Apostol, de Cezar Petrescu ( 6
)
Capitolul VII
“Astfel s-au aflat, fatã în fatã, doi
Oameni cu
ale lor douã lumi...”
Un câine de rasã strãinã, negru si încãtãrãmat
cu agardã nichelatã, lãtrã scurt în capãtul aleii ovale cu prund.
A fost ca un
semnal.
Îndatã au
purces a lãtra alti câini, indigeni acestia, flocosi si cu coltii rânjiti,
zbãtându-se în lanturi.
Nicolae Apostol se
opri în poartã, nehotãrât.
N-avea un bãt
de apãrare cu dânsul.
Nu-i venea
nici sã se aplece si sã ridice o piatrã de jos, ca haimanalele drumului.
Dar câinele de
neam boieresc nu dãdea sã muste.
Se proptise-n labe
doar sã-i reteze calea.
Datoria lui
sfârsea aci.
Clãtinând
coada, îl privea cu ochi lipsiti de dusmãnie, parcã si-ar fi cerut scuze cã e
silit sã execute un atât de sever consemn.
Dintr-o tindã de
acareturi, strigã la el un argat :
-
Hector ! Vin-aicea ! Hai ! Cuminte, Hector ! Apoi,
apropriindu-se, adãugã în chip de lãmurire : Nu-ti fie fricã, domnule învãtãtor. Nu se dã el la carne de târgovãt. Numai pe alde noi, golanii, ne-ncolteste dumnealui !...
Trecu alãturi
de câine, netezindu-i pãrul lucios si periat, cu mâna lui bãtãtoritã, de
culoarea lutului :
Nu-i asa, mãi
domnule Hector ? Tu esti de partea boierilor. Cei de acolo, sireacii, numai ei, cã-s adusi de la stânã
si-s niste sãlbatici se cheamã, numai ei se întartã la straie nemtesti.
Plebeii din
lanturi se smuceau cumplit, clãntãnindu-si dintii cu mare mânie.
-
Vrei sã vorbesti cu boierul
? întelese argatul. E în cantelarie si pot sã vã spun cã de ast’dimineatã-i foc
si parã... Mã tem cã iar a primit rãvas de la bãiatul dumisale de la
strainatate si iarã l-o mai suparat cu cerere de parale... Asta am prins s-o
cunoastem si noi ! Atuncea, de cum deschide ochii, de cu ziuã, numai tunã si
fulgerã si ne-ascundem cu totii în bortã de sãrpe...
Pãsind pe drumul
curb si fin prunduit, cu gard viu de arbusti retezati în aliniere, Nicolae
Apostol admirã asezãrile gospodãriei, cu împrejmuirea de zid, cu grajduri si
hambare în fund, cu masinile rânduite în shuri ca în reclamele colorate din
gãri.
-
Aicea e cantelaria... rosti
argatul cu vocea coborâtã în soaptã. Mai intai bati incetisor, si numai daca
auzi : “Intrã !” deschizi usa. Asa-i ordinu !
Invatatorul
n-avu cand sa-i multumeasca pentru aceste povete naive de buna-cuviinta, caci
argatul se strecurã pe langa scari, prudent, sa intre in gaurã de sarpe.
Bãtu, isi
pipãi cravata, isi cercetã nasturii, deschise cand ii incuviintã glasul gros
dinãuntru.
Domnul deputat si
proprietar Lascãr Sofian intinse palma voinicã peste birou si stranse ostentativ
mâna invatatorului, ca sa dovedeasca poate asa cã nu e un latifundiar cu idei
atat de reactionare cum il zugrãvesc adversarii.
-
Asadar, dumneata esti ?...
Imi pare bine. Ia loc, te rog.
Nicolae Apostol se
asezã pe scaun supraveghindu-se sa nu stea nici prea pe margine, ca un om
intimidat de asemenea onoare, nici prea lãbãrtat pe spãtar, intr-o pozitie de
indrazneata familiaritate.
Isi dãduse
deplin seama cã de aceasta intrevedere depinde in mare parte soarta lui si a
scolii din Ponoare, cum si a planurilor, inca mai marete si nemarturisite, cu
care venise.
Domnul Lascar
Sofian il mãsurã si-l cantari din ochi.
Paru
satisfacut de rezultatul examenului.
Era un barbat spãtos, cu fata arsã de viata câmpurilor,
cãrunt la tâmple si la mustãti, cu privirea patrunzatoare si cu nasul in plisc
de pasare.
Nicolae
Apostol il cunostea din auzite, inainte de-a sosi in Ponoare, dupa nume si dupa
faima catorva discursuri din Camerã.
Il stia
puternic si temut, poate viitor ministru, in orice cazun vechi stâlp al partidului
de la guvern.
Il stia mai
ales un mare patimas al politicii, nu pentru foloase materiale si ambitiuni, ci
mânat de aceeasi pasiune cu care unii cresc cai de curse, altii se inversuneaza
sa urce in fiecare un un pisc al muntilor mai inalt ca anul trecut.
Cele aflate
mai apoi de la proaspetii lui consãteni ii conturaserã mai limpede aceasta
imagine pana atunci vagã si indepartata...
Mosierul isi
ispravi de rãsucit tigara din cutia cu tutun de Macedonia, aprinse, nu-i oferi,
cu toate ca asa ar fi dictat poate practica democratã.
Dar concesiile
acordate celor multi si marunti se opreau la o strangere de mana.
Nu depasea
limita nici in ocazii cu totul exceptionale : in timpul alegerilor sau cand
voia sa smulga adversarilor un elector pretios si fidel.
Cu atat mai mult
n-avea de ce s-o faca pentru acest invatatoras cu mustata abia mijind.
Intrebã, fara sa-l
slabeasca din ochi :
-
Daca nu mã insel, se
implineste aproape o lunã de cand te afli aci ?
Nicolae
apostol raspunse zambind, ca sa-si biruie sfiala :
-
Precis : o luna si sapte
zile ! Cinci saptamani si o zi...
Domnului Lascar
Sofian nu-i placu nici zambetul, nici raspunsul.
Crezu ca descoperã
la noul invatator o neîngãduitã înclinare de a nu respecta distantele.
Vorbea prea liber,
zambea prea la fel cu prietenii domniei-sale, de aceeasi nastere si stare.
Inaltand
sprancenele, luã notã cu o apãsatã mirare :
-
Cinci saptamani ? Iar in acest
timp n-ai gasit dumneata nici o ora libera sa te prezinti, ca sa te cunosc ? A fost nevoie sa trimit eu sa te cheme !
Ba sa trimit de doua ori !...
Nicolae
Apostol sovãi intre “domnule deputat » si « domnule
proprietar ».
Respinse
amândouã formulele, fiindcã amandoua i s-au parut ca inseamna recunoasterea
unei situatii subalterne.
Si vorbi cu un
ton care sunã din nou prea cãutat si pretentios in urechea proprietarului
deputat :
-
Domnule Sofian, recunosc ca am
pacatuit fata de cele mai elementare reguli ale cuviintei... Cand dispuneam de
timp liber, lipseati de aci. Cand erati aci, nu puteam lipsi eu de la scoala –
de la datoria mea ! Au fost pe urma si ploile de pricinã. E o distanta destul
de mare din sat pana la curte. Trei kilometri.
-
Precis : doi jumatate !
rectificã domnul Lascar Sofian, cu o evidenta intentie de sarcasm. Vad ca-ti
place spiritul de precizie !
-
Doi jumatate, domnule
Sofian. Chiar doi kilometri si jumatate, prin noroaie si ploaie, pe jos, pentru
un om cazut din lunã aci, nepregatit la drumuri de tara, nu inseamna o
plimbare.
-
Nici nu e vorba de plimbare
! Tocmai fiindca recunosti ca esti cazut din luna aci si nepregatit, as fi
asteptat sa ma cauti dumneata pe mine. De altfel, imi pare ca intaia oara cand
te-am chemat ti-am trimis si docarul. Nu ?
-
Era in timpul orelor de clasa,
domnule Sofian.
-
Si ce-are de-a face ?
-
Nu puteam lãsa copiii singuri.
S-au naravit sa considere scoala ca o simpla distractie pe vreme de viscol si
de ploaie, cand n-au unde hoinari. Cu acest nãrav am de luptat si tineam sa nu
inaugurez sistemul predecesorului meu.
Domnul deputat
Lascar Sofian bãtu toba cu varful degetelor in placa de stejar a biroului, dând
semne de nerãbdare.
Nicolae
Apostol tãcu.
Îsi dãdea
socotealã cã iarãsi n-a pornit pe drumul cel bun si se mustrã pentru aceasta
incorigibilã lipsã de mlãdiere.
-
Esti tanar de tot !
constatã mosierul, asa cum toti nu intarziau sa i-o aminteasca invatatorului de
cand a calcat intai la Ponoare.
-
Relativ ! Douazeci si unu de ani
impliniti. Abia am ispravit serviciul militar. Am intrat voluntar, indata ce am
ispravit scoala.
-
Si ce te-a facut sa alegi
asemenea localitate ? Mi s-a spus de la Revizorat ca ai fost cap de promotie.
Cred ca ti s-au oferit locuri mai bune ?
-
Am tinut, domnule Sofian, sa
viu unde datoria noastra, a dascãlilor, e mai grea. M-au atras tocmai obstacolele de la care altii fug.
Domnul Lascar
Sofian trase concluzia :
-
Romantism ! Ti-am spus ca
esti tanar. Se vede ca armata nu te-a lecuit de vorbe umflate. De obicei e
primul dus rece. Calmeaza !
-
Armata e altceva, domnul Sofian
! rosti cu aprindere invatatorul. E o datorie de care toti ne achitãm. In vreme
de pace, fara eroism si fara romantism. Dar cu deplina constiintã cã in fata
acestei datorii suntem cu totii egali. E o primã lectie de egalitate in fata
legii. Armata e o datorie pe care ne-o impune tara. Sunt altele pe care ni le
impunem noi. Esti dezertor si de la una si de la alta daca te sustragi cautand
locuri adãpostite.
Degetele
domnului deputat bãturã mai nerãbdãtor tãblia de stejar a biroului.
Se întâmpla cã
tocmai de aceastã plicticoasã obligatie a serviciului militar isi crutase
unicul baiat, plecat la Paris pentru studii.
In cuvintele
invatatorului i se nãzãri cã strãbate o insolentã aluzie.
Mai ales cã
amintirea lui Mitif, feciorul rasfatat de la Paris, îi destepta intotdeauna
mâhniri foarte întemeiate.
De cinci ani cerea
mereu bani si de cinci ani se întorcea in fiecare vacantã cu obrazul mai tras
si cu un aer mai dezgustat de tot ce afla barbar si oriental la el acasã.
Stinse tigara
turtind-o de marginea scrumierei.
Isi simti
deodatã gura amarã.
-
Dupã cat inteleg, ai venit
asadar cu planuri marete ! Aud ca ai convocat oamenii, ca le-ai vorbit si ca
le-ai dat de vorbit. Din aceastã pricinã te-am chemat. Sa-ti atrag atentia.
Dupa cele ce s-au petrecut anul trecut, orice asmutire a spiritelor poate avea
consecinte grave...
Nicolae Apostol
suportã privirea sfredelitoare fara sa clipeascã.
Ascultã
avertismentul zambind.
Cand domnul
Lascar Sofian se rezemã de spãtarul jiltului, cu amândoi pumnii întinsi pe
birou, raspunse calm :
-
Domnule Sofian, sunt sigur
ca ati fost gresit informat. N-am adunat oamenii sa atzâtz spiritele. I-am chemat
sa le arãt de ce este nevoie sa-si trimitã copiii la scoala, iar nu la pãscut
vitele. Am cautat sa-i conving, pe cat m-au ajutat puterile. Atat, si nimic mai
mult ! Pentru moment nu-mi este ingaduit sa am alta grija in afara de aceea a
scoalei. N-avem local. Scoala e un grajd...
Continuã sa
zambeasca, intorcand privirea pe fereastra, afarã, unde se întindeau
acareturile boieresti ale Sofienilor, vestite in trei tinuturi :
-
... un grajd, bineînteles care
nici pe departe nu se poate compara cu acestea ale dumneavoastra. N-avem local,
domnule Sofian ! Iar in schimb am de luptat
cu tot ce-a stricat in sufletele copiilor si in mentalitatea satului
predecesorul meu.
-
Esti putin generos cu
mortii, tinere !
-
În locul meu, nimeni n-ar
putea fi altfel, domnule Sofian. Am gasit aci o mostenire care ne-a necinstit
breasla. Cand voi izbuti sa birui aceste greutãti, sa ridic scoala, sa aduc
copiii la carte, sa câstig încrederea oamenilor, atunci poate va veni si rândul
sa mã întorc la activitatea extrascolarã, pe care atât
de cãlduros ne-a recomandat-o ministrul nostru, cu idei ceva mai inaintate
decat alti ministri, mai ales dupa avertismentul rãscoalelor de anul trecut...
Bancã popularã, obste taraneasca, teatru sãtesc, casã de citire, contactul
mereu viu cu fostii elevi. La toate acestea, domnule Sofian, voi apela sa ma
sprijiniti. Numai cu concursul dumneavoastra se va putea ridica scoala. Si
numai ridicandu-se scoala se va îmbunãtãti soarta satului.
-
Vorbesti ca din carte,
tinere ! Prea ca din carte. Din nenorocire – sau poate mai exact din fericire –
viata se ocârmuieste dupa legile ei naturale. Nu tine socotealã de utopiile
cartilor.
Domnul Lascar
Sofian se ridicã de la birou.
Invatatorul isi
spuse ca e inca mult mai inalt si mai zdravan de cum si-l inchipuia cât stãtuse
pe scaun.
Un adevarat urias.
Un urias
deprins cu activitatea, miscandu-se sa-si dezmorteasca trupul colcãind de
energie.
Dupa ce
strabatu de cateva ori distanta dintre biblioteca si fereastrã, se opri privind
afarã, la acareturile curtii.
Asa îi vorbi, cu
spatele întors :
-
Te-am chemat sã stabilim o
întelegere din vreme si sa înlãtur o neîntelegere de mai târziu. Te invit sa
iai aminte ! Tin sã cunosti mai intai cã te afli aci gratie vointei mele. Se
bãteau prea multi pe un loc. Toti neisprãvitii. Indivizi de cãpãtuialã... Ca
sa-i împac, am lãsat sa vinã cineva strãin. S-a intamplat sa fii dumneata. Deci
numai datoritã acestui fapt ai ajuns aci. Mâine poti fi aiurea dacã ochii
dumitale vor înceta sa-mi placã mâine.
-
Stiu ! mãrturisi Nicolae
Apostol, rasucindu-se cu neastâmpãr pe scaun.
-
Cu atat mai bine ! Daca
stii, ma astept sa tragi concluziile.
Domnul Lascar
Sofian se întrerupse.
Deschise geamul si
strigã poruncã argatului iesit din gaurã de sarpe, sa prindã un mânz care
scapase din grajd si zburda prin curte.
Pe urma
distribui alte porunci pentru treburile campului de a doua zi : pluguri gata sã
porneascã in zori, saci cu faina de adus de la moara, care cu grâu de predat la
garã.
Astfel,
Nicolae Apostol, uitat pe scaun, mãsurã cu umilintã putinãtatea fiintei sale,
redusã la o cantitate neglijabilã printre atatea mult mai însemnate griji si
raspunderi ale domnului proprietar si deputat Lascar Sofian.
Cand mosierul
isprãvi de impartit poruncile si se întoarse de la fereastrã, il gãsi cu
pieptul mai putin sumetit.
Isi descruntã
sprâncenele surazand in sfarsit, incantat de aceasta metamorfozã.
Facea parte
dintr-o tactica a sa acest mijloc fara gres de a mãcina dârzenia oamenilor
parasindu-i in mijlocul unei discutii ca sa-si vadã de alte treburi cu totul
straine.
Netezindu-si
mustata cãruntã, vorbi cu satisfactie :
-
Cum vezi, tinere, viata e
aceasta ! Nu cea din carti. Materialul nostru omenesc e inca un material brut. Tãranul n-are initiativã, n-are
disciplinã de muncã. Se cheltuieste de pomanã. Începe un lucru de trei ori ; il
lasã, ca sa inceapa altul. Se simte nevoie de o mana conducatoare : de o
mana si de un cap.
-
Îmi pare bine cã sunteti de
aceeasi pãrere, domnule Sofian. Tãranul are nevoie de o minte cultivatã prin
invatatura. E singurul lucru care îi lipseste ca sa-si valorifice celelalte
calitati.
-
Lasã invatatura ! întrerupse
scurt mosierul, cu surâsul binevoitor deodatã stins din sclipirea ochilor. Acum treizeci si vreo cinci de ani m-am întors si eu cu tot soiul de idei
confuze de la scoli mai inalte ca ale dumitale, din strãinãtate. Umanitarism,
egalitarism, generozitate pentru cei obiditi... Experienta a
purtat ea insa grijã, tinere, sa ne învete cã binele multimii nu se aflã în
retetele cãrtilor.
Nicolae
Apostol întoarse ochii cãtre biblioteca vastã si impunãtoare din fundul
biroului.
Domnul Lascar
Sofian întelese elocventa întrebare a acestei priviri si îi fãcu semn sã astepte, cu palma întinsã, ca un cuvantator care
recomandã liniste auditorilor :
-
Ajung si aci, tinere ! S-o
luãm metodic, fiindca, daca nu ma insel, inainte de toate, metodã cred ca ai invatat la scoala dumitale. Suntem tarã de plugari...
-
Iobagi ... suflã, abia auzit, Nicolae Apostol.
Domnul Lascar
Sofian nu auzi, sau poate numai se prefãcu a nu auzi întreruperea, din vechea
sa practicã de orator parlamentar deprins a nu tine socotealã decât de
întreruperile care îi convin si cand ii convin.
Urmã :
-
Suntem tarã de plugari. Rãscoalele
de anul trecut au fost ale plugarilor. Dar n-au fost
fiindca s-au ridicat multimile impotriva nedreptatilor si inegalitatilor. S-au
ridicat contra unor biruri exagerate si a învoielilor agricole care îi jefuiau
– s-o admit aceasta. Dar mai ales împotriva lipsei de
gospodãrie din treburile tãrii, a lipsei de conducere. Asta s-o stii de la
mine. Tãranul nu vrea sa
scape de stapan. Vrea un stapan chibzuit, care sa-i poarte de grijã. Le-am scazut birurile, le-am ameliorat legea pentru
invoielile agricole, ca sa stârpim abuzurile arendasilor si proprietarilor prea
lacomi ; am mers pana la aceastã concesie, pe care eu o cred exageratã si
prematurã, cã el-am înlesnit arendarea pamanturilor prin obsti... Ce pot sa mai
cearã ?
-
Poate daca o sa-i intrebati si o
sa-i ascultati, au sa va spuna ei singuri, domnule Sofian. Iar daca nu stiu
inca s-o spuna, au s-o faca atunci cand li se va lumina mintea cu putinã carte.
Domnul Lascar
Sofian surâse cu dispret :
-
Te vãd cã stãrui în
superstitia dumitale. Crezi cã mizeria se tamaduieste prin carte ? Cartea
deschide alte pofte, pe langa cele naturale ale omului... Aceasta are sa se intample
maine sau poimaine daca nu temperãm la timp excesul de zel al unor copilandri
ca dumneata. Scoala le va strica mintea si le va tulbura putinul pe care il
cunosc de la parinti si din experienta lor zilnica. În loc de neisprãviti
vorbindu-mi pasareste, mã multumesc cu niste ignoranti muncitori, chibzuiti si
deprinsi sa-si vada de plugul si de sapa lor. Unde te aflai pe
timpul rascoalelor ?
-
În armatã, domnule Sofian.
-
Ai tras in tarani ?
Nicolae
Apostol plecã ochii in pamant :
-
Salve oarbe, domnule Sofian.
-
Si dacã ar fi fost ordin sa
tragi in plin, ai fi tras ?
-
Nu stiu... Probabil...
Sigur, adica ! In armata ordinul e ordin.
-
Vezi ?! triumfã domnul Lascar
Sofian. Ati tras numai focuri oarbe, in aer, de ce ?
-
S-au risipit tãranii dupã
primele douã salve.
-
Aiurea lucrurile nu s-au
oprit la atat. O stii prea bine. Aiurea... Dar la mine, poate ca ai aflat. Aici n-am avut rãscoale. N-am adus soldati.
N-am pus sa impuste pe nimeni. Nici macar sa traga salve in aer. N-am stramutat
fãlcile nimãnui. A fost liniste pe toatã linia. Aceasta imi
dovedeste, tinere, cã dreptatea e de partea mea, nu a onoratului meu amic si
coleg, ministrul dumitale. Caci tocmai acolo unde au fost scoli arãtoase si
dascãli cu activitate extrascolarã, tocmai acolo s-au ridicat taranii cu
furcile si cu topoarele, au prãdat, au dat foc si au ucis. Ai mei, de aici, nu stiau
carte. Nu puteau citi
nici manifeste, nici ziare. Chiar daca au auzit zvonuri, n-au avut curajul sa
puna in fapt ceea ce altii au citit pe hartie, negru pe alb, in brosuri si gazete
incendiare.
Nicolae
Apostol se frãmântã pe scaun la amintirea privirilor istovite din ochii
oamenilor care l-au intampinat si in Ponoare.
-
Dar, domnule Sofian, tocmai
aceastã istovire e o dovadã cã abia mai pâlpâie în ei credinta in drepturile la
o viata mai omeneasca. Scoala poate sa le dea si altceva, nu numai rataciri si
ispite... V-o promit !
-
Prostii ! retezã apãsat
domnul Lascar Sofian. Ce-mi promiti ? Ce-mi pasã mie de promisiunile dumitale ?
Eu traiesc pe realitati experimentate ! ... Revin la ideea mea. Suntem tarã de
plugari. Plugãria
are nevoie de brate si de conducere. Bratele le dau ei ; conducerea o dau eu.
Acestea sunt raporturile... Tot ce stã la mijloc intre mine si dânsii e iluzie
stricãtoare de minti.
Extras din cartea Apostol,
de Cezar Petrescu, Editura Pentru Literatura, 1963 – Aceasta editie reproduce textul
revizuit de autor si publicat in Editura de Stat pentru Literatura si Arta, in 1955.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu