe Caterina la casa ei, sa aiba un rost si ea si sa aiba belsug. E uratica, saraca si cam trecuta, dar desteapta foc. Si ii place galbenii. Am s-o inzestrez. Ii dau o vie, o padure si doua perechi de case. Dar ii cer sa aiba grija de fata noastra, de Fana. Fetita trebuie sa aiba un tata si o mama. Tatal esti tu, scumpul meu. Tu trebuie sa ramai tatal ei. Caterina o sa-i fie ... N-avu curajul sa spuie cuvantul mama. Totusi se sili, si reveni cu vocea stinsa : Caterina o sa-i fie mama .... Apoi incerca sa zambeasca. Eu voi fi zana cea buna, voi veni s-o vad si-i voi aduce tot ce va dori sufletul ei... Miron, mi-ai fagaduit sa faci tot ce-ti cer. Ai fagaduit, nu-i asa, dragul meu ? “
Fana, copila mea, acum stii tot, sau aproape. Anii buni au trecut repede. Caterina nu voia altceva decat bani, cat mai multi bani. Dadea bani cu camata, insela oamenii, le jupuia si pielea cand ii prindea la nevoie. Eu aveam un singur gand : s-o astept pe Maniana ... As vrea sa nu stii cum a murit. As vrea sa uit si eu, sa uit macar o clipa, acum, cand se apropie sfarsitul.
S-a impuscat. Da, fetito, Maniana s-a impuscat.
“ Nu mai pot sa indur, mi-a spus in scrisoarea de bun ramas. Printul se imbata, ma siluieste, ma bate ... Ii plac fetele nevarstnice, copile de doisprezece ani, pana la paisprezece. Nu-i de crezut, dar asa e. Le aduce in casa. Eu stau la usa, ascult, pandesc, sa le fac semn sa nu intre. Vreau sa le ocrotesc. Nu mai pot sa ies din casa. Pandesc. Trebuie sa le pazesc, fiindca avem si noi o fetita. Ai grija de Fana, Miron, ai grija de Fana !
Caterina e rea, dar e mana de fier. Las-o sa fie asa, ca sa ne apere fata. Sa o pazeasca. Nu cumva sa iasa din casa singura fetita noastra. Niciodata sa n-o lase singura, auzi ? Niciodata ! “
Cred ca-si pierduse mintile. Sotul ei era un print degenerat, un sadic, un maniac. Cinci ani de umilinte si grozavii pe care mi le-a ascuns i-au faramitat nervii, sarmana.
Fana, dupa moartea ei te-am parasit. Sunt numai cateva saptamani de cand imi dau seama de crima asta. Si mi-e sufletul impovarat ... Atat de greu il simt, ca nu ma mai pot urni, parca ma infund in mal cleios. Pana la brau am intrat in noroi. M-am gandit ca poate spovedindu-ma tie o sa ma duc mai usor .... Nu stiu daca o sa intelegi ...
De ce cresteai, semanai mai mult cu maica-ta ; atat de mult, ca nu stiam cum sa-ti vorbesc, cum sa ma port. Eu am vazut-o crescand pe Maniana. Cum sa ma fac inteles ? Eu am fost un copil necajit si sarac. Fiu de taran nevoias. N-am fost copil. Cand s-a nascut ea, eu eram baiat mare si zdravan. O tineam atat de bine minte la toate varstele ei, imi erau atat de vii in minte toate miscarile umerilor ei, ale genelor ei, surasul, glasul, felul cum legana cuvintele, frazele, uneori taiate, scurte, repezite, alteori taraganate, totdeauna alintate, iar tu ii semanai, de trebuia sa-mi trec mana pe frunte, sa deschid ochii mari, sa-mi bag unghiile in carne ca sa-mi spun : Nu e ea ....
O data te-ai pironit in fata mea si ai aplecat capul pe spate, si cu genele dese intoarse, putin incruntata, ai intrebat : “ De ce ? “ Mi s-a oprit respiratia. Am plecat, am fugit, am umblat ca un nebun pe strazi, ca s-o uit, s-o uit, sa va uit ... pe amandoua. In trei zile m-am pregatit de plecare. Am lipsit atunci aproape doi ani din tara. Cand m-am inapoiat, Caterina mi-a spus ca vrea sa te marite. M-am gandit : foarte bine. Va avea un barbat, va pleca cu el undeva departe, va avea copii, se va mai implini, se va mai urati, nu va ramane vesnic asa ca o planta, ca o pisica salbatica, razvratita, libera, copil si femeie, cu nu stiu ce forta de chemare, cu nu stiu ce nestapanita feminitate pe care n-am intalnit-o decat la Maniana ... “ Bine, sa se marite “, am raspuns.
Si am intrebat : “ Cati ani are Fana ? “ “ Cincisprezece “. Stiam, dar voiam sa aud, ca s-o evoc pe iubita mea la cincisprezece ani, cand am imbratisat-o pentru prima oara. Purta o rochie lunga, albastra, intaia ei rochie lunga ... Dar iata un lucru la care nu ma asteptam. Caterina tinea cu orice pret sa ramai in casa si dupa ce te mariti. Cine putea sa i se impotriveasca ? Mi-au trebuit cativa ani ca sa aflu care e talcul. Barbatul pe care ti l-a ales Caterina era ibovnicul ei. Si voia sa-l aiba aproape de ea. Sigur, era dreptul ei sa aiba un ibovnic ; eu barbat nu i-am fost decat cu numele. Dar ca o sa-l aduca in casa, la asta nu m-am gandit. Cum nu s-a gandit nici ea ca, insurandu-l cu tine, omul ei te va iubi nebuneste si ca veti avea trei copii impreuna. Iata, Fana, toate astea am vrut sa le stii. E tot ce mai pot face, fetita mea. Sa-ti dau inainte de a pleca in cea mare calatorie cheia tainelor casei. Si un sfat, daca nu-i prea tarziu : Fana, tata traieste.
E foarte batran, dar sufletul lui a ramas tanar, fiindca e curat la suflet si fiindca priveste inainte, tot asa ca in ziua de pomina de la Izlaz.
Pe rapi, in sat la Balcesti, e o casa arsa de soare, innegrita de apa. Tata sta singur acolo. Incearca sa fugi, pleaca din casa asta, unde totul e putred, murdar. Si de nu stii incotro s-o apuci, du-te la tata. Spune-i ca porti numele lui. Ca te cheama Stefana. Roaga-l sa ma ierte. Tata poate ca n-o sa spuie nimic. O sa taca. O sa striveasca cu pumnul o ceapa, o sa-ti puna branza alaturi, in blid o sa-ti toarne lapte peste mamaliga taiata cu ata, si totul o sa fie simplu, curat, totul o sa fie proaspat si curat, intelegi ? Totul o sa fie curat. “
Stateam cu capul in maini, ravasita, cand soneria m-a facut sa tresar. Era Lisandra. Parca patrunde soarele, parca se deschid si se inmultesc ferestrele, campul parca se apropie, si o mireasma de iarba si flori se raspandeste cand intra in casa. Un burete magic sterge praful de pe lucruri, din suflet, din ganduri si-ti vine sa incepi o viata noua. “”
( ‘ Cartea Mironei “, Cella Serghi – extras Scrisoarea strabunicului Miron citita de stranepoata lui Mirona, gasita de Mirona la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial in podul casei Catrinei Catian strabunica ei, sotia lui Miron Catian, mama adoptiva a Fanei, mama Tantei, mama Mironei )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu