Dumnezeu Unul în Fiintã, Cunoasterea lui Dumnezeu ( Dogmatica Speciala, Teologia Dogmatica ) ( 1 )

Dumnezeu Unul în Fiintã, Cunoasterea lui Dumnezeu ( Dogmatica Speciala, Teologia Dogmatica ) ( 1 )

Cunoasterea lui Dumnezeu. Cunoasterea apofatica si catafatica. Fiinta si lucrarile lui Dumnezeu

( 1 ) Cunoasterea naturala si supranaturala

Cunoasterea lui Dumnezeu si a lucrarilor Lui se intemeiaza pe bunãvointa Sa de a ni se descoperi El Însusi ca fiintã spiritualã personalã, de o parte, iar de altã parte, pe posibilitatea omului ca fiintã rationalã de a intra in dialog, de a vorbi cu Dumnezeu, el fiind facut dupa chipul lui Dumnezeu ( Facere 1, 27 ).

Si desi aceasta cunoastere are in continutul ei adevaruri tainice si necuprinse, ea este obiectivã si sigurã pentru cã vine de la Dumnezeu, putându-se ajunge la intelegerea ei prin credintã ( Evrei 11, 3 ), la care adaugandu-se trairea ei, prin ascezã ( eliberarea de patimi ) si iubire, se poate pãtrunde in cuprinsul ei in bunã mãsurã, potrivit harului primit de la Dumnezeu, in parte chiar in viata aceasta, iar desavarsit in cer, prin vedere, prin intuitie, “fatã cãtre fatã” ( I Corinteni 13, 12 ; II Corinteni 5, 7 ).

Dumnezeu este fiinta absolutã, existentã prin sine insasi, adica avandu-si in sine temeiul sau cauza existentei Sale si posedând plenitudinea tuturor perfectiunilor, El fiind insasi perfectiunea.

Si asa fiind, evident cã Dumnezeu nu este doar un principiu abstract, ci fiintã personalã cu toate atributele spirituale, constiintã, ratiune, simtire, vointã.

Acestea sunt de la sine intelese in numirea de Dumnezeu.

Caci daca Dumnezeu n-ar fi fiintã personalã, atunci omul n-ar putea sta in legatura cu El si, deci, religia n-ar putea sa existe decat ca simplã iluzie.

Apoi, Dumnezeu ar fi inferior omului, lipsit fiind de insusirile spirituale pe care le are omul, El nemaifiind ceea ce este, adica Dumnezeu.

Din caracterul de fiinta absoluta al lui Dumnezeu rezultã cã numai El existã cu necesitate si cã tot ceea ce existã in afarã de El este contingent, relativ, este operã a lui Dumnezeu.

(Contingent inseamna ca lucrul la care se referã aceastã numire isi are cauza existentei in afarã de el, dependent fiind de aceasta si, deci, putând si sã existe si sã nu existe, in functie de cauzã.

Opusul contingentului este necesarul).

Dumnezeu este absolut si transcendent, lumea este contingentã, relativã.

Totul este de la Dumnezeu, numai raul, opusul binelui, nu este de la Dumnezeu, ci e lipsa Lui.

Fiinta lui Dumnezeu este pur spirituala si mai presus de lume.

“Dumnezeu este duh” ( spirit ), ne spune Mântuitorul ( Ioan 4, 24 ).

Spirit sau duh ( suflet ) are si omul, dar fiinta spirituala dumnezeiasca este infinit superioara spiritului omenesc, din care cauzã ne aflãm in imposibilitate de a cunoaste pe Dumnezeu asa cum putem sa ne cunoastem pe noi si pe semenii nostri.

Ne putem, insa, inalta cu sufletul spre Dumnezeu si putem sa-L cunoastem in masura in care El ni se descoperã si ne lumineazã mintea, indreptand-o spre El si spre energiile Lui, fiind Creator, Proniator, Mântuitor, Sfintitor, Desãvârsitor.

Cunoasterea lui Dumnezeu si a lucrãrilor Lui are o importantã cu totul deosebitã, pentru ca prin ea se pune in lumina demnitatea noastra de fapturi rationale purtatoare ale chipului lui Dumnezeu, iar prin dreapta aplicare in viata a acestei cunoasteri se pune temei puternic fericirii din aceasta viata, asigurându-se totodatã fericirea si in viata viitoare, cea vesnica.

Pentru cã “viata vesnica aceasta este : ca sa te cunoasca pe Tine, unul adevaratul Dumnezeu, si pe Iisus Hristos pe care Tu L-ai trimis”, zice Mantuitorul catre Tatãl ( Ioan 17, 3 ).

Pentru cunoasterea lui Dumnezeu si a energiilor si lucrarilor Lui (lucrari creatoare, proniatoare, mantuitoare, sfintitoare, desavarsitoare, in nedespartita unitate cu fiinta Lui, dar prin care se face cunoscut si se comunicã in afara fiintei), doua cai ne sunt deschise :

1. calea naturala, numitã Revelatie naturala, si
2. calea supranaturala, numita Revelatie supranaturala.

( 1 ) Calea naturala se numeste asa fiindca pleacã de la noi spre Dumnezeu, adicã de la observarea naturii si a desfãsurarii fenomenelor din ea, toate considerându-se ca avându-si ultima cauzã in lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, si astfel putându-se atribui lui Dumnezeu insusiri corespunzatoare, ca : întelepciune, atotputernicie etc., întrucât totdeauna efectele aratã sau spun mintii dornice de cunoastere ceva despre cauza care le-a produs.

Si întrucât cunoasterea castigata pe aceasta cale este rezultat al strãdaniilor ratiunii omenesti, ea se numeste cunoastere rationala sau cale rationala, evident subîntelegându-se cã si ratiunea ( mintea ) este tot de la Dumnezeu care a înzestrat-o cu putere proprie de cunoastere.

Si e firesc lucru ca omul, fiind fãcut dupa chipul lui Dumnezeu ( Facere 1, 27 ), sa tindã natural spre Facatorul lui, in primul rand sa-L cunoasca pe Acesta.

De aceea, pentru cei ce vãd si gândesc asupra celor vazute in lume, « cele nevazute ale lui Dumnezeu, puterea Lui cea vesnicã si a Lui dumnezeire se vad prin cugetare de la inceputul lumii, in fãpturile Lui” ( Romani 1, 20 ), pentru cã “cerurile spun mãrirea lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste tãria” ( Psalmul 18, 1 ) ; cum zice si Fericitul Augustin : “Fãcutu-ne-ai cautatori ( nazuitori ) spre Tine, Doamne, si nelinistitã este inima mea pana se va odihni intru Tine” ( Fecisti nos ad te, Domine, et inquietum est cor meum donec requiescat in te ).

Avem o dispozitie sau inclinatie innascuta spre Dumnezeu, inclinatie care este si ea dar divin sãdit in suflet, si care, urmatã si cultivatã, duce la cunoasterea lui Dumnezeu, insa daca ramane acoperitã sau chiar zadarnicita si nemanifestatã, face inutilã orice argumentare din extern referitoare la cunoasterea lui Dumnezeu.

( 2 ) Calea supranaturala de cunoastere pleacã de la Dumnezeu spre oameni ; ea este cunoastere prin Descoperire sau Revelatie divina, incepand cu Revelatia din paradisul pamantesc, facuta primilor oameni, continuând in Vechiul Testament, prin patriarhi si prooroci, si desavarsindu-se prin insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat, Iisus Hristos.

“Dupa ce Dumnezeu odinioarã, in multe rânduri si in multe chipuri, a vorbit parintilor nostri prin prooroci, catre sfârsitul acestor vremuri ne-a grait noua prin Fiul” ( Evrei 1, 1 ).

Cele doua cai, naturala si supranaturala, de cunoastere a lui Dumnezeu existã, fireste, dupa vointã dumnezeiascã si, ca urmare, stau in stransa si armonicã legatura intre ele si niciodata in opozitie, ci sprijinindu-se si completandu-se reciproc, dar cea supranaturala este superioarã celei naturale, atat dupa intindere cat si dupa continut ; si, unite si bine intelese, ne oferã putinta ca sã ne dãm seama in ce raport stã lumea cu Dumnezeu, sa apreciem dupa cuviintã indatoririle omului pentru a corespunde scopului in vederea caruia a fost creat, pastrandu-si si afirmându-si demnitatea de purtãtor al chipului Creatorului sãu, printr-o viata morala curata si inaintand cu vointã hotarata si cu ajutor haric pe drumul mantuirii si desavarsirii.

Tinand seamã de toate acestea si rezumându-le, retinem, referitor la cunoasterea noastra despre Dumnezeu si lucrarile Lui, ca ea este :

a)      nedeplinã ;

b)      indirectã ;

c)      analogicã ;

d)      simbolicã.

(a ) Nedeplinã, pentru cã puterea noastrã, si de cunoastere ca si în toate privintele, este limitatã, marginita, iar Dumnezeu este nemarginit in orice privinta.

“Cunostiinta noastra e “in parte”, si proorocia noastra tot in parte... Acum vedem ca prin oglinda, in ghicitura” ( I Corinteni 13, 9, 12 ) ; “Marginitul nu poate cuprinde pe Cel nemarginit” ( Fericitul Augustin ) ; caci “pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata” ( Ioan 1, 18 ), El fiind “Cel ce singur are nemurire si locuieste întru lumina neapropiatã” ( I Timotei 6, 16 ), de care nu te poti apropia, si “nimeni nu l-a vazut vreodata” ( I Ioan 4, 12 ) ; pe Dumnezeu, abia in viata cealalta “il vom vedea precum este” ( I Ioan 3, 2 ).

( b ) Indirectã, pentru ca numai plecand de la observarea lumii si a lucrurilor din ea tragem concluzii cu privire la existenta, fiinta si insusirile ( atributele ) lui Dumnezeu, in lume toate fiind marginite, iar la Dumnezeu toate nemarginite.

( c ) Analogicã sau prin comparatie, pentru ca numai asa, adica prin comparatie cu lucrurile sau existentele din lume, putem sa-l cugetam pe Dumnezeu, iarãsi negând orice mãrginire la Dumnezeu.

( d ) Simbolicã, pentru ca numai prin imagini sau figuri, adica prin simboluri, putem sã expunem sau sã formulãm, nouã însine ca si altora, ideile sau cunostintele despre fiinta lui Dumnezeu, care ne ramane nepatrunsa in sine.

Astfel si Sfanta Scriptura numeste pe Dumnezeu “luminã neapropiatã” ( I Timotei 6, 16 ), “foc mistuitor” ( Evrei 12, 29 ), etc.

Aici, in viata aceasta, cunoasterea noastra religioasa, desi obiectiva si sigura ca intemeiata pe Revelatie, este si ramane cu aceste note ( nedeplina, indirecta, analogica si simbolica ), cu toate ca “cerurile spun marirea lui Dumnezeu...” ( Psalmul 18, 1 ), pentru cã “nimeni nu cunoaste pe Fiul fara numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, fara numai Fiul si acela caruia Fiul va voi sa-i descopere” ( Matei 11, 27 ).

( 2 ) Cunoasterea catafaticã si apofaticã

Dupa forma de exprimare in general, afirmativa sau negativa, a cunoasterii noastre despre Dumnezeu, aceasta cunoastere poate fi impartita in

Catafaticã ( de la gr. catajaticoz = afirmativã ) si

Apofaticã ( apojaticoz = negativ ).

Teologia utilizeaza aceste doua numiri, catafatic si apofatic, in intelesul de cai de cunoastere religioasa si forme de exprimare a acestei cunoasteri, cale afirmativa si cale negativa, ca si teologie catafatica si teologie apofatica.

Astfel, despre Dumnezeu afirmãm cã [ Dumnezeu ] este Cel Viu si Personal, cã [ Dumnezeu ] este Spirit Absolut, cã [ Dumnezeu ] are toate perfectiunile in sens absolut, cã [ Dumnezeu ] este :

a)    Atotbun,

b)    Iubire,

c)     Atotstiutor,

d)    Atotîntelept,

e)     Atotdrept,

f)      Atotputernic etc.

Acest chip de afirmare a adevãrurilor despre Dumnezeu se numeste CATAFATISM.

Cunoasterea apofaticã se caracterizeaza ( ! )**prin negarea oricarei imperfectiuni in Dumnezeu, ceea ce, in fond, inseamna afirmarea tuturor perfectiunilor in El.

In transcendenta fiintei sale personale, Dumnezeu ramane necunoscut si necuprins.

Dumnezeu nu poate fi cunoscut in acelasi chip in care sunt cunoscute realitatile din lumea creatã, folosind ideile sau notiunile de timp si spatiu si raporturile dintre fenomenele naturale, fiindcã Dumnezeu le transcende pe toate.

Astfel, spunându-se cã Dumnezeu umple timpul si spatiul, nu s-a afirmat destul despre Dumnezeu, intrucat El depãseste toate în chip absolut, le transcende, fiind Vesnic si Necuprins, Nemãrginit.

De aceea afirmându-se ceea ce nu este Dumnezeu, se spune mai mult despre El, despre misterul divin inefabil, inexprimabil in grai omenesc, decât se spune in concepte sau notiuni afirmative.

Teologia apofaticã, apofatismul, sustine cã negatiile, anume ( ! )**propozitiile negative despre perfectiunile lui Dumnezeu, sunt mai potrivite, adica mai corespunzatoare obiectului la care se referã, adica la profunzimea misterului dumnezeiesc, pe care cautã sa-l exprime depãsind existentele create.

Dar cu toate acestea, misterul fiintei dumnezeiesti depaseste sau transcende atat catafatismul cat si apofatismul, ramanand in sine :

a)    Incognoscibil, de necunoscut,

b)    Incomprehensibil, de necuprins cu mintea si

c)     Inaccesibil, de neajuns la el, prin puteri proprii.

Cu toate acestea, apofatismul nu inseamna agnosticism, adica lipsã de cunoastere obiectivã, nici ignorantã sau inculturã, ci depãsire a mijloacelor obisnuite de cunoastere.

In fond, teologia apofatica se intemeiaza pe premisa cã existenta lui Dumnezeu Cel Viu, incognoscibil si incomprehensibil, este in toata deplinãtatea sa mai evidentã spiritului omenesc decat toate celelalte existente.

Este vorba, asadar, nu despre o existentã demonstratã logic ci, supralogic, prin evidentza trãitã a existentei lui Dumnezeu si prin orientarea fireascã a omului, ca dorintã, ca nostalgie, spre Parintele lui ceresc.

Iar evidentza traita a existentzei lui Dumnezeu presupune o pregatire pentru ea, printr-o stradanie spirituala, prin pãsirea hotarata pe urcus duhovnicesc, cu ajutor haric de la Dumnezeu si cu râvnã, cu ferirea de patimi, cu ascezã si cu rugãciune din partea omului credincios.

Acestui urcus spiritual nu i se pune opreliste, ci, dimpotrivã, neîncetat îndemn de inaintare ( I Corinteni 12, 31 ), de crestere spiritualã spre varsta deplinatatii lui Hristos ( Efeseni 4, 13 ).

Astfel, chiar si apofatismul, cale de cunoastere prin negatie, apare ca depasit, intrucat evidentza traita, experienta spirituala, este patrundere misticã, printr-un chip deosebit de patrundere a luminii dumnezeiesti de înaltã intensitate în sufletele celor vrednici, Dumnezeu facandu-se cunoscut, se intelege cã nu în fiinta Lui nepatrunsa, ci in energiile si lucrarile Lui necreate si nedespartite de fiintã, dar prin care El se comunicã si se impartaseste.

Simbolul cunoasterii mistice a lui Dumnezeu este lumina taboricã.

Cea mai inalta si mai cuprinzatoare cunoastere a lui Dumnezeu este cea prin adevãrata credintã incalzita de iubire, coroana virtutilor ( I Corinteni 13, 13 ).

Cãci “Dumnezeu este iubire” ( I Ioan 4, 16 ) si, aceasta fiind, El coboarã in lume, pe care o iubeste ( Ioan 3, 16 ), iar “noi iubim pe Dumnezeu, pentru ca El ne-a iubit cel dintai” ( I Ioan 4, 19 ) si, iubindu-L, ne ridicãm la El, fiindcã “iubirea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeste nu cunoaste pe Dumnezeu.” ( I Ioan 4, 7-8 ), insa “cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el” ( I Ioan 4, 16 ).

Din toate acestea nu rezultã, cum s-ar parea tinand seamã de neputinta patrunderii cunoasterii noastre in esenta lucrurilor dumnezeiesti, cã, în general, am cunoaste prea putin din cele ale lui Dumnezeu, anume din fiinta si atributele Lui, ci, dimpotriva, cunoastem mult daca ne straduim dupa cuviinta sa inaintam pe calea cunoasterii oferita noua prin Revelatia naturala si supranaturala si daca ne silim s-o transpunem in viata.

Caci cunoastem tot ce ne este necesar pentru mantuire ; si nici un credincios adevarat nu poate nici gandi si nici spune ca Biserica dreptmaritoare nu-l învatã tot ce este trebuincios pentru mantuire.

Cunoasterea lui Dumnezeu în împrejurãrile concrete ale vietii

Daca cunoasterea prin afirmatii si negatii a lui Dumnezeu este mai mult o cunoastere intelectualã, iar in cunoasterea apofatica prin smerenie si experientã duhovniceascã, fac progrese oamenii imbunatatiti, toti credinciosii il cunosc pe Dumnezeu in imprejurarile concrete ale vietii lor ( Pr. D. Stãniloae ).

Pe Dumnezeu Îl cunoaste fiecare credincios in actiunea providentialã a lui Dumnezeu cu el, prin care este condus in toate imprejurarile vietii sale, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, uneori harazindu-i-se bunuri, alteori privându-l in chip pedagogic de ele.

Acest mod concret de cunoastere a lui Dumnezeu prin calauzirea lui Dumnezeu, il numeste Sf. Maxim Marturisitorul, pronie si judecatã.

Prin aceasta Îl cunoastem pe Dumnezeu prin apelul pe care El ni-l face in diferite imprejurari, in contactele si solicitarile semenilor care, uneori, ne pun rãbdarea la grele incercari, in necazurile si incercarile care vin asupra noastra cu voia si fara voia noastra, in insuccesele trecatoare sau mai indelungate, in bolile proprii sau ale celor apropiati, in mustrarile constiintei pentru pacatele si greselile savarsite, dar si in ajutorul ce-l primim de la Dumnezeu in biruirea lor ca si a altor piedici si greutati ce ne stau in cale.

Este o cunoastere a lui Dumnezeu care ne sensibilizeaza mai direct fata de Dumnezeu si care ne ajuta la gasirea unui drum propriu de desavarsire, de manifestare a credintei si sporire a dragostei noastre fata de El si semeni.

In aceasta calauzire a lui Dumnezeu, cunoastem practic bunatatea, puterea, dreptatea, intelepciunea si marea rabdare a Lui cu noi, ca si grija Lui atenta fata de noi si planul lui Dumnezeu cu noi.

In aceasta cunoastere eu nu-L cunosc in general pe Dumnezeu ca pe Creatorul si Pronietorul a toate, ci Îl cunosc in grija Lui specialã fatã de mine.

In planul Lui cu mine, in care ma conduce in mod special, prin incercarile, apelurile, revendicarile si directiile particulare care mi le adreseaza mie in viata, spre a mã stimula la indeplinirea datoriilor mele sau în remuscãrile pentru neimplinirea indatoririlor mele speciale.

Îndeosebi împrejurãrile grele produc in noi o sensibilizare mai acutã – si subtiere a fiintei noastre pentru viata religioasa.

Ele fac sufletul mai sensibil pentru prezenta lui Dumnezeu, care are un plan deosebit cu mine, ele mã împing la o rugaciune mai simtitã catre El “Intru necazul meu catre Domnul am strigat si m-a auzit” ( Psalmul 119, 1 ).

Atunci ne rugãm mai insistent, atunci cerem mai insistent ajutorul Lui si pe care-L experimentãm ca pe o Persoana Atotbunã, care nu ramane indiferentã la necazurile noastre.

Indeosebi psalmii Vechiului Testament dau expresie acestei cunoasteri directe a lui Dumnezeu, in imprejurarile concrete ale vietii.

Dumnezeu ni se face cunoscut in toate suferintele si dificultatile noastre, daca cautam sa vedem si greselile noastre care stau la baza, caci adesea am uitat sa vedem in tot ceea ce avem, darurile lui Dumnezeu, purtându-ne intr-un mod nemultumitor si nerecunoscãtor fatã de El, pentru cã nu le-am folosit ca daruri pentru altii, motiv pentru care ni le si ia inapoi.

In acest sens – zice Sf. Simion Metafrastul – “toate aceste incercari ti s-au intamplat din dreapta judecata si poruncã a Iubitorului de oameni Dumnezeu, pentru ca te-ai aratat nrecunoscator fata de El.

Caci cele ce le-ai dat Binefacatorului tãu, acelea le-ai luat.

Si cu ce masura ai masurat, cu aceea ti se va masura si dreaptã este judecata lui Dumnezeu care s-a facut cu tine, suflet nerecunoscator si nemultumitor, care ai uitat de binefacerile lui Dumnezeu.

Caci ai uitat marile si bogatele daruri ale Binefacatorului tau, pe care El ti le-a facut”.

Iar Nicodim Aghioritul spune cã “Dumnezeu foloseste mijloace de constrângere si smerire cand omul incepe a se increde in sine.

Atunci il aduce la cunoasterea de sine.

Uneori ingaduie ca omul sa cadã în erori, mai mari sau mai mici, in proportie cu aprecierea ce o are despre sine, mai mare sau mai micã”.

Cunoasterea noastra despre Dumnezeu este in acelasi timp si o cunoastere a noastra insine, a limitelor si neputintelor noastre, de aceea necunoasterea noastra este de fapt lipsã de smerenie, mandrie, nerecunostintã si nemultumire fata de El si semeni.

Pe Dumnezeu Il cunoastem si in solicitarile semenilor nostri.

In fiecare om, ne intampina de fapt Hristos, solicitandu-ne sprijinul si ajutorul ( Matei 25, 35-45 ).

În mâna intinsa a saracului este mâna întinsã a lui Hristos, in vocea lui, auzim vocea lui Hristos, in suferinta lui e suferinta lui Hristos pentru toate mãdularele Sale, pe care noi o prelungim.

În toate Dumnezeu coboarã la noi si ni se face cunoscut.

Toate imprejurarile si persoanele cu care venim in contact sunt apeluri ale lui Dumnezeu, prin care El ni se adreseazã si solicitã si prin care Îl intalnim concret in viata noastra.

Cunoasterea lui Dumnezeu in imprejurarile concrete ale vietii este deci, o cunoastere existentiala a lui Dumnezeu în raporturile Lui directe cu noi, in care experiem caracterul Lui personal si marea Sa iubire fata de noi, ca pe Creatorul, Pronietorul si Mantuitorul nostru.

( Extras din Teologia Dogmaticã, Manual pentru seminariile teologice, Pr.prof.dr. Isidor Todoran, Arhid.prof.dr. Ioan Zãgrean, tiparita cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1991 )