Fiinta religiei. Teorii despre fiinta religiei ( Teologia Dogmatica )

Fiinta religiei. Teorii despre fiinta religiei ( Teologia Dogmatica )

Religia de la latinescul religio, derivat al verbului religare = a lega, sinonim cu ebraicul berit = legatura, legamant, ( cf. Gen.9,9, 11-12, 15-16 ; Ex.19,5 ; Deut.5,2-3 ) este legatura constienta si libera a omului cu Dumnezeu* [ * Desi majoritatea cercetatorilor cred cã din punct de vedere etimologic cuvantul religie vine de la latinescul religare, a lega, a lega din nou, asa cum afirmase Lactantiu, sunt insa unii care cred, asemenea lui Cicero, ca religia derivã de la cuvantul relegere, a reciti, a medita, a reflecta, a cinsti, a venera ; altii insa il urmeaza pe poetul Virgiliu, care spune ca religia vine de la cuvantul relinquere, a ramane, a deosebi, a pune la o parte, a venera ; in sfarsit, sunt unii care il urmeaza pe Fer.Augustin, care spune ca religia vine de la cuvantul religere, a alege din nou. Alteori insa, Fer.Augustin afirmã ca religia derivã de la religare, la fel cum spune Lactantiu. ]

In continutul acestei legaturi intrã ( I ) cunoasterea de Dumnezeu si ( II ) trairea dupa voia lui Dumnezeu ; iar in aceasta din urma, se pot distinge doua parti :

1. cea de traire morala, si
2. cea de cult divin, adorarea lui Dumnezeu.

( I ) Prima parte, cea de cunoastere, constituie partea teoretica a religiei, DOCTRINA, iar ( II ) celelalte doua , anume de traire morala si de cult, PARTEA PRACTICÃ a ei.

Aici este de remarcat si de retinut cã cele 3 parti constitutive ale religiei – DOCTRINA, MORALÃ SI CULT – desi distincte intre ele, nu stau in despartire, ci alcatuiesc un intreg unitar, pastrandu-si intre ele, daca sunt bine si corect intelese, o vie si indisolubila legatura.

Totodata, pentru a se intelege deplin si just definitia religiei ca legatura constienta si libera a omului cu Dumnezeu, ca si pentru a ne feri de false intelesuri si regretabile greseli, sunt necesare cateva lamuriri cu privire la principalele notiuni care intra in definitia religiei :

( a ) Pentru ca omul sa poata avea intr-adevar legaturã cu Dumnezeu, este absolut necesar ca Dumnezeu sa fie conceput, inteles, asa cum este El, adica : fiinta :

1. absolutã,
2. vie,
3. mai presus de lume,
4. spirituala si
5. personalã.

Caci daca Dumnezeu este gandit, inteles si afirmat fara aceste insusiri, sau chiar si daca i-ar lipsi una dintre ele, atunci ceea ce s-ar numi Dumnezeu, nu mai este Dumnezeu, ci simpla fictiune, iar ceea ce se numeste religie nu mai este religie care sa-si merite numele.

Si, ca urmare, daca Dumnezeu nu este conceput ca fiind mai presus de lume, atunci religia se reduce la superstitie, la idololatrie fetisista ; daca Dumnezeu nu este o fiinta spirituala, El poate fi confundat cu materia, ceea ce inseamna tocmai negarea Lui, materialism ; daca Dumnezeu nu este o fiinta personala, panteismul ia locul religiei.

Daca, insa, adevaratul Dumnezeu, avand intre alte insusiri si pe cele amintite, are totodata si initiativa legaturii Lui cu noi, ca si permanentã grijã parinteasca fata de noi, ne lumineaza mintea si ne sporeste puterile, ca, descoperindu-ni-se, sa-L cunoastem si sa intretinem cum se cuvine legatura cu El, stiind noi, tot de la El, ca nu stã departe si nepasator fata de noi.

Dumnezeu “nu este departe de fiecare dintre noi, caci in El avem viatã, in El ne miscãm si suntem” ( Fapte, 17, 27-28 ).

( b ) Daca omul n-ar fi fiintã rationala, el n-ar putea intelege nimic din ceea ce este religios ; iar daca omul n-ar avea suflet spiritual si nemuritor, deosebit de trup si neconfundabil cu acesta, pentru el n-ar putea exista religie, adica legatura cu spiritul absolut.

Dupa modul ei de manifestare, religia se infatiseaza sub doua aspecte :

1. interior si
2. exterior.

( 1 ) Sub aspect interior, religia s-ar putea numi religiozitate, ceea ce inseamna traire sufleteasca a intregului cuprins al religiei, ca si chipul si gradul de intensitate al acestei trairi.

Aceasta este aspectul subiectiv al religiei.

( 2 ) Sub aspect exterior, religia inseamna suma atitudinilor si actelor morale si de cult.

Se obisnuieste ca sub primul aspect, cel interior, religia sa fie numita subiectiva, iar aspectul al doilea, cel exterior, sa se numeasca religie obiectiva.

Cu privire la cele doua aspecte ale religiei, interior ( subiectiv ) si exterior ( obiectiv ), cel mai important lucru este sa se cunoasca si sa se inteleaga just stransa legatura, echilibrul si armonia dintre aceste aspecte, care numai impreuna, in unitate bine oranduita, formeaza religia deplina, adevarata.

Caci atat la inchegarea launtrica a religiei, cat si la exprimarea ei exterioara ia parte omul in intregimea fiintei sale psihofizice :

1. prin ratiune, la cunoasterea religioasa, la DOCTRINÃ ;
2. prin vointã, la cresterea puterii de indeplinire a normelor morale ;
3. prin sentiment, la sporirea caldurii sufletesti in nazuinta catre Dumnezeu, trupul lãsându-se condus in savarsirea tuturor lucrarilor exterioare rezervate lui, in cult sau moralã.

Tot cu privire la cele doua aspecte ale religiei, anume la raportul dintre ele, mai este de observat faptul cã se ivesc uneori si greseli de intelegere si de apreciere a acestui raport, producandu-se un dezechilibru intre ele, pierzându-se armonia necesarã din viata religioasa.

Astfel, daca aspectul subiectiv, considerandu-se dominant, se dezvoltã singular si se apreciaza ca indestulator, cu nesocotirea si in paguba celui exterior, se ajunge la misticism sau chietism bolnav ; iar daca dimpotriva, aspectul obiectiv se cultiva cu preferinta, acordandu-i-se intaietate si lasandu-se cel interior in umbra, ca si cum n-ar avea valoare, se cade in formalism sec.

Religia deplina, sanatoasa, evitã aceste deformari si exagerari, care inseamna, amandoua, ingustime de orizont spiritual, respingandu-le ca fiindu-i straine.

Fiind sadita de Dumnezeu in insasi fiinta omului, religia ramane nedezlipita de om.

Geografic si istoric, pretutindeni si totdeauna, prezentza umanã aratã si prezentza religioasa, fireste, in diferite forme.

Formele de manifestare ale religiei, atat in interior cat si in exterior, sunt multe si diferite, dupa loc, dupa timp, dupa comunitati umane si adeseori, chiar dupa persoane.

Insa, obisnuit, desi atat de variate, formele religioase respective au fost reduse de catre cercetatori la trei categorii de religii :

1. monoteism,
2. dualism, si
3. politeism.

( 1 ) Monoteiste sunt acele religiii in care existã credinta intr-un singur Dumnezeu.

Asa a fost religia celor dintai oameni in Paradisul pamantesc si apoi, in ordine istorica,

1. cea mozaica,
2. cea crestina, si
3. cea mahomedana.

Ideea religioasa centrala, aceea de divinitate, este prezentã in toate religiile, indiferent de gradul constiintei si al cunostintei despre ea si indiferent de grosimea stratului de deformãri care o acoperã în unele suflete ( Rom. 1, 23 ), strat depus in imprejurari nefavorabile ale vietii ; dar cu toate acestea, desigur sub protectia proniei divine, ideea de Dumnezeu n-a fost nimicitã, ci numai alteratã.

Caci si in politeism, chiar pe treptele lui cele mai de jos, ideea ce divinitate nu lipseste cu totul, ci se gaseste ca subînteleasã, fie in afirmarea unei ierarhii a zeilor, unul fiind mai marele tuturor si avand singur autoritate supremã, fie in credinta despre originea unicã a zeilor, dintr-unul, tatal tuturor descinzand toti.

Si tot asa, in ordinea vietii practice, chiar si “cei fara de lege, din fire fac ale legii...porunca legii fiind scrisa in inimile lor” ( Rom. 2, 14-15 ).

( 2 ) Dintre religiile dualiste, mai cunoscuta este cea a vechilor iranieni ( persi ), cu credinta in doi zei, al binelui si al raului : Ormuzd sau Ahuramazda si Ahriman sau Angromainius.

Dualismul iranian a decazut apoi, cu timpul in politeism.

( 3 ) Politeiste se numesc religiile in care se crede in mai multe zeitati.

Aceste religii sunt astazi multe si foarte diferite intre ele :

1. religii fetisiste, numire data de la adorarea de fetis ( obiecte din natura sau facute de om, ca pietre, lemne, pene, scoici, cutite etc. ), constituind treapta cea mai de jos a politeismului si cuprinzand populatii nedezvoltate, primitive, din Africa, Australia, Nordul Asiei si parti din America centrala si de Sud ;
2. religii naturiste, cu inchinare la elementele mai importante ale naturii sau producatoare de impresii mai tari, ca :

-         soare,

-         luna,

-         stele,

-         comete etc.,

3. religii numite siderale sau astrale,
4. apoi religii numite ctonice ( de la grecescul chthion = pamant ), cu inchinare la munti, mare, izvoare etc., zeitatile unora fiind inchipuite cu infatisare de om ( religii antropomorfe ) sau de animale ( religii zoomorfe ).

Totusi, in epoca clasicismului antic, unele forme de politeism ( la greci, la romani, in confucianismul chinez sau chiar in budism ) s-au putut ridica la conceptii morale mai inalte, cum le gasim in scrierile unor intelepti si filozofi antici.

Religia mozaica are meritul de a fi pastrat credinta in unicitatea lui Dumnezeu, credinta Protoparintilor nostri Adam si Eva, iar prin patriarhi si profeti a devenit “pedagog” ( indrumator ) spre Hristos, Dumnezeu-Omul, intemeietor al Noului Asezamant ( Noul Testament, cf.Gal. 3, 24 ).

Religia adevarata, deplina si desavarsita este si ramane cea crestina, cu invatatura ei descoperita de Dumnezeu, cu morala ei cea mai inalta, cu slujirea ei cultica desavarsit spiritualizata si, in intregime, ridicatã la culmea perfectiunii de catre Însusi Întemeitorul ei si Sufletul ei permanent Viu în ea, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat si Adevarat Dumnezeu.

In rezumat, din cele spuse pana aici despre fiinta religiei, rezultã cã in sufletul omenesc existã o vie dispozitie religioasa, totul in religie intemeindu-se pe ideea sau cunostinta cã existã o divinitate creatoare si proniatoare.

Aceasta idee si, deci, religia ca legatura intre om si divinitate, nu-si poate avea originea decat in revelatia primordiala daruita de Dumnezeu primilor oameni.

Astfel, religia, din momentul aparitiei omului, iar nu izvorata dupa aceea din vreo experienta oarecare, este o realitate primara si esentiala in structura spirituala a umanitatii.

Existã un apriori religios ( a priori insemnand ceea ce exista mai inainte de orice experienta ) sau, cu alte cuvinte, religia are caracter aprioric, adica este prezenta in om mai inainte de orice experienta alta decat ea insasi, ceea ce inseamna ca ideea de divinitate spirituala, transcendenta ( mai presus de lume ), dar creatoare, premerge oricarei experiente umane, idee sadita de Insusi Dumnezeu in spiritul omului, ca temei al legaturii acestuia cu El, Dumnezeu Creatorul, Parintele tuturor.

In consecinta, religia nu s-a nascut nici din o experienta umana anterioara ei, ci este dar de la Dumnezeu.

Ulterior, in manifestarea ei exterioara mai ales, in cursul framantatei Istorii umane, religia s-a manifestat in diferite forme, cu care se ocupa Istoria religiilor.

Vorbind despre fiinta religiei, pana aici ne-am referit numai la aspectul ei exterior sau obiectiv, pentru ca, in cele ce urmeaza, sa ne ocupam de aspectul interior sau subiectiv al ei, adica de insasi trairea religioasa in om.

Privind religia numai sub aspectul ei subiectiv, numerosi cercetatori ai religiei si-au pus intrebarea :

In ce constã esenta religiei ?

Raspunsurile care s-au dat la aceasta intrebare se pot grupa in trei feluri de Teorii :

1. intelectualiste,
2. sentimentaliste si
3. voluntariste,

dupa cum ele reduc religia la unul sau altul dintre fenomenele sufletesti.

( Extras din Teologia Dogmaticã, Manual pentru seminariile teologice, Pr.prof.dr. Isidor Todoran, Arhid.prof.dr. Ioan Zãgrean, PAGINILE 25, 26, 27,28, 29, tiparita cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1991 )