Dogma
Sfintei Treimi, Dogmatica Speciala, Teologia Dogmatica ( 1 )
VVVVVELOHIM / ELIVVVVV
Descoperirea Sfintei Treimi si Sfanta Scriptura
Formularea dogmei Sfintei Treimi si precizarea terminologiei trinitate
Dogma Sfintei
Treimi este adevarul de temelie al invataturii crestine, proprie si
caracteristica crestinismului, ea stand la baza tuturor marturisirilor de
credinta ale Bisericii, si, totodata, conditionand intreaga ordine morala
crestina, si personala si sociala, la temelia careia stã, ca principiu si ca
ideal suprem, comuniunea iubirii intratrinitare divine.
Iar ca drum de
urcat spre aceasta comuniune, deci spre desavarsire si fericire, este trairea
iubirii de Dumnezeu si de semenii nostri, caci in iubirea de Dumnezeu si de
aproapele se cuprinde “toata legea si proorocii” ( Matei 22, 40 ).
Caci Dumnezeul
credintei crestine este Dumnezeu-Iubirea
intratrinitarã ( I Ioan 4, 8, 21 ).
Cuprinsul
dogmei Sfintei Treimi constã in afirmarea de bazã a credintei, anume cã
Dumnezeu este Unul in Fiintã si Întreit in Persoane, Tatal, Fiul si Duhul
Sfant.
Fiecare din
cele Trei Persoane sau Ipostase ale Sfintei Treimi este Dumnezeu Adevarat,
Dumnezeu-Tatal, Dumnezeu-Fiul si Dumnezeu-Duhul Sfant, avand fiecare intreaga
fiintã si toate atributele dumnezeiesti, fara insa sa fie trei Dumnezei, adica
fara impartire sau despartire a fiintei si, totodata, fara sa se amestece sau
sa se contopeasca persoanele dumnezeiesti întreolaltã.
Credinta
intr-un singur Dumnezeu o mai au si alte religii, ca mozaismul ( iudaismul ) si
mahomedanismul ( islamismul ), dar credinta in Sfanta Treime, un Dumnezeu in
Trei Persoane, este proprie numai crestinismului.
Sfanta Treime
nu s-a descoperit deodatã si in intregime, ci in decurs de multe veacuri si nu
in acelasi grad si in aceleasi forme, ci diferit :
- ca preînchipuire, prefigurare, in
unele religii pagane, desigur nu prin Revelatia supranaturala ;
- treptat si nedeplin, in Vechiul
Testament, dar prin Revelatia supranaturala ;
- deplin, in Noul Testament, prin
insusi Dumnezeu Întrupat.
( 1 ) In hinduism
se gaseste credinta in trei zeitati, ca o preinchipuire a Treimii, numita
Trimurti, avand zeii Brahma, Visnu si Siva ; in China, credinta in unitatea
Tao, producatoare de dualitate si trinitate ; in Egipt, “credinta in zeii
Osiris, Isis si Horus ; in parsism, treimea cu “Timpul nefacut”, cu Ormuzd,
zeul binelui, Ahriman, zeul raului.
Toate acestea,
insa, preinchipuiri sau simple produse ale imaginatiei care, in afara de
numarul trei, stau prea departe de sensul real al Sfintei Treimi.
Totusi, aici
nu este exclusa presupunerea, ca aceste preinchipuiri trinitare ar putea fi
ramasite alterate, intunecate, prin caderea originara in pacat, din religia
paradisiaca a primilor oameni.
( 2 ) Vechiul
Testament, desi nu contine cu indestulatoare claritate si ca intreg determinat
doctrina despre Sfanta Treime, totusi pregateste si indicã adevarul Sfintei
Treimi, descoperitã deplin in Noul Testament.
Astfel, in primele cuvinte ale Sfintei Scripturi ( Facere 1, 1 ) se gaseste pluralul numelui lui Dumnezeu, ELOHIM,
verbul propozitiei fiind la singular “a facut”, pluralul ELOHIM indicand pluralitatea de Persoane in
Dumnezeu, ca si in alte plurale : “Si
a zis Dumnezeu : sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra” ( Facere 3, 22
)* [ in fapt este in Facere 1, 26 ] ; “Veniti sa ne pogorâm si sa amestecãm
limbile lor” ( Facere 11, 7 ).
In teofania de
la stejarul Mamvri ( Facere, 18, 1, 3 ), Avraam vede trei barbati si li se
adreseaza la singular : “Doamne, de am aflat har inaintea Ta...”, ( Facere 18,
3 ).
Apoi, nume ca Întelepciunea lui
Dumnezeu ( Înt. Sol. 8, 8-9 ; 9, 9 ) este dat ca unei Persoane.
Tot asa, Cuvantul lui Dumnezeu si
Duhul Lui apar ca Persoane : “Prin Cuvantul lui Dumnezeu s-au intemeiat
cerurile si prin Duhul gurii Lui, toata podoaba lor” ( Ps. 32, 6 ).
Alte nume, ca Mesia ( Unsul ) se
referã tot la Persoanã Divinã, ca si Emanuel ( Emanuel = Dumnezeu cu noi ),
Fiul lui Dumnezeu nascut din fecioarã ( Isaia, 7, 14 ), “Sfetnic minunat,
Dumnezeu tare, biruitor, Domn al pacii, parinte al veacului ce va sa fie” (
Isaia 9, 5 ).
Mesia este fiu : “Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am
nascut” ( Ps. 2, 7 ).
Duhul Sfant, “Duhul lui Dumnezeu”, este amintit la
creatie ( Facere 1, 2 ) ; in rugaciunea psalmistului ( Ps.50, 12 ) ; peste
Mesia “se va odihni Duhul lui Dumnezeu, Duhul intelepciunii...” ( Isaia 11, 2
).
Treimea
Persoanelor Dumnezeiesti este afirmata la Isaia 61, 1 : “Duhul Domnului este
peste Mine, cã Domnul M-a uns sa binevestesc saracilor, M-a trimis sa vindec pe
cei cu inima zdrobita, sa vestesc celor robiti liberare si celor in lanturi,
mantuire”.
Alte texte
treimice din Vechiul Testament : cantarea
serafimica “Sfant, sfant, sfant Domnul Savaot” ( Isaia, 6, 3
) ; binecuvantarea leviticã ( Num. 6, 24-26 ) : “Domnul sa te
binecuvanteze si sa te pazeasca ; Domnul sa lumineze fata Sa peste tine si sa
te miluiasca ; Domnul sa intoarca fata Sa spre tine si sa-ti dea pace”, asemanatoare binecuvantarii apostolice ( II Cor. 13, 13
).
La Sfintii
Pãrinti se gaseste explicatia pentru ce in Vechiul Testament nu se descoperã in
formã intru totul clarã si pe deplin Taina Sfintei Treimi, anume : evreii,
pazitori ai Vechiului Testament, dar si inclinati intr-o anumita masura spre
politeism, fiind si inconjurati de toate partile de pagani, s-ar fi abatut cu
usurinta de la monoteism, cazand in politeism.
In consecinta,
pentru a intelege bine si deplin ceea ce, in Vechiul Testament, “Dumnezeu odinioara, in multe randuri si in multe
chipuri, a vorbit parintilor nostri prin prooroci” ( Evr. 1, 1 ), trebuie sa privim si sa cugetam toate ale Vechiului
Testament in lumina Noului Testament.
Tot din
aceasta cauza, anume a situatiei religioase si sociale concrete, in Vechiul
Testament se accentueaza in multe locuri si cu deosebita putere unitatea lui
Dumnezeu, Trinitatea Persoanelor Dumnezeiesti aparandu-ne oarecum umbrita in
raport cu unitatea.
( 3 ) Clar si
deplin, adica atat cat, conform dumnezeiestii socotinte, este necesar pentru
mantuire i desavarsire, adevarul Sfintei Treimi se descopera in Noul Testament.
Dumnezeu este Unul in Fiinta si Intreit in
Persoane ( Fete ) : Tatal, Fiul si Duhul Sfant.
Textele
scripturistice sunt intru totul limpezi : Botezul “in
numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh” ( Matei 28, 19 ) ; binecuvantarea apostolica, “Darul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui
Dumnezeu ( Tatal ) si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi toti” ( II Cor. 13, 13 ) si tot asa I Petru 1, 2 “Alesi dupa cea mai dinainte stiintã a lui
Dumnezeu-Tatal, si prin sfintirea de catre Duhul, spre ascultarea si stropirea
cu sangele lui Iisus Hristos : har voua si pacea sa se inmulteasca !”.
Deosebiri
intre Persoanele Sfintei Treimi : “Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu (
Matei 11, 27 ) si “Toate cate are Tatal sunt ale Mele”, zice Mantuitorul ( Ioan
16, 15 ) ; toate darurile le impartaseste, “le lucreaza unul si acelasi Duh” (
I Cor.12, 11 ).
Unitatea Fiintialã
si deosebirea dintre Persoane in Sfanta Treime existã inainte de creatie, din
vesnicie : “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era
Cuvantul... si Cuvantul trup s-a facut” ( Ioan 1, 1, 14 ) ; “Duhul toate le
cerceteaza, chiar si adancurile lui Dumnezeu” ( I Cor. 2, 10 ).
Dogma Sfintei
Treimi este, in intreg cuprinsul ei, adevarul cel mai plin de mister din
invatatura crestina si, in consecinta, ea nu poate fi patrunsa sau cuprinsa de
cugetarea omeneasca prin rationament filosofic, ea intemeindu-se numai pe
Revelatie dumnezeieasca si însusindu-se prin credintã.
Acelasi caracter
de nepatruns in sine cu mijloace rationale îl au Întruparea Mântuitorului si
prezenta realã a Lui, a lui Hristos, în dumnezeieasca Euharistie, care, impreunã,
sunt cele trei mari taine de la temelia crestinismului.
Datã fiind
însemnãtatea exceptionalã a dogmei Sfintei Treimi, in cursul vremii s-au facut
si n-au incetat sa se mai faca incercari de apropiere a intelegerii omenesti de
misterul treimic, unitatea fiintei si trinitatea persoanelor dumnezeiesti,
anume prin analogii sau asemanari din lume, din
natura si din om, incercari considerate ca
bune intentii, dar trebuie sa notam ca toate acele
analogii nu reusesc sa inlature greutatile cunoasterii omenesti, adica nu pot
explica misterul dogmei, ci, dimpotriva, pot sa
duca, in unele suflete si minti, la alterarea adevaratului inteles al dogmei,
cu consecintele ce rezulta din aceasta.
Asa, de
exemplu, analogiile psihologice : un suflet si trei facultati spirituale ( intelect,
simtire, vointa ) ; legatura indestructibila ce pune in linie cauza, mijlocul
si scopul ; iubirea din familie care cuprinde pe tata, mama si fiu.
Alte analogii, din natura exterioara, dar nedepasind pe cele de mai sus : caramida, din
pamant, apa si foc ( caldura ) ; pom, cu radacina, trunchi si coroana ;
trandafir, cu floare, culoare si miros ; timp, cu trecut, prezent si viitor ;
spatiu, cu lungime, latime si inaltime ; unitatea dintre rau, apa si izvor, ca
si dintre soare, raza si caldura.
Poate ca toate
analogiile acestea n-au alta valoare decat aceea de evidentiere a neputintei
omenesti de a patrunde taina inefabilã, de negrait, a Sfintei Treimi, a lui
Dumnezeu.
Formularea
dogmei Sfintei Treimi si precizarea terminologiei trinitate
Dat fiind
descoperirea clarã si importantza ei fundamentalã în Noul Testament, invatatura
despre Sfanta Treime a constituit inca din timpul apostolilor esentialul si
cuprinsul credintei crestine, fiind propusa si marturisita de Biserica inca de
la inceput.
Cu timpul,
ereziile antitrinitare care s-au ivit, ca si nevoia de intarire a unitatii de
credinta, au determinat Biserica sa precizeze terminologia, sa expuna si sa
formuleze in chip autoritar si definitiv, la Sinoadele I si II ecumenice, dogma
Sfintei Treimi.
Desigur,
drumul pana aici n-a fost usor, caci nu era usor sa lamuresti misterul lui
Dumnezeu Unul in Fiinta, dar Intreit in Persoane, cã Dumnezeirea Una subzistã
in Trei Persoane, intr-un mod mai presus de intelegere si de cuvant, mai ales
cand sensul termenilor nu era precizat.
Desi dogma Sfintei
Treimi a fost formulata solemn abia mai tarziu datorita ereziilor, ea a fost,
permanent vie in traditia veche crestinã, in cultul, credinta, propovaduirea si
predica Bisericii si inainte de primele doua Sinoade ecumenice.
Astfel,
potrivit cuvintelor Mântuitorului de la Matei 28, 29, prin care porunceste ca
toti cei ce cred sa fie botezati in Numele Sfintei Treimi, Biserica a alcatuit
inca din timpul apostolilor, scurte marturisiri de credintã care se rosteau la
Botez si care toate cuprindeau adevarul despre Sfanta Treime.
Cu timpul
aceste marturisiri baptismale au fost amplificate apoi in simboale de credinta, care pe langa invatatura
despre Sfanta Treime cuprindeau si invatatura despre mantuirea in Hristos, cum
era simbolul ierusalimitean, alexandrin din
Cipru, s.a.
De asemenea,
formula rostita de preot la Botez, care avea la baza insesi cuvintele
Mantuitorului de la Matei 28, 20, ca si practica intreitei scufundari in apa a
celui botezat, exprimã clar credinta in Sfanta Treime.
Sfanta Treime era
marturisita in cult si prin doxologia
micã : “Mãrire Tatalui si Fiului si Sfantului Duh”, ca si in cunoscuta
cantare de la vecernie “Luminã linã”, in care “lãudãm pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh
Dumnezeu”.
De asemenea,
in marturisirile martirilor, in pragul mortii este adeverita credinta in Sfanta
Treime : Tatal, Fiul si Sfantul Duh.
Apoi, parintii
apostolici, apologetii si Sfintii Parinti anteriori Sinodului I ecumenic apara
invatatura despre Sfanta Treime si Dumnezeirea Fiului si Duhului Sfant,
impotriva ereziei sabelienilor si subordinatianistilor, dezvoltand teoria Logosului divin, transcendent, existand mai
inainte de veci, dar si imanent prin lucrarile Lui si care mai apoi, prin
Intruparea Sa, S-a aratat pe pamant in chip de om, iar Duhul existand din veci
S-a aratat in lume prin Fiul.
Desigur, nu
lipsesc si unele neclaritati si greseli in invatatura apologetilor despre
Logosul divin, evident sub influenta filosofiei stoice si a lui Filon de
Alexandria despre Logos, prin punerea nasterii Logosului in legatura cu crearea
lumii, in sensul ca daca Dumnezeu n-ar fi voit sa creeze lumea, nici Logosul nu
S-ar fi nascut.
In acest caz
Logosul ar fi ramas numai ca o insusire internã a fiintei lui Dumnezeu.
Dar cu toate
aceste lipsuri ale apologetilor, Sf. Parinti mai vechi au contribuit la
precizarea invataturii crestine, ca si la fixarea terminologiei trinitare.
Invatatura
descoperita despre Sfanta Treime, propovaduita si marturisita totdeauna de
Biserica, primeste o formulare oficiala, autoritara si definitiva, la Sinoadele
I si II ecumenice, cu prilejul condamnarii ereziei lui Arie si Macedonie.
Sinodul I ecumenic
de la Niceea ( 325 ), combatand pe Arie, care nega dumnezeirea si egalitatea
Fiului cu Tatal, invatã cã Fiul este Dumnezeu Adevarat din Dumnezeu Adevarat,
nascut din veci din Tatal, adica din fiinta Tatalui, ca Luminã din Luminã si
prin aceasta, egal si de o fiintã cu Tatal, prin Care toate s-au facut, avand
deci aceleasi insusiri si lucrari ca si Tatal.
Dar Sinodul I
ecumenic condamnã si direct erezia, anatemizand pe toti cei care invatã cã a
fost un timp cand Fiul nu era, cã Tatal existã inainte de Fiul care a fost
creat in timp din nimic sau dintr-o substanta straina de cea a Tatalui.
Intrucat dupa
Sinodul I ecumenic, arienii si-au indreptat atacul impotriva Duhului Sfant
negandu-i dumnezeirea, Sinodul II ecumenic, de la
Constantinopol ( 381 ), combatand pe Macedonie,
care afirmã la fel ca si Arie despre Fiul, cã Duhul Sfant este o creaturã a
Fiului, mai mic chiar decat Fiul si supus Fiului, si deci inferior si
subordonat Tatalui si Fiului, invatã deofiintimea si
egalitatea Duhului Sfant cu Tatal si cu Fiul si prin aceasta Dumnezeirea
Duhului Sfant.
E adevarat ca
nu mai foloseste si la Duhul Sfant, termenul atanasian “deofiintã”, dar exprimã
aceeasi idee prin folosirea termenului neotestamentar cã Duhul Sfant purcede de la Tatal, prin care se aratã cã Duhul isi are fiinta Sa din veci
din Tatal, cã are fiinta comunã cu Tatal si cu Fiul, si din aceasta cauza Duhul
Sfant trebuie sa fie “impreuna marit si inchinat cu Tatal si cu Fiul”, adica i
se cuvine aceeasi inchinare – adorare ca si Tatalui si Fiului.
De asemenea, prin
expresia “Care a grait prin prooroci”, ne invatã cã Duhul Sfant are aceleasi
insusiri si lucrari ca si Tatal si Fiul, intrucat insusirile si lucrarile sunt
comune tuturor Persoanelor Sfintei Treimi, avand fiecare aceeasi fiinta comunã.
Dat fiind
cuprinsul sau doctrinar atotcuprinzator, ca unul care cuprinde intreaga
invatatura de credinta : Sfanta Treime, mantuirea in Hristos si insusirea ei
prin harul Duhului Sfant in Bisericã prin Sfintele Taine si despre viata
vesnicã, Simbolul de credinta aprobat la Sinoadele I si II ecumenice, a
inlocuit toate celelalte simboale si marturisiri de credinta de pana acum,
generalizandu-se apoi in intreaga Biserica crestina.
Sfintii
Parinti din timpul celor doua Sinoade ecumenice, si dupa aceea, au adus de
asemenea o contributie importanta la formularea dogmei Sfintei Treimi, cum a
facut de exemplu Sf. Atanasie cel Mare, care s-a luptat pentru introducerea
termenului “deofiintã”, pentru a apãra Dumnezeirea si
egalitatea absoluta a Persoanelor Treimice, iar pe de
alta parte au aprofundat in scrieri speciale, dogma
unitatii de fiintã in Treimea Persoanelor, ca Sf.
Atanasie cel Mare ( Contra arienilor, Catre Serapion ), Sf. Vasile cel Mare (
Contra lui Eunomie, Despre Duhul Sfant ), Grigorie de Nyssa ( Contra lui
Eunomie ), Grigorie de Nazianz ( Cinci cuvantari ), Didim cel Orb ( Despre
Sfanta Treime ), Ambrozie ( Despre credinta ), s.a..
Formularea dogmei
Sfintei Treimi de catre Sfintii Parinti, a fost strans legata si de precizarea
si lamurirea terminologiei trinitare.
Data fiind
imprecizia sensului termenilor folositi in uzul lor obisnuit, ei au intampinat
mari dificultati pentru a reda corect adevarul unitatii fiintei divine si al
Treimei Persoanelor, si a evita riscurile ereziei de o parte si de alta.
Pentru a exprima dogma despre “Dumnezeu unul in fiinta si intreit in persoane”, in cele doua aspecte ale sale, ei s-au folosit de o
serie de termeni luati din filosofia greaca sau latina, ca
- unitate,
- treime,
- fiintã,
- esentã,
- naturã,
- fire,
- substantã,
- ipostas,
- persoanã,
al caror sens
l-au precizat apoi mai bine chiar decat în uzul din filosofia antica.
Termenii
acestia nu s-au impus de la inceput, in sensul in care îi avem azi.
Au fost multe
neintelegeri in Biserica, pana s-a stabilit definitiv, ce anume trebuie sa se
inteleaga prin fiecare din ei.
Aceiasi termeni
erau folositi de unii pentru a exprima fiinta divina, iar de altii Persoanele
dumnezeiesti.
Abia mai
tarziu, s-a stabilit definitiv sensul general acceptat in Biserica, a
termenilor
- ousia,
- fisis,
- esentã,
care se referã
la fiinta divinã, si
- ipostasis si
- prosopon sau persoana,
la Persoanele treimice.
Astfel, termenii de
- ousia,
- esentã,
- fiintã,
indica fondul
naturii comune a mai multor indivizi de aceeasi specie, ceea ce face ca un
lucru sa fie el si nu altceva, sau o realitate si existentã in sine, caci nu
existã o esenta sau fiinta abstracta, decat existentzã în anumiti indivizi de
aceeasi specie.
Esenta, dupa
Aristotel, se pote cugeta si abstract, ca esenta specificã, ceea ce este comun
cu toti indivizii aceleiasi specii, dar si ca esentã concretã, ca existentã
individualã concretã, cutare sau cutare lucru, sau cutare sau cutare persoanã.
Daca Sf.
Parinti ar fi aplicat la Sfanta Treime cuvantul ousia, esenta, fiinta, ca fiintã individualã existand concret,
ar fi ajuns la triteism, invatand ca existenta individuala este esenta lui
Dumnezeu, ca exista adica trei Dumnezei si nu Unul.
Daca ar fi luat
termenul ousia, in înteles de
esenta sau fiinta abstracta, ar fi trebuit sa admita ca cele trei Persoane
treimice participã la esenta divina, sau numai partial, ca indivizii aceleiasi
specii, si in acest caz, esenta divina s-ar imparti intre persoane, sau
complet, in sensul ca o persoana ar avea esenta divina intreaga, cu excluderea
celorlalte, si atunci n-ar mai avea toate persoanele treimice, fiinta in comun.
Sfintii
Parinti, analizând toate aceste consecinte care rezultã din cuvantul ousia în întelesul obisnuit, au respins
triteismul, învatand
cã cele trei persoane au aceeasi fiintã divinã intreagã si deodatã fiecare
persoanã, si de aceea este un singur Dumnezeu, si nu trei.
Oamenii au
toti aceeasi fiinta umana, dar nu intreaga si deodata fiecare, ci ea existã succesiv
in fiecare.
Un timp,
Sfintii Parinti au folosit amestecat cuvintele ousia, in sens de fiinta concretã, si ipostasis, ca echivalenti, ceea ce a dat
nastere la neintelegeri, cum rezultã dintr-o anatemã a Sinodului I ecumenic, in
care sunt condamnati cei ce învatã cã Fiul este “de alt ipostas sau esenta”
decat Tatal.
Iar Apusenii
au tradus cuvantul ipostas, prin substantia, in inteles de fiintã individualã concretã, spunand cã in Dumnezeu existã numai un singur ipostas
sau substantã in trei persoane, si acuzau pe greci cã invatã trei esente,
substante sau ipostasuri in Dumnezeu.
Un sinod din
Alexandria din 362 arãta cã Rasaritenii si Apusenii folosesc diferite cuvinte,
pentru a exprima adevarul despre Sfanta Treime.
Rasaritenii invatau ca Dumnezeu este o fiinta in trei
ipostasuri, iar Apusenii ca Dumnezeu este un ipostas sau substanta in trei
persoane.
Sf. Vasile cel
Mare intr-o scrisoare ( epist. 38 ) catre fratele sau Grigorie de Nyssa, arãta
insa deosebirea intre ousia si ispostasis.
“Ousia ( fiinta, esenta ) este fondul
naturii comune mai multor indivizi de aceeasi specie, de ex. Omenitate, iar ipostasul este individul subsistent concret,
Petru, Pavel, etc.
Intre
indivizii aceleiasi specii, fondul naturii este unul, comun, indivizii
subzistã, insa, fiecare pentru sine”.
Dupa Sf.
Vasile cel Mare, nu se pot aplica, insa, intru totul acesti termeni la Dumnezeu
ca la oameni, fiindca Persoanele Treimice nu sunt indivizi ai aceleiasi specii
divine.
Fiinta sau esenta fiind elementul comun, iar ipostasul
elementul propriu, care deosebeste persoanele intre ele.
Termenii naturã, fisis, fire - sunt considerati in general ca sinonimi cu fiinta,
esenta, aratand materia din care e
constituit un lucru sau o fiintã, de ex. Natura omului este constituita din
trup si suflet rational, sau lemnul este natura lemnoasa din care e facuta
masa.
Natura, firea este comunã tuturor indivizilor sau
lucrurilor din aceeasi specie.
Termenii care
se referã la Treime sunt :
- ipostas,
- subsistentã,
- persoanã.
Ipostasul este modul de subsistentã concretã a unei ousii, sau fiinte animale, umane, divine,
etc., care existã in sine si pentru sine.
Existand in
sine si pentru sine, ipostasul se deosebeste de alte ipostase existente si ele in sine
si pentru sine.
Ipostasul nu este identic cu fiinta sau natura, dar nu e nici
separat de ea, intrucat natura este insasi continutul lui ontologic, pe care o
ipostaziaza si actualizeaza.
Ipostasul este cel prin care isi manifestã si realizeaza natura
potentele, intentionalitatile sau lucrarile ei : este subiectul sau purtatorul
naturii.
Orice lucru
sau fiinta concreta este un ipostas, deosebirea intre ipostasele din speciile
diferite stã in natura pe care o ipostaziaza.
Omul se
deosebeste de celelalte ipostase ( animale, de ex. ), prin aceea ca este un ipostas al
naturii rationale.
Termenul prosopon, persoanã – insemna in Antichitate fatzã, mascã, sau
rolul jucat la teatru, si cum fatzã nu are decat
omul, prin prosopon s-a inteles o fatzã umanã
concretã, persoanã-persona, cum au tradus latinii.
Sf. Vasile cel
Mare vedea in folosirea termenului persoanã in triadologie, o tendinta a
Apusenilor spre sabelianismul modalist, dupa care persoanele treimice nu sunt
altceva decat fetze sau moduri de
manifestare a esentei dumnezeiesti unice.
Sensul acesta pe care-l dadeau sabelienii modalisti,
termenului de prosopon, a determinat
mult timp rezerva Rasaritenilor fata de el.
Intrucat termenul ipostas este numele comun pentru toate existentele
individuale concrete rationale sau nerationale, s-a folosit termenul persoanã
pentru ipostasele rationale, spirituale.
Persoana este un ipostas al une naturi spirituale, este
numele pentru ipostasele rationale.
Fata de individ si ipostas, persoana implicã, pe langa individualitate, unicitate,
specificitate si spiritualitate, sau ratiune si libertate.
In sec. al VI-lea, Boetius definea persoana ca
“subzistenta individuala a unei naturi rationale”.
Persoana, ca si ipostasul, se deosebeste de natura pe
care o ipostaziaza, prin faptul ca o individualizeaza si personalizeaza, fiind
in acelasi timp subiectul purtator al ei, prin care se manifesta, actualizeaza
intentionalitatile si lucrarile naturii spirituale.
“Persoana – zice Sf. Ioan
Damaschin – este subiectul ce se manifestã el insusi prin lucrarile si
proprietatile Sale, ca distinct de alte fiinte de aceeasi natura”.
Persoana avand ratiune si libertate, are constiinta de sine si puterea de a
se determina liber, ca si intentionalitatea spre comuniune, caci persoana
presupune pluripersonalitatea, eu presupune pe tu si noi.
Asadar, in virtutea naturii umane comune, toti suntem
oameni, iar in virtutea ipostasului sau persoanei, fiecare suntem unici si
specifici, cu insusiri proprii, inconfundabile.
In virtutea naturii dumnezeiesti comune Tatal, Fiul si
Duhul Sfant sunt fiecare Dumnezeu Adevarat, Un Singur Dumnezeu, iar in virtutea
ipostasului sau persoanei, fiecare sunt Persoane Distincte, cu proprietati
personale proprii, inconfundabile si incomunicabile.
Termenii acestia de
1.
fiintã,
2.
naturã,
3.
ipostas,
4.
persoanã,
se aplicã insa
la Dumnezeu numai prin analogie cu noi, fiindca nu ne putem exprima altfel
despre Dumnezeu, decat prin asemanare si comparatie cu noi.
Dar Dumnezeu nu este fiintã si
persoanã in sensul nostru creat.
Este ceva asemanator fiintei si persoanei umane, dar intr-un mod absolut
care exclude orice imperfectiune.
El nu este ca fiinta umana, care se
realizeaza succesiv in mai multe persoane.
El
este o fiintã care existã intreagã si deodatã în cele Trei Persoane Divine,
fara sa se imparta sau multiplice.
In
ce priveste modul de posedare a fiintei divine, Una, Intreagã si Deodatã, de
fiecare ipostas, stim doar atat cã Tatal are fiintã divinã Una prin Nenastere,
Fiul prin Nastere, iar Duhul Sfant prin Purcedere.
( Extras din Teologia Dogmaticã, Manual pentru seminariile teologice, Pr.prof.dr.
Isidor Todoran, Arhid.prof.dr. Ioan Zãgrean, PAGINILE 114,115, 116, 117,118, 119,120, 121, 122,
123, tiparita cu binecuvantarea Prea
Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Editura
Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1991 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu