Rugãciune-scrisoare Cãtre Dumnezeu Tatãl Ceresc : luni, 13 iulie 2015

VVVVVRugãciune-scrisoare

Cãtre Dumnezeu Tatãl Ceresc :

luni, 13 iulie 2015

VVVVVDumnezeule, Tatã Ceresc, Pãrinte Sfânt si Vesnic Viu, Te iubesc !

Domnul meu si Dumnezeul meu, Te iubesc !

Mãicuta Domnului, Te iubesc !VVVVV

VVVVVMãrit esti Doamne !VVVVV

Îti multumesc, Dumnezeule !

Ieri spre searã, am gãsit pe facebook o postare, o veste bunã, un articol publicat pe site-ul pravmir.com la data de 11 Iulie 2015, care ne aducea la cunostintã faptul cã Pãrintele Dhiya Aziz, cel care fusese rãpit pe data de 4 Iulie 2015 în Siria, a fost pus în libertate la data de 10 Iulie 2015, dupã o saptamana de captivitate.

Acest articol relata cã Parintele Aziz a fost luat ( rapit ) din Manastirea Imaculatei Conceptiuni, unde traia, in oraselul sau satul Yacoubieh, unde majoritari sunt crestini.

Parintele Azi s-a nascut in anul 1974, in orasul Mossoul din Irak si are 41 de ani, isi continua relatarea acelasi articol publicat de pravmir.com, in anul 2002 a intrat in viata religioasã si a lucrat la Biserici in Iordan si Egipt, inainte de a se fi mutat in Siria.

Parintele Aziz a fost capturat de catre militanti in provincia Idlib, la 4 iulie 2015, insa articolul de presã reamintea faptul cã mai sunt preoti, oameni ai Bisericii, religiosi, captivi la aceasta orã, si anume arhiepiscopul Gregorius Yohanna Ibrahim al Bisericii Ortodoxe Siriace ( Siriene ) si episcopul Boulos Yazigi al Bisericii Ortodoxe Grecesti, ambii rapiti in anul 2013, precum si preotul iezuit italian Paolo Dall’Oglio, care a disparut “three months later”, adica trei luni mai tarziu. De atunci, nicio veste nu a survenit privind soarta acestor trei oameni.

Biserica denumita Our Lady of Fatima Russian Byzantine Catholic Church, din san Francisco, SUA, inca din 2013 se roaga pentru eliberarea acestor preoti mentionati mai sus, si, cu timpul, a adaugat pe lista facuta, si alti oameni care au fost rapiti si sunt captivi.

Chiar astazi, ma gandeam sa intru pe pagina Facebook a acestei biserici, sa ma uit la numele celor disparuti si data mentionata a disparitiei lor, si, cand peste mai mult ore chiar am intrat pe pagina FB a Bisericii acesteia, am gasit ca, in urma cu numai cinci ore, postasera din nou lista cu oamenii disparuti si tinuti captivi, si era cea mai recenta postare a lor, ultima, pana acum cateva minute in urma.

Pentru ca Biserica Fecioara Maria de la Fatima, o Biserica Rusa Catolica de rit Bizantin, din San Francisco, SUA, a tinut evidenta tuturor oamenilor prinsi si sechestrati, captivi, pentru care se roaga, am luat anuntul, postarea facuta de ei, astfel incat in postarea lor sunt trecuti toti cei care in clipa aceasta sunt tinuti inchisi undeva, in Siria, sau si in Nigeria, poate si in alte parti, citez postarea Bisericii :

“Our Lady of Fatima Russian Byzantine Catholic Church Monday, July 13, 2015, at 11:42 a.m."For captives and for their salvation, let us pray to the Lord!"Prayers for the protection, and release of Metropolitan Boulos Yazigi and Mar Gregorios Yohanna Ibrahim, kidnapped April 22, 2013.

For Jesuit Fr. Paolo Dall’Oglio S.J. kidnapped July 30, 2013.

For the 230 school girls kidnapped in Chibok, Nigeria on April 15, 2014, 11 kidnapped May 6th.

16 Christians including young boys and girls, abducted Oct 5th, 2014 in Knayeh, Syria

Fr.Ibrahim Farah and parishioners kidnapped in Idlib, Syria, March 31, 2015

And for all held captive for the faith.

For all those persecuted for the faith, let us pray to the Lord!

Kyrie eleison! Kyrie eleison! Kyrie eleison!

https://www.facebook.com/byzantinecatholicsf?fref=ts“

Cu privire la Parintele Arsenie Boca, biserica ale caror ziduri interioare le-a pictat Parintele Arsenie, si care a dat nastere, se pare, la nemultumiri din partea unor cunoscatori presupun, adica a altor preoti, aceasta biserica se numeste Biserica Draganescu, si se afla undeva langa orasul Giurgiu din Romania.

Sora Barbara Hojda mi-a postat fotografii din Magadan, pe 7 Iulie a sosit in Magadan din Polonia, dupa mica ei vacanta, si a plecat la pescuit de pesti mari argintii, era impreuna si cu Sora Mariana Agalarowa din Ucraina, cand este soare si cald, peisajul este foarte frumos, este marea Okhotsk albastra, nu prea au plaja cu nisip, dar au pietre mari, marea e inconjurata de Munti, care nu sunt prea inalti deloc, si de iarba, de verdeata frumoasa, si de brazi sau conifere cu coroana mare, latã, si rarã, care cresc chiar in apropierea mãrii.

Peisajul este foarte frumos, plaja nu are nisip, sau asa pare privind in fotografii, ci un soi de nisip pietrificat, si pietris, iar in unele zone sunt pietre mari si mai mici, nu prea ai unde sa te asezi, insa este foarte frumos, cerul era albastru senin si norii albi erau lejeri, firavi, tranparenti, fie intinsi, fie mai mici, diafani si nu prea multi, cerul senin, albastru deschis si soarele ofereau o lumina superba, dinamizanta, care trimitea energie si sanatate.

Cu toate acestea, iernile sunt foarte lungi, in 12 Mai 2015 aveau o zapada inalta in Magadan si cred ca trebuiau sa faca o procesiune, afara, in aer liber, ba cred ca inca ningea si viscolea, cerul nu era limpede.

Cand zapada se topeste insa in Magadan, orasul se bucura de natura generoasa din jurul sau, iarba, margarete micute in iarba, desi cam rare, si cred ca mai cresc si alte flori, pentru ca am vazut cateva fotografii, desi au putine, ar trebui sa fotografieze natura frumoasa si sa o posteze pe pagina Bisericii Nativitatii, si orasul Magadan ar trebui sa isi faca o pagina de FB, nu mai stiu daca au una, si sa posteze fotografii cu natura foarte proaspata, curata, din Magadan.

Magadan este un oras din Siberia, construit anume cu un scop : sa se infiinteze acolo Administratia Nationala a Gulagurilor, lagarelor de munca fortata, din fosta URSS.

In 22 Iulie 2013, am vizionat un documentar, de vreo 2, 3 ori, cu titlul “Goulag, la mémoire enfermée”, realizat de KTOTV.com, in care am descoperit orasul Magadan, marea Okhotsk, Biserica Nativitatii, si patru femei, foste detinute in gulag, care dadeau marturie despre acele vremuri cumplite, cand URSS era sub dictatura lui Stalin.

Oamenii au fost luati prizonieri, cercetati, anchetati, judecati, judecata fiind mai mult o formalitate, si nu o judecata, din tari precum Lituania, Ucraina, Bielorusia, si adusi tocmai in Magadan, dupa ce Stalin a decedat, prizonierii au fost treptat eliberati, insa au primit sume de bani mici din partea Statului, care nu le-au permis sa se intoarca inapoi in tara lor natala, si nu aveau se pare nici pasaportul necesar, sovieticii aveau nevoie de pasaport, si in plus, mai aveau, unii dintre ei, de executat pedepse complementare, erau consemnati la domiciliu, la resedinta, adica in orasul Magadan.

Asa se face ca multi prizonieri ai gulagurilor din sau de pe langa Magadan, dupa punerea lor in libertate s-au stabilit in Magadan si chiar ei sunt aceia care au construit orasul.

Filmul documentar era in limba franceza, a fost foarte frumos realizat, l-am vazut de vreo 3 ori, poate si de 4 ori ? sau am revazut scene, partial, pentru a putea reusi sa notez.

La sfarsit, filmul se incheia cu cateva cuvinte care te faceau sa plangi, sa te gandesti si mai puternic la nenorocirea traita de acei oameni, in acei ani ’40 – ’50 ( prin 1953 a decedat Stalin ), care erau :

“Filmul se incheie cu o inscriptie care poate fi citita in cimitirul unui lagar din Kolyma. Textul inscriptiei este dureros, este sfâsietor :

“Dans ces sépultures anonymes

Notre existence a pris fin

Frères humains,

Ne nous oubliez pas ... »

« În aceste morminte anonime

Existenta noastrã a luat sfârsit

Frati oameni ( muritori ),

Nu ne uitati ... “ “

Am extras din fisierul pe care l-am facut eu insami, am luat notite in timpul vizionarii documentarului si am tradus in limba româna, am lasat si cuvinte in limba franceza.

Fisierul le-am creat la 26 Iulie 2013.

Dupa ce am vizionat de cateva ori documentarul realizat de Televiziunea Catolica franceza, ktotv.com.

Apoi m-a rugat pentru toti acei oameni din Magadan, care azi sunt in varsta si ale caror trupuri poarta urmele anchetele in care au fost batuti, calcati in picioare, la propriu, loviti cu picioarele, schingiuiti.

M-am rugat pentru supravietuitorii acelor lagare, denumite “gulag”, si pentru acei oameni care au murit in lagar, au fost impuscati, sau au murit de epuizare, sau de boala, de efort, de mizerie, de spaima, de frig, de foame, din lipsa medicamentelor, din lipsa unei igiene bune, din lipsa doctorilor care sa ii vindece daca se imbolnaveau.

In cimitirul unui lagar din Kolyma, cei care erau detinuti in lagar, zac in morminte anonime, astazi acolo se gasesc osemintele lor.

M-am intrebat daca nu e posibil ca oamenii omorati acolo, si ale caror oseminte zac in mormintele anonime, nu pot fi deloc identificati ?

M-am rugat pentru ei, bieti oameni, prizonieri ca noi toti oamenii, mai intai ai Istoriei, ai Istoriei Umanitatii, care a fost de o brutalitate inimaginabila, si cu care oamenii, in realitate nu se pot decat rusina, nu se pot decat cãi amarnic de aceasta Istorie, daca spun istorie criminala, este termenul exagerat, cand oasele, osemintele oamenilor stau ingropate in pamantul, in tarana din regiunea Kolyma, nu departe de Magadan ?

Oasele celor impuscati, morti, terorizati, infometati, inghetati, epuizati, netratati de boli, tinuti sub amenintarea concreta a pustilor sau mitralierelor stau acolo, sunt acolo, la cativa metri sub pamant, cea mai graitoare dovada a faptului ca istoria umanitatii a fost bestiala, criminala, demna de bestii, nu de oameni.

Exagerez eu cand spun ca multi “oameni” pe planeta noastra Terra sau pamant au avut instinct criminal si chiar l-au manifestat din plin ?

Vietile noastre dau marturie despre “oamenii” pe care i-am avut in jurul nostru, care din umbra, sau direct, de langa noi, sau prin cei de langa noi, ne-au omorat viata si ne-au nenorocit destinul.

Nu vroiam decat o viata decenta, simpla, in pace, obisnuita si specifica oamenilor.

Dar chiar si aceasta, aici, pe pamant, a fost prea mult, am dorit prea mult, am avut o dorinta care in ochii unora a fost nepamanteana, un ideal de neatins aici pe solul pe care ne-am nascut.

Oh, Doamne !

Parca existã pedeapsa pentru asemenea crime ?

Iadul ?

Dar criminalii in viata sunt iadul insusi.

In Iad va fi mai rau, se poate, nu ma indoiesc, sunt sigura ca e mai rau.

Dar nu pentru cei rai, nu pentru criminali, pentru ca ei au un creier spurcat, bolnav, o minte nebuna, cruda, sadica, care si-a extras placerile bolnave in viata asta ucigand oameni si nenorocindu-le vietile.

Ma intreb chiar daca Iadul nu va fi o placere pentru criminalii acestia, si oricare alti criminali ?

Din clipa in care mintea lor e nesanatoase, e atat de defecta, incat crima le este o bucurie.

In sfarsit, nu ma indoiesc de grozavia Iadului, a iezerului de foc mentionat in cartea Apocalipsei din Biblie.

Si totusi, ....

Dupã ce m-am rugat pentru supravietuiorii gulagurilor din URSS, dintre care unii au plecat totusi inapoi in tarile lor de origine, de unde au fost luati pe sus, arestati, deportati, in timp ce altii au ramas in orasul Magadan unde au trait toata viata, unde si azi unii inca mai traiesc, si pentru aceia omorati sau decedati in lagarele acelea cumplite, intr-o noapte am avut un vis....

Am visat pamant, o suprafata de pamant cu bulgari mari, de culoare maro inchis, brun, pamant arat foarte proaspat, pamant umed, sau tocmai bun cand este arat, deasupra cerul, ziua, dar lumina era destul de scazuta, intunecata, nu era soare deloc, nu era lumina, in pamantul arat, in bulgarii mari de pamant, erau saditi crini inalti, cu tija foarte inalta, mandri, drepti, de culoare portocalie mai ales, dar si albi, crini mari, crini care stateau drepti, la ceva distanta unii de altii, nu prea mare.

Ma gandisem la cei morti in acele “sépultures anonymes”, aceste cateva cuvinte care sunt marcate in cimitirul unui lagar din regiunea Kolyma, m-au impresionat puternic, m-au facut sa imi dea lacrimile.

“Frères humains, ne nous oubliez pas ...”, frati oameni nu ne uitati.

In aceste morminte anonime, existenta noastra a luat sfarsit, frati oameni nu ne uitati... !

Ieri parca, pe FB, Nicoleta, care este o profesoara din judetul Teleorman, de unde era bunicul meu matern Paraschiv Nicolae, Nicoleta pe FB sta sub numele satului din care este ea, sau de unde sunt bunicii ei, satul Licuriciu, asa incat ea isi spune ‘Licuriciu de Teleorman”, a postat o fotografie in care zambea frumos, purtand o camasa traditionala numita “ie”, si costum popular, alaturi de un print care este nepotul, fiul uneia dintre fiicele fostului Rege prusac pe care l-a avut Romania, inainte de anul 1948.

Nicoleta adora folclorul, sa coasa, ii plac motivele, cusaturile traditionale din Teleorman.

Este o fata buna.

Insa nu pot sa inteleg de ce oamenii nu au memoria vie, chiar daca nu au trait ei personal in anii Regelui in Romania.

Cum poate ea zambi, de ce se intorc mereu oamenii cu fata, spre un Rege, care in Romania fiind Rege, nu muncea, sau nu muncea in sensul in care lucrau iobagii, taranii la tara, pe camp, la via mosierului sau pe campul mosierului.

Ce au oamenii in ei, in mintea lor si in creierul lor, de ce se intorc spre ani in care omul nu era liber ?

De ce isi intorc fata si le zambesc celor care nu mai puteau de soarta lor ?

Daca puteau de soarta lor, regele abdica singur, si le dadea libertatea « supusilor » sai din Romania, si nu era cazul sa vina, sau nu asteptat ridicarea comunismului.

Daca poti si te doare de soarta omului, de ce nu il respecti, de ce nu ii dai si respecti libertatea, demnitatea, drepturile de om, de cetatean ?

Mama mea imi povestea ca bunicul Paraschiv, probabil, alaturi si de alti cetateni, aproape sigur, l-a imprumutat pe Rege cu o suma de bani, poate nu chiar mica, a fost, daca a fost, o actiune colectiva, mai exact mai multi au participat si procedat pesemne ca bunicul meu, insa regele de ce, dar de ce, este acesta un om inteligent, care crede ca i se cuvenea munca oamenilor, viata, libertatea oamenilor, tot ce omul a strans si agonisit ?

Desigur, imprumutul a fost in concret, dat, nu dat cu imprumut, ci dat cadou, dat pentru totdeauna, pentru ca niciodata nu a primit inapoi ceea ce a dat cu imprumut, bunicul meu.

Si atunci ?

De ce vor oamenii rege ?

Pentru ca e rege, e teapan, e rigid, si regina lui la fel ?

Si prima lor fiica e acra si plina de venin, care i se citeste pe chip foarte precis ?

Ce nevoie au oamenii de rege ?

Mama, nu de putine ori, mi-a repetat cum a trait bunicul sub rege.

A muncit, timpul, efortul, munca lui.

Regele a trait in castele si palate, desi nu inteleg de ce ii plac, la noi in Romania nu prea sunt chiar castele, ci niste constructii, cladiri vechi mai mari decat o casa mai mare, care sunt vechi si pline de fantome cred, la ora actuala.

Fantomele trecutului.

Dupa 1989, candva, regele a primit niste proprietati, niste cartele din acelea, inapoi, dar oare le-a construit el ?

Si daca regele a primit niste proprietati inapoi, pe care le considera ale sale, de ce nu se bucura de ele, si de ce, parca tot timpul asteapta sa redevina rege, el sau descendentii lui.

Regele si sotia lui au vreo cinci fiice, niciun baiat, si fiicele au copii la randul lor, acuma nu stiu daca chiar toate, prima nascuta nu are copii se pare, si poate nici ultima nascuta, dar noi nu cunoastem viata lor actualizata, la zi.

Pentru ca Romania a fost foarte agrara, a fost impartita intre boieri si tarani, iobagi, si apoi putin mai tarziu au aparut burghezii si muncitorii, au aparut si legionarii, iar dupa abdicarea – silita – a regelui, au aparut comunistii.

Niciodata nu s-a trait in Romania intr-o societate libera, ci numai sub dictaturi, fel de fel, sau numai in iobagie.

Libertate, atat cat poate exista, si teoretic poate exista, in Romania nu a fost.

Romanii nici azi nu cunosc ce inseamna sa nu te atingi de viata oamenilor, sa fii demn, sa intelegi ca toti au dreptul la viata si sunt demni, mai exact, trebuie sa fie demni, nu inteleg ca nu ai voie sa te atingi si sa te instapanesti pe viata omului, pe intreaga lui viata, etapa cu etapa, ca nu ai voie sa te atingi de om, nici la propriu, nici la figurat !

De ce nu vor romanii libertate azi, in 2015 ?

Pentru prima oara au ocazia sa aiba o societate decenta si libera, in care sa nu mai fie nici legionari, si nici comunisti, si nici rege.

Dar continuu, continuu, romanii se intorc spre un trecut pe care l-au trait si platit cu viata lor, cu libertatea lor.

Mai clar decat atat nu poate fi pentru un om, cum a trait bunicul tau, bunica ta, cum au trait strabunicii tai, cum au trait alti oameni cu care au fost contemporani, cum se traia.

Vietile oamenilor, chiar daca ei au decedat, sunt marturii vii.

Si atunci ?

De ce au oamenii nevoie sa fie dominati ?

Dominati de un titlu, de « rege », care in concret insa nu face nimic, el nu va face nimic pentru ca e rege, « joaca un rol », un fel de personaj care impresioneaza numai cand apare pentru simplu fapt ca e rege, ca este asezat si pus sa traiasca in palat sau castel si sa arate oamenilor, tacamurile scumpe, vesela scumpa, paharele scumpe, de pe masa, mancarurile scumpe, fine, de pe masa si hainele, toaletele si bijuteriile scumpe ale unor femei.

Acum cativa ani, o realizatoare a unor interviuri cu cate o personalitate, o cheama cred Eugenia Voda ( Loboda ? ), o doamna cu parul scurt, oxigenat, cu nasul ascutit, lung, si usor coroiat, care pare evreica ca origine, a invitat-o pe sotia regelui, pe regina, intr-o emisiune a ei.

Regina a vorbit numai in limba franceza, si o tinea intr-una ca ea e sotia regelui.

A vorbit frumos pentru ca a trait numai in Elvetia si alte tari Occidentale, si cunoaste franceza si engleza, poate si alte limbi.

Dar ce femeie baston, rigida ca un bat, pentru ca, in conceptia ei, si nu numai a ei, o regina trebuie sa fie un baston, un bat rigid, un fel de...

Pe vremea comunistilor, se spunea ca oamenii vorbesc o limba de lemn, adica un limbaj specific ideologiei comuniste, care era un limbaj artificial, indepartat de om si de nevoile si viata omului fireasca, proprie omului.

Regina aceasta parea ea insasi de lemn.

A povestit frumos, desigur, povesti din alte timpuri, cum a trait cu regele, i-a tinut de cald, faptul ca era regina, a trait greu si a trebuit sa isi vanda un sirag de perle naturale, primite cadou de la o ruda, pentru a avea bani.

A trait in case si conace, sau “vile” cum se numesc la noi, care erau vechi, reci, unele poate si umede, intr-o casa chiar se intalnea cu o fantoma, si a chemat un preot si a sfintit casa, dupa care nu a mai aparut fantoma, regina are capacitatea de a vedea fantomele, e o detectoare de fantome, cu ea se intalnesc in mod firesc fantomele, ca si cum ar fi niste fiinte absolut vii, si nu mai sunt, in timp ce alti oameni nu pot vedea fantomele.

Mi se pare sinistru !

Mai intai ca, nu stiu daca toata viata, in final, cred ca s-au stabilit intr-o casa anume, dar mult timp au trait din casa in casa, mereu pe drumuri.

Este incredibil cata forta a extras aceasta femeie, din faptul ca ea este sotia regelui, regina ! Titlul acesta a fost o hrana reala pentru ea, a facut-o sa nu simta frigul, umezeala, mirosul de vechi, fantomele, deplasarea dintr-un loc in altul, si chiar si faptul ca si-a vandut un sirag de perle naturale.

Cand te gandesti cate bijuterii nu au familiile regilor, caci ea, am inteles ar proveni dintr-o familie de regi, din Nordul Europei.

Dar e acra si rea ca Tovarasa Elena Ceausescu !

In plus, si nu stiu daca a fost adevarat, regele era foarte tanara cand a abdicat si a fugit din Romania, devenita comunista, s-a spus totusi, ca regele ar fi avut o relatie de intimitate cu o ... vai de noi... cu o doamna, de la curtea sa, cu o doamna din Romania, desigur in acelasi timp se pare ca era casatorit cu regina lui !

In jurul regelui, in Romania, dupa cum scrie Cella Serghi in “Cartea Mironei”, se formase un fel de camarila, mai apropiata sau mai indepartata, acei oameni erau corupti si era si normal sa fie corupti, de aceea nici nu se numeau corupti, primeau comisioane mari, grase, substantiale, cand vreun proprietar din Romania, vindea vreo fabrica a sa.

Cu alte cuvinte in jurul unui rege apar oameni care cauta folosul si profitul si pentru asta desigur vor fi regalisti.

Si ce sa ne aduca noua Regele ?

Dupa 1990 el si-a facut aparitia in Romania, unde prima lui fiica nascuta, printesa Margareta a avut si are un ONG, o fundatie umanitara, ea spune ca ajuta batranii din Romania, si pe cine mai ajutã nu stiu.

Uneori face apel sa donãm bani. S-a intamplat o data, poate de doua ori.

Cand am lucrat la fundatia Terre des Hommes din sr. 7 sau 10 Mese, sector Bucuresti, din zona Calea Mosilor, Foisorul de Foc, e posibil ca asistentele sociale sa fi cunoscut acest ONG al printesei Margareta.

Dupa aceea, mama mi-a spus ca tanti Sica Andrei, sotia lui Dumitru Andrei, nepotul de sora al lui Paraschiv Mardale bunicul meu matern, desi iesise la pensie pentru limita de varsta de mai multi ani, a lucrat o perioada la o fundatie umanitara.

Nu stiu daca nu cumva la fundatia printesei Margareta, nu stiu, poate da, poate nu.

Dumitru Andrei era fiul Ioanei Mardale care era sora lui Paraschiv Mardale.

Ioana s-a maritat cu Tudor Andrei care a fost jandarm in vremea regelui, caci Romania era sub rege pe atunci, impreuna au venit la Bucuresti unde au ramas, unde era si bunicul meu Paraschiv.

Dumitru e copilul Ioanei si al lui Tudor ‘cel cu ochi albastri” Andrei.

In noiembrie 2008, Dumitru Andrei a decedat, e inmormant in cimitirul Tacerii, Tudor Vladimirescu, din Bucuresti, undeva pe linia troleibuzului 96 luat din Drumul Sarii, acolo au o lucrare, un fel de cavou, in care sunt depusi si Ioana si Tudor Andrei, parintii sai.

Paraschiv Mardale s-a nascut in comuna Piatra, judetul Teleorman, si Tudor Andrei era din comuna Lisa, ori Vanatori, din acelasi judet.

Cate probleme nu sunt !

Eram in ultimul an de facultate, anul IV, semestrul intai, cand a decedat Dumitru Andrei in noaptea de 14 spre 15 noiembrie la orele 2h00 a.m. cam asa.

Dupa ce a stat in coma vreo 14, 15 zile !

Pe 26 octombrie 2008 de Sfantul Dumitru am fost inspirata sa ii dau telefon si i-am urat la multi ani, a fost ultima data cand i-am auzit vocea si am vorbit cu el.

Nu mai vorbisem cu el, poate de prin 2003, nu stiu daca in 2004 am vorbit cu el, se poate.

Apoi insa, in 2005 m-am inscris la facultatea de Drept si nu i-am spus.

Insa in 26 octombrie 2008 mi-a spus la telefon ca stie ca sunt studenta, la ce universitate, si facultate si ca stie totul despre mine, ca i-ar fi spus mama, care ar fi vorbit frumos despre mine, si mai stia, zicea Dumitru Andrei ca stie ca eu in facultate am facut lucruri frumoase.

Nu stiu la ce lucruri se referea, ma bucur insa ca stia de mine, de bine.

Sunt multe de spus...

Bunicul meu a lasat dupa el, o bucata de pamant, la Piatra, si o garsoniera in sectorul 5 din Bucuresti, strada Iancu Jianu, bloc M 205, etajul 1, in capul scarii, imediat in stanga, cum urci scara ce duce la etajul 1, presupun ca inca e mentionat la parterul blocului la avizierul unde este lista locatarilor, proprietarilor.

Mama insa nu ma lasa la Piatra, nici in garsoniera, si in plus daca mor, nu am loc de veci.

Mama a refuzat sa discute cu mine, vreodata, dar totusi am inteles de la ea ca nu am loc unde sa fiu inmormantata daca mor, intotdeauna mi-a spus sa muncesc si sa imi cumpar loc la cimitir !

Sunt probleme, am si avem probleme acasa in familie, in viata mea !

Bunicul avea frati si surori, sau cel putin Ioana era sora lui, nu stiu si alta sora, cu totul erau vreo opt copii, el, ultimul nascut, mama lui a murit cand l-a nascut, sau cand el era inca foarte mic copil.

Nu stiu daca e foarte corect ce scriu acum, dar in trecut, am inteles ca la vreo 10 ani ai sai, bunicul si nu stiu cum se putea asa pe vremea aceea, a plecat din Piatra, la Bucuresti, sau la oras, sa invete meserie, a devenit cizmar, dar stia sa lucreze orice pantof, era un lucrator, un profesionist in mestesugul lui !

Apoi a vandut pantofi “Guban” din piele fina si captusiti cu piele si mai fina, si care isi aveau originea cred in Timisoara, in Romania si erau exportati si in SUA.

Pantofii mamei mele de mireasca erau cadou de la bunicul, erau marca “Guban”, foarte frumosi.

Apoi bunicul meu Paraschiv Mardale a lucrat in comert, si in ultimii ani lucra la un etaj din magazinul Bucuresti aflat la capatul Lipscaniului, din Bucuresti.

A lucrat pana tarziu in viata lui, era cu parul alb, alb, cand inca lucra, prin anii ’80.

Bunica Ioana, Jeana i se spunea in familie, a suferit multi ani de diabet, singura isi facea injectii cu insulina, cu un ac gros si seringa, slabise asa mult, era piele si os, nu suportam sa o vad cum isi infige acul gros in pulpa, in coapsa fara carne, slaba, numai os !

Apoi bunica a avut o perioada cand nu mai recunostea pe nimeni, pleca pe strada, sa il caute pe bunicul desi era cu el in casa, insa nu il recunostea, el pleca dupa ea, apoi a intrat in coma, a murit acasa, dupa multe zile de chin si dupa ani de suferinta.

Paraschiv Mardale s-a nascut pe 8 octombrie 1907, in Piatra, in Teleorman, si i-au pus prenumele de Paraschiv, caci se apropia sarbatoarea Sfintei Parascheva.

Ceilalti frati ai sai au ramas in Piatra.

Tatal lor avusese putin pamant, l-a cumparat, l-a muncit, si cand a murit, l-a impartit celor opt copii ai sai, se pare, nu in cote egale, ci in functie poate de cum merita fiecare, sau poate fratii au primit cote egale, insa pentru ca Paraschiv a plecat din Piatra la oras, tatal sau se pare, i-a lasat mostenire o cota mai mica de pamant, un hectar si jumatate.

Asa stiam eu.

Dupa revolutia din decembrie 1989, avocatul Dumitru Andrei, nepotul sau de sora, l-a reprezentat pe bunicul in instanta de judecata, si la randul sau, Dumitru Andrei a avut un proces similar, - pentru ca amandoi sa isi recupereze pamantul.

Dumitru Andrei mostenise de la mama lui Ioana Mardale, casatorita cu Tudor Andrei.

Nu stiu ce a mostenit de la Tudor Andrei.

Pentru ca, venind comunistii la putere in 1948, taranii au fost obligati sa isi dea pamantul fiecare cat avea, la Colectiva, la CAP, Cooperativa Agricola de Productie.

Bunicul meu Paraschiv era la oras atunci, mai intai a trait mai multi ani in orasul Cristian de langa Brasov ( mama spunea si langa Sibiu, apoi a spus langa Brasov, sau poate eu am uitat cum a spus ea candva la inceput, cand mi-a povestit prima data ) si acolo in comuna, sau orasul Cristian a crescut mama mea cativa ani.

Dupa aceea, Paraschiv Mardale s-a mutat la Bucuresti cu sotia lui Ioana si cu mama mea Magdalena, singura lui fiica, si unicul sau copil.

Se pare ca fratii nu s-au prea bucurat ca Paraschiv pleaca si ramane la oras, si ei s-ar fi ocupat oarecum, nu stiu cum, si de bucata de pamant a lui Paraschiv.

In temeiul Legii 18 din 1991 pentru reconstituirea fondului funciar, avocatul ( fostul judecator de Tribunal Suprem si judecator militar la inceputul carierei sale ) Dumitru Andrei a castigat in instanta de judecata, bucata de pamant a bunicului meu Paraschiv Mardale, cat si pamantul sau, mostenit de la Ioana Mardale, mama lui, aproape sigur, pentru ca si Ioana mama lui mostenise, ca si fratele ei Paraschiv de la tatal lor.

Apoi, bunicul si-a cumparat in rate, garsoniera in care locuia de mai multi ani, din strada Iancu Jianu sector 5 Bucuresti.

La Bucuresti, bunicul si bunica au locuit cu chirie intr-o casa de pe strada Sebastian din sectorul 5, casa ii apartinea familiei Beldiman, Nicu si Petruta Beldiman erau proprietarii.

Dar prin anii ’80 casa aceea, in care locuise multi ani bunicul Paraschiv Mardale, si pe al carei frontispiciu scria 1933,  a fost demolata, bunicul a primit si atunci judecatorul Dumitru Andrei l-ar fi ajutat se pare, o garsoniera in acelasi sector 5, nu departe de Piata Rahova, pe strada Iancu Jianu, dar era deja vaduv si singur bunicul meu si era cam trist, ii era greu fara bunica Jeana, Ioana Mardale.

Moartea e dureroasa, despartirea e dureroasa !

Chiar daca omul are o viata biologica de un anumit numar de ani, si raman in viata descendentii sai, si apoi mor acestia si continua viata descendentii descendentilor, moartea e tragica, moartea e rea, moartea omoara, moarea intristeaza, desparta, separa, incheie perioade din viata celor care raman in viata si isi continua viata.

Aici pe pamant, poate ca este, si vedem ca este “normal” sa mori, dar nu intotdeauna uitarea se asterne peste inima si sufletul omului obisnuit cu o persoana apropiata cand aceasta era in viata !

Nu toti reusim sa ne obisnuim cu faptul ca oameni care ne-au fost dragi, au murit !

Si asa, fiecare eveniment din acesta, si moartea e un eveniment, spun psihologii, ne lasa cu tristeti, si acumulam tristeti in viata si pe urma, mai departe, e firesc ca nu mai avem cum sa fim fericiti.

Din acest punct de vedere, omul nu are cum sa fie fericit.

Dar oamenii isi ureaza fericire, pentru ca asa isi ureaza si asa ar vrea si trebuie sa fie optimisti.

Cum sa fii fericit, cand dupa moartea unei persoane dragi nu mai esti niciodata la fel ca inainte ?

Pe urma moartea te face sa privesti viata altfel.

Din clipa in care ai auzit de moarte si fie si numai indirect, cand moare cineva, “te-ai confruntat” cu moartea, deja incepi sa vezi viata complet diferit, altfel, nici nu gandeai ca asa e ea, viata, altfel....

Moartea nu te lasa neschimbat, ci se rupe ceva in tine, plange inima ta si niciodata nu se reface, nu are cum.

Cumplita, teribila, a fost moartea micutului Dragosel, fratiorul meu mic ramas ingropat in Algeria, in cimitirul din Alger, nu stiu exact in care cimitir din Alger.

Viata mea cu siguranta a fost altfel simtita de mine, viata in sine, dupa moartea lui Dragosel.

Niciodata nu am mai simtit si vazut viata ca pana sa moara Dragosel.

Niciodata nu mi-am mai simtit sufletul usor, sau multumit, sau linistit.

Moartea apasã greu si din greu, asupra celor care raman in viata, sa il planga pe cel plecat Dincolo ...

Si plangi toata viata, pana la capatul zilelor tale...

Pe urma, desigur ca viata omului nu mai e aceeasi, viitorul lui nu mai e acelasi, acelasi care ar fi fost, daca oamenii care au murit, ar fi continuat sa traiasca si sa fie langa tine, sau sa aiba direct, sau indirect, un rol si o influenta in viata si destinul tãu...

Ca de obicei, am ajuns cu scrisul la pagina 10...

Mi-e frica de moarte, moartea e rea, e rece, e cumplita, e ceva mult prea cumplit pentru mine, mi-e frica puternic de moarte.

Si a trece din viata, in moarte, acel pasaj, oricat de scurt, sau mai lung, trebuie ca doare, eu cred ca doare, cred ca e dureros, nu numai psihic, dar si fizic.

A muri, a trece din viata in moarte, in starea de om mort, sunt sigura ca implica suferinte psihice, dar si fizice si ca e cumplit de greu si e infiorator, inspaimanta !

Si pe urma ?

Nici nu am loc de veci cum se spune.

La medicina legala in facultate, am citit dintr-un curs al doctorului legist Valentin Iftenie, sau daca nu acolo, am citit intr-o alta carte, corpul uman dupa moarte, se pare ca, in procesul sau de descompunere, la un moment dat, ajunge sa fie un fel de pasta, care miroase oribil, pestilential, un miros oribil si atat de urat, incat cred ca daca ai mirosi asa ceva, ai muri pe loc, numai din cauza impactului cu acel miros !

Ajungem reci, la cativa metri sub pamant, cu tarana rece peste noi, ce cumplit !

Si oamenii care au fost in moarte clinica, cate unul si-a revenit la viata, se pare, cand se afla in cosciug, inchis, trebuie sa fie ceva cu greu de imaginat, daca asa ceva poate fi, sa se trezeasca in cosciug, inchis, cu pamant gros peste, sa mori fara aer, mai mult decat inspaimantat, nimeni sa nu te stie, sa nu poti sa iesi de acolo, sa tipi, oricum fara aer nu rezisti mult, dar moartea e groaznica, un om mort si ingropat, care se trezeste in moarte clinica in groapa si moarte, nestiut de nimeni, nebanuit de nimeni, a doua oara si in conditii macabre !

Si cei care se incinereaza ma ingrozesc, isi ard corpul !

Religia de altfel nu e de acord cred cu asa ceva, oricum e ceva oribil, sa ti se arda corpul, sa fii fara urma, fara oseminte !

Si cenusa aruncata in vant, sau pe cine stie unde.

Vai ! Vai ! Vai de om si viata omului !

Ma opresc aici.

Uneori, l-am visat pe bunicul Paraschiv Mardale, il scriu intotdeauna in Liturghii si l-am scris si am dat liturghia la Biserica, preotului sa mi-o citeasca, duminica.

Pe bunicul insa cand l-am visat, dupa visul meu, intotdeauna ceva neplacut sau rau, s-a intamplat.

A fost ca si cum ne anunta ceva, dar ceva rau.

L-am visat de cateva ori, si intotdeauna in visul meu era, este serios, cam suparat chiar, parca te atentioneaza, o data il durea mana, sau era pe cale sa isi prinda mana undeva, nu mai tin minte bine visul, altadata avea capul putin inclinat, chipul serios si cam suparat, lumina in care imi apare nu prea e lumina, desi eu il dau mereu la Liturghie, ci e o lumina scazuta, aproape un semi-intuneric, desi nu chiar.

Ma intreb daca bunicul Paraschiv a ajuns in Paradis, in Imparatia Cerului ?

De ce nu il visez in lumina niciodata, inconjurat de lumina, sau intr-o incapere luminoasa ?

Daca ma gandesc, l-am visat in urma cu mai multi ani pe bunicul meu Paraschiv care era pe cale sa isi prinda mana, sa il durea mana, avea o problema cu mana, dupa mai multi ani, mama mea si-a rupt mana, antebratul, eram in facultate studenta, deci intre 2005 si 2009.

Cand l-am visat serios si cu fata trista, serioasa, mai degraba serios, si cu capul usor inclinat, dupa aceea, la o zi sau doua cred ca mamei i-a fost rau din cauza vezicii biliare, sufera de diskinezie biliara din anii tineretii sale.

De aceea, uneori imi este frica si de vise !

Pe cele mai multe nu le mai tin minte cand ma trezesc, si desi omul viseaza noaptea, obligatoriu, uneori uit totul, ca si cum nu as fi visat nimic.

Imi e frica si de cosmaruri.

Se poate muri in somn, din cauza unui cosmar, de inima.

Da, si pe bunica Jeana Mardale am visat-o, nici nu mai vreau sa ma gandesc insa acum la acel vis, mi-a anuntat ceva rau, si ceva rau a fost, in iunie 2003, [...] din 19 iunie pana in 26 iunie 2003.

Desi m-am nascut sanatoasa si psihic si fizic, cu un corp, un trup sanatos, armonios, complet, si niciodata nu am fost nebuna, ci sanatoasa, si sanatoasa psihic am fost si am ramas pana in clipa aceasta cand scriu, si pe viitor Te rog Dumnezeule, sa ma pastrezi sanatoasa psihic, sa imi dai o buna memorie si sa ai grija de mine, de viata mea, de libertatea mea, de sanatatea mea, de sufletul meu, dar si de trupul meu, si sa nu ma lasi nicio clipa fara prezenta si protectia Ta, Domnul meu si Dumnezeul meu, Dumnezeule, Tata Ceresc Vesnic Viu si Sfant !!!

Am avut si eu cate un vis mai frumos, sau frumos !

Odata, in urma cu niste ani, eu as spune, nu foarte multi, am visat o apa, ca o mare, foarte linistita,  nu erau valuri, nu existau valuri, totusi in visul meu, apa aceea era o mare, apa era curata, albastra, de un albastru ca cerul senin, limpede, totusi nu vedeam in adancul ei nimic, ci vedeam suprafata ei, eram undeva langa apa aceasta, care aproape nu se misca, nu se misca, o suprafata de apa neteda, incredibil, neteda, de culoarea Cerului senin, aproape turcoaz, usor, dar nu era turcoaz, acel albastru era insa intens,  nu stiu cum, nici azuriu nu era chiar, nu vedeam nicio suprafata de pamant in visul meu, si eu priveam acea apa si eu insami eram langa acea apa.

Nu vedeam ca apa are vreun mal, aparent nu avea mal, ci eram langa apa, si nu stiu cum, nu imi amintesc cum, din moment ce nu avea mal apa aceea...

Nu stiu daca pot spune asa, dar la un capat al apei, in partea mea dreapta, sau la dreapta fata de mine, si eu priveam apa, era asezat, nu stiu pe ce, poate pe apa, poate pe altceva, nu vedeam vreun scaun, nu era nimic pe care sa stea asezat, era Isus, da, era Isus Cristos, Domnul Isus, era Jésus, adult, tanar, imbracat intr-o haina alba, lunga, simpla, si el foarte simplu si era si foarte prietenos, bland, linistit, calm, senin.

Dintr-o data, undeva oarecum in apropierea mea, pe suparafata de apa, a aparut un vaporas alb din hartie, da, exact un vaporas alb din hartie cum faceam la scoala catolica franceza, din hartie, cum ne invatase Soeur Dominique, cum fac copiii si in Romania, sau faceau.

Nu erau decat suparafata de apa, de o culoare albastra foarte frumoasa, intensa, limpede, curata, nemiscata, eu, vaporasul alb din hartie pe apa, si Isus Cristos in haina alba, la un « capat » al apei.

Si Isus Cristos statea asezat si mi-a zambit usor, mai intai insa, mi-a spus : “Adu-mi ( da-mi ) vaporasul acela de acolo !”, mai mult mi-a facut semn, dar parca mi-a si spus aceasta, nu mai stiu daca mi s-a adresat pe nume, daca mi-a spus “Olivia, adu-mi vaporasul acela, de acolo, adu-l aici la mine ( da-mi-l ) !”.

Isus a spus in putine, foarte putine cuvinte !

Si cand mi-a spus acestea, parca s-a aplecat usor de tot cu trunchiul in fata, asupra apei, asupra marii, aratand inspre vaporas.

Si atunci a si zambit cred.

Il vedeam din profil, dintr-o parte, dar era si usor intors spre mine, Il vedeam pe Isus bine si mai mult decat numai din profil.

Si eu am luat vaporasul alb din hartie, care se afla pe suprafata apei, nu stiu cum am ajuns eu acolo, pe apa, sa iau vaporasul, eu eram undeva langa apa, nu tin minte sa fi fost în apã, nu mai stiu, oricum, eram langa apa, iar vaporasul era pe apa, undeva.

Si am luat vaporasul foarte usor, fara sa ezit si i L-am dat lui Isus.

Cred cã Isus zambea atunci, oricum era senina Fata Sa !

Uneori, sau mai des, cam des, imi vine sa plang.

Nimeni, dar nimeni nu se vedea in jur, cat priveai, erau numai suprafata apei albastre, un Cer senin deasupra capului nostru, si Isus Cristos, vaporasul alb din hartie si cu mine !

Cum sa-ti spun Doamne ?

Parca se sfarsise lumea, parca totul se sfarsise, parca nimic si nimeni nu mai exista !

In visul meu, nu mai era nimic altceva, si eu, in vis, stiam cã nu mai existã nimic si nimeni altcineva.

Decat noi acestia din visul meu.

Mai tarziu, gandindu-ma la visul acela, m-am gandit la Noe si arca lui Noe si potopul din vremea lui Noe, acela povestit in Biblie.

Cerul ne vede pe noi toti, si pe fiecare in parte, in orice clipa, clipita si moment, dar noi de pe pamant nu vedem Cerul, nu vedem nimic !

In viata noastra de oameni, traim cu amintirea persoanelor dragi care ne-au iubit, si pe care le-am iubit, si care au murit, si a caror moarte, despartire de noi, ne doare, traim cu amintirea lor, cu tristetea permanenta ca ei au murit si nu mai sunt, sau ca puteau fi, dar nu sunt, este o tristete pe care o ducem si o purtãm in noi, in inima si sufletul nostru, care face parte din noi tot timpul, neincetat, mai traim alaturi de cei pe care noi ii iubim, cum sunt parintii mei pe care eu ma supar, dar eu ii iubesc si stiu ca ii iubesc, regretul meu si durerea mea imensa, este ca ei nu m-au iubit pe mine si nu ma iubesc pe mine, si mi-au facut mult rau, si mi-e si frica de rautatea din ei, de cruzimea din ei, mai traim si cu prezenta Cerului, pe care noi nu il vedem insa, cu Isus pe care nu il vedem, cu Dumnezeu Tatal pe care nu il vedem, cu Maicuta Domnului pe care nu o vedem.

Cativa oameni o vad zilnic, sau des, pe Maicuta Domnului la Medjugorje, si atunci ceilalti desi ei nu o vad, nu o apreciaza.

Ma gandesc la cei care nu o apreciaza, care se gandesc daca sunt sau nu, autentice Aparitiile Fecioarei Maria, cum s-a pus in discutie, sau a aparut zvonul in aceasta vara 2015 cu privire la Medjugorje si la “La Doctrine de la Foi”.

Si nu putem fi cu totii impreuna si in acelasi timp, la un loc.

Este insa greu sa fii capabil sa iubesti, sa simti iubirea, si sa nu primesti iubire, sa nu fii iubit, si inca ! cand cei care nu te-au iubit si nu te iubesc sunt parintii si fratele tau !

In rest existã interese, penibile, numai de bani si iar bani, de onoruri, de pozitii sociale, fel de fel de interese, unii cauta alaturi de bani, gloria, si vazand cat de rau merge viata oamenilor pe pamant, cu adevarat gloria pe pamant e desarta, e chiar comic uneori, dar mai ales e tragic !

Ceausescu si sotia sa, savanta de renume mondial, in acea conjunctura, a Cortinei de Fier, a anilor comunismului, toti mai marii pamantului le aratau respect si se faceau ca apreciaza cunostintele in domeniul chimiei ale Elenei Ceausescu, pana acolo au mers oamenii, oameni care aveau mai multa, sau ceva mai multa pregatire decat Elena Ceausescu.

Si cine poate spune ca, aici jos pe pamant, timp de zeci de ani, o viata de om, Nicolae Ceausescu nu s-a bucurat de glorie ?

Potrivit mintii omenesti si valorilor oamenilor, care tin cont, fara scrupule, constiinta si rusine, si nu tin cont nici de aberantul situatiei, dictatorii Ceausescu au avut gloria lor, li s-au facut poezii, poeme, cantece, elevii pionieri le cantau ode.... toata lumea vedea si trebuia sa vada la televizor.

Cuvantul “desart(ã)”, mi se pare chiar prea putin, nu exprimã desertaciunea “gloriei” unui dictator....

In rest sunt numai interese, si viata ne demonstreaza ca asa se intampla, ca iubire nu exista.

Aici pe pamant, singura iubire pe care cineva o poate spera, este iubirea parintilor sai, a mamei sale, pentru el, si daca e om bun, iubirea copiilor sai cand va deveni si el parinte, pentru el, si a lui, de parinte, fata de proprii sai copii.

Mai sunt bunicii care ne pot iubi neconditionat, ne iubesc asa cum suntem, pentru ca vad in noi descendenta lor.

Cand intri in viata de adult, la iubire nici sa nu speri.

Si totusi, in principiu, in principiu oamenii isi doresc iubire, sa fie iubiti.

Dar nu isi doresc sa iubeasca.

Multi nu isi doresc nici sa fie iubiti, pentru ca nu e la moda, nu se poarta, iubirea te incurca, viata e prea frumoasa, iar iubirea angajeaza, creeaza obligatii, desi nu le vezi intr-un fel, tocmai pentru ca este iubire.

Cand omul are de toate, in niciun caz nu se gandeste la iubire.

Si mie mi se pare lucru ciudat acesta.

Pentru cã sensibilitatea si nevoia de iubire exista in om, pentru ca exista, exista ca un dat biologic, genetic.

Totusi, cand oamenii au bani, traiesc bine, au siguranta vietii, ei nu au nevoie de nicio iubire, ba chiar ideea de iubire fie ii amuza, fie fug de iubire, ca de ceva nedorit, care le complica viata cea dulce.

Mama unei colege de banca din liceu mi-a spus, colega mea nu era de fata, era la servciu, prin vara 2007, ca fiica ei vrea sa divorteze, dupa multi ani de casatorie, s-a casatorit de tanara cu un coleg de liceu.

Le-a mers bine in viata, impreuna au doi copii frumosi, s-au iubit, s-au casatorit, s-au bucurat de sprijinul parintilor lor intotdeauna, si-au facut o casa, poate mai au inca una, de vacanta cum se spune, nu stiu exact, dar au un apartament frumos in Bucuresti, si atunci, de ce sa divorteze ?

Asa se gandeau ei, mi-a spus mama colegei, doamna [...] care e vaduva, de mai multi ani, mama colegei mele Mihaela [...], casatorita cu Catalin [...].

De ce ?

Asa, de plictiseala ?

VVVVVTe rog, Bunule Dumnezeu, sa ai in minte mereu si continuu rugaciunile pe care le-am facut, si le voi mai face, pentru colegii mei din scolile unde am invatat, colegi de liceu, de facultate, prietenii de pe facebook, toti cei care ne-au pus la dispozitie gratuit sau ne trimit pe FB in mod expres, sau pe e-mail, rugaciuni, novene, stiri despre pelerinaje, cei care transmit gratuit in direct, sau in inregistrari slujbe, liturghii, eu nu am cum sa le multumesc, dandu-le bani, de altfel sunt si foarte multi, sau destui, dar cred ca daca ma rog pentru ei si Te rog sa ai mare grija de ei, sa le fii alaturi in viata lor, sa ai grija si de sufletul lor si de sanatatea lor, sa nu le lipseasca nimic material, pecuniar, dat fiind ca aici pe pamant totul costa bani si in bani, cred ca daca Te rog pe Tine Dumnezeule pentru ei, cu privire la ei, toate acestea, Tu ii poti ajuta cu infinit mai mult, decat pot eu si decat ar face-o niste sume de bani, pe care le-as trimite, daca as avea bani, si nu am bani.

Banii se duc asa repede !

Si eu n-as putea oricum sa le trimit multi bani.

VVVVVTe rog Dumnezeule, sa ai grija de bietii copii orfani, bolnavi, aruncati, caci si asta se intampla, abandonati, alungati, de toti cei care nu au un acoperis, o casa, o locuinta a lor si tot ce au nevoie pentru a trai, exista, decent si sanatos, de copiii bolnavi, de oamenii in situatii grele de viata, in necazuri, mai ales de cei buni, care din punctul nostru de vedere al omului de pe pamant, nu vedem de ce merita ceva rau, daca nu sunt oameni rai, sau nu vedem prea bine, prea clar, nu intelegem, dar, Te rog sa ai grija Dumnezeule Ceresc de toti oamenii de care Tu stii ca trebuie avut grija, ca merita ajutati, sprijiniti, intorsi la credinta, adusi pe Calea cea Buna, pentru ei insisi, sau pentru rugaciunile celor care se roaga pentru ei, sau care s-au rugat pentru ei.

VVVVVTe implor Dumnezeule ceresc, sa ai grija de noi toti, sa nu ne parasesti !

Te rog Doamne, sa faci ceva, pentru ca oamenii care au poate o minte mai limitata, sau poate au o deficienta mentala, sau sunt grosolani, nesimtiti, vulgari, - sau uneori rad, si pentru ca rasul e contagios, continua sa rada si cand e ceva serios,  - sa nu mai râdã, sa nu mai glumeasca cu viata, in viata, sa nu mai rada de viata, de alti oameni, de situatii de viata, de familii, de oamenii singuri, sa nu mai rada asa, stupid, prosteste, de semenii lor !

Am auzit pe cineva odata, spunandu-mi ca viata este un joc.

Pe moment m-am indignat, poate m-am incruntat, am fost iritata ca cineva poate spune ca viata e un joc, Jean-Paul Foinant, in trenul personal care ne ducea din Bucuresti Gara de Nord spre Pitesti, si am ajuns atunci la Curtea de Arges, sa fi fost pe la sfarsitul anului 2000, sau inceputul anului 2001 ?

Mi se pare ca in viata lui, Jean Paul Foinant, avea motive concrete sa vada ca viata nu e un joc.

VVVVVDumnezeule Bun Te iubesc mult !!!!

Doamne Isuse Cristoase, Te iubesc mult !

Maicuta Domnului Te iubesc !

Duhule Sfant Te iubesc !

Sfanta Treime Te iubesc si ce bine ca existi si ai grija de noi !VVVVV

13.07.2015 21:01:27

Olivia Maria Marcov