Apostol, de Cezar Petrescu ( 7
)
Capitolul VII
-
continuare –
Învãtãtorul proaspãt iesit de pe bãncile
scolii apelã la exemplele din cãrtile lui, pe care venea sã le aplice cu atâta
însufletire tinereascã !
-
Dar Olanda, domnule Sofian ? Dar
Danemarca ? Nu sunt tãri de plugari si de crescãtori
de vite ? Acolo muncitorul de pãmânt si
crescãtorul de vite nu s-a organizat prin scoalã, n-a înfiintat cooperative,
n-a ajuns prin carte la o viatã mai civilizatã si la mai mult confort chiar
decât unii din marii nostri proprietari ?
Mosierul începu
sã râdã cu sincerã voiosie, fiindcã bãietandrul îi servea tocmai argumentele
ce-l întãreau în credinta lui nestrãmutatã.
-
Ei, ti-ai tras suflarea dupã
aceastã întrebare kilometricã ? Acum opreste-te si dã-mi
ascultare ca unuia mai batran si cu experientã. Despre Olanda si Danemarca
dumneata ai citit in carti. Unele adevarate, altele exagerate. Eu am vazut
stãrile de acolo la fata locului.
-
Cu atât mai mult, domnule
Sofian ! exclamã învãtãtorul, bucuros cã are de-a face cu un om care nu poate
contesta minunile unei vieti taranesti ideale.
-
Rabdare ! Mai intai sunt oameni cu alte traditii. Au ajuns unde sunt
dupa sute de ani de civilizatie si de culturã. Pe vremea cand ei
se organizau si aveau universitati, noi inca fugeam prin pãduri de groaza
tãtarilor si a altor lifte. Ai vazut cainele meu din ogradã, pe Hector ? E un caine
danez, adus de acolo cand avea sase luni... E un rezultat al
selectiei si al educatiei. Îti poate servi de exemplu.
N-a avut nevoie de mult dresaj. Are
dresajul in sange. Ceilalti, de aci, soi foarte bun, foarte vrednic, curajos,
se iau de gat cu lupul, dar nu-i poti primi in casã. N-au sa învete niciodata
ceea ce celãlalt stie fara sã fi-nvãtat... Pe urmã, uiti
altã realitate, tinere ! În Danemarca si în Olanda toate cate te uimesc pe
dumneata s-au infaptuit de la sine, prin forta lucrurilor. Te-ai uitat la
statisticã ? Te-ai uitat la hartã ? Sunt tãri cu o mare densitate de populatie,
unde se aflau inca de acum cincizeci de ani brate libere care nu-si gãseau de
lucru. La noi povestea e cu totul alta. La noi existã
pamant si nu sunt brate.
-
Existã pamant, dar nu e al celor care-l muncesc !
-
Ce-ai zis ?
sãri ca atins de scânteie domnul Lascar Sofian.
Nicolae
Apostol repetã cu simplitate :
-
Existã pamant, dar nu e al celor care-l muncesc.
Domnul Lascar
Sofian se rezemã de marginea biroului, cu bratele încrucisate pe piept, privind
la tanarul de pe scaun cu o adevarata compãtimire :
-
Stii ce rãspuns ti se cuvine la
aceasta ? Întâi sã-ti arãt usa...
Invatatorul
fãcu o miscare, gata sã se ridice.
Mosierul îl
fixã pe scaun cu un gest al palmei lãtite.
-
Apoi, chiar acum, s-ar cuveni sa
ma asez la birou si sã trimit argatul la primãrie cu o telegramã. Mâine
telegrama s-ar afla pe masa ministrului, si tot maine ai primi ordin telegrafic
sã te prezinti la post, undeva in celãlalt capãt al tãrii, la Dorohoi ori la
Mehedinti. N-am nevoie aci de instigatori. Si cum n-au nevoie de instigatori
nici cei din Mehedinti ori din Dorohoi, dupa doua luni ai sa te pomenesti mutat in Dobrogea. Si
tot asa mai departe, pana ce ai sa te cumintesti...
-
Vã înselati, domnule Sofian ! Dacã aceasta se numeste
lipsã de cumintenie, sper cã n-am sa ma cumintesc niciodata.
-
Au mai spus-o
si altii, si s-au cumintit, bãiete ! Fiecare
trebuie sa ramana la locul lui si sa-si vadã
de treburile sale. Aici nu esti pe teritoriul ministrului dumitale, cu
circularele lui demagogice. Te afli pe teritoriul meu. Incat te invit sa tii
socotealã de pãrerile si de vointa mea... Interesele partidului cer sã pregãtim elemente tinere din
rândurile preotilor si invatatorilor. Te vad un
zãnatic. Dar mai prevãd si ceva stofã bunã, când ti-or pieri sticletii din
cap... Ai sa ramai aci si ai sã mã asculti. Pentru viitorul dumitale are sa fie
bine. Te înscriu în partid. Ai sã faci ucenicie
câtiva ani. Pe urmã vom vedea.
-
Domnule Sofian, eu nu fac
politicã de partid. Sunt hotarat sã nu fac nici un fel de politicã ! declarã cu
energie invatatorul.
Domnul ascar
Sofian râse ca de o foarte nãzdrãvanã pretentie :
-
Nici nu e vorba sa faci politicã, bãietasule ! Politica o facem noi. Cei
chemati la posturi de comandã si de rãspundere. Voi, preotii si invatatorii, nu
puteti sa aveti altceva de facut decât sa ne urmati. Sa faceti legatura intre comanda
de sus si multimea cea mare. Sa fiti un tampon. Ce stii dumneata despre politicã pentru a spune ca-ti place ori nu, cã o întelegi
ori nu, cã o aprobi ori nu si cã ai s-o
urmezi pe una ori pe cealalta ? Deputatul se aprinse ca
intotdeauna cand ajungea la patima sa cea mare, care-i absorbea jumatate din viatã
si din energie : Aceasta e, tinere ! Spuneai mai adineauri cã n-ai drept sa
dezertezi de la o datorie, si cã daca ai fi primit ordin, ai fi tras chiar in
taranii dumitale. Exact ?
-
Nu pot tãgãdui... Poate...
-
Aici vreau sã-mi vii ! Tocmai ca sã fii scutit de asemenea situatii, ca sã fiti scutiti cu totii, datoria preotilor si a
invatatorilor este sa ne urmati. Asa ne veti înlesni aplicarea
reformelor la care lucrãm. Numai
asa reformele au sa-si împlineascã un rost al lor si au sã ramana temperate, insist,
cat mai prudente. Trebuie sa stati la ordine, ca sa preveniti anarhia...
Întrucât te priveste, nu poate fi vorba deci de idei, de programe si de alte
baliverne. Rolul dumitale e sa ramai soldat la un post de încredere si sa
executi ordinele. Iar aci ordinele le dau eu. Dumneata le urmezi si nu le
discuti.
-
Nu stiam cã m-am tocmit logofãt la curte ! rosti cu tremur de indignare în
glas Nicolae Apostol, inspaimantat de propria sa cutezantã.
Domnul Lascar
Sofin isi aprindea a doua tigarã.
Suflã în
chibrit, frânse lemnisorul între degete si îl jucã in palmã.
Vorbi cu mânie stapanita :
-
Este ultima oarã cand iti
tolerez sa-mi spui aci, in
fata si in casa mea, astfel de obraznicii. Te iert. Dar te avertizez cã la a doua ocazie te frâng ca betigasul acesta.
Ca pe un nimic...
Spunând, rãsturnã ramasitele de chibrit in scrumierã.
Îsi sterse palmele, ca impertinentul invatator sa-si dea
mai bine seama ce putinã urmã lãsa trecerea lui prin Ponoare daca domnul Lascar
Sofian si-ar pune mintea sa-i franga spinarea.
-
Aceasta e, tinere ! reluã
domnul Sofian. Constat cã la scoala unde vi sa îmbuibat
capul cu de toate, vrute si nevrute, nu vi s-a dat tocmai invatatura principalã
pntru viatã. Cumintenia e sa vã mãsurati gandul
si sa vã puneti strajã gurii.
Nicolae Apostol socoti întrevederea terminatã.
Se desfãsurase in afarã de toate prevederile lui si se încheia mai rãu ca
in cele mai negre presimtiri.
De la un asemenea om nu avea
nimic de asteptat nici pentru scoala, nici pentru sat.
Nu se izbea de o nepasare, cum a crezut si cum poate ar
fi izbutit s-o biruiasca. Nu se izbea nici de socotelile electorale ale unui
politician dornic de popularitate, cum ar fi izbutit sa-i foloseasca
slabiciunea intru binele scolii si al satului.
In fata lui se ridicase o
vointã si o judecatã.
Un sistem de gandire si neclintita convingere a omului cu nas încovoiat de pasãre si cu
sprancene aspru încruntate cã asa apãrã un bun al viitorului, nu un interes egoist.
Chiar cu putina experientã a vârstei si cu putina sa
cunoastere de oameni, Nicolae Apostol întelegea cã asemenea vrãjmasi ai primenirilor sunt mai fanatici decat ceilalti muritori mãrginiti numai la grija pentru mosiile, vitele si
recoltele lor.
Proprietarul nu vedea oameni,
nu vedea sat, nu vedea copii.
Vedea brate, si atat !
Tara i se infatisa ca o vastã mosie, unde vitele si oamenii isi au locul si
folosinta lor bine definite : unii la jugul plugurilor, ceilalti la coarnele
plugului.
Orice schimbare a acesto
oranduieli i se parea impotriva naturii.
A îngriji bunãoarã de invatatura de carte a copiilor era dupa dânsul o tot
atat de nazdrãvana idee ca a bãga gloabele din herghelie intr-un grajd de
curse.
Invatatorul isi cãutã palaria cu ochii si se ridicã de pe
scaun.
Domnul Lascar Sofian il opri :
-
Sezi. Inca n-am terminat !
-
Dupa cele ce mi-ati spus...
incercã sa protesteze Nicolae Apostol.
Proprietarul deputat ii luã cuvintele din gurã :
-
Dupã cele ce ti-am spus, ai putut deduce cã imi place sa vorbesc si sa
decid eu ! Si cã nu sunt deprins sa admit contraziceri de la nimeni. Cu atata mai mult de la un tinerel cu casul la gurã. Te-am rãbdat si pierd vremea cu dumneata fiindcã mã intereseaza aceasta
mentalitate. Am sub ochi un caz despre care pana acum am aflat numai
prin altii. Vãd o energie in dumneata. Imi
place energia, fiindca asa i se cade tineretii si fiindca de energie este
nevoie intr-o tarã molipsitã de indolentã orientalã. Dar observ cã ai pornit pe o
cale gresita. Esti gata sa cheltuiesti aceasta energie fara nici un folos
pentru dumneata personal si daunator pentru interesele generale. De la aceasta te voi opri. Nu te expediez de aci, cum mi-ar fi usor. Am convingerea
ca fac bine. Te crut de alte pãtãranii care te asteaptã aiurea. Rãmâi ! Vezi-ti de datoria dumitale, dar n-o
exagera. Nu cu exces de zel ! Mai-binele e
dusmanul binelui !... Lasã lucrurile sa-si urmeze
cursul lor. Iti vin copiii la scoala ? Bine !
Vin acei care au dragoste pentru carte sau acei ai caror parinti socot ca e
bine sa-si vada odraslele cu oleacã de stiintã a buchilor... Nu vin ? Lasa-i in pace ! Nu-i prinde cu arcanul.
Aceasta e ! Te avertizez ca nu vreau sa aud de
amenzi, textul legii si alte copilarii. Legea noi am facut-o. Eu si altii ca
mine. Stiu de ce am facut-o si deci stiu eu cat s-o cer aplicata in viata de
toate zilele.
Domnul Lascar Sofian se plimbã cativa pasi in birou.
Se opri in fata bibliotecii, privindu-si rafturile
cartilor legate in piele.
Spuse :
-
Aceasta nu inseamna ca iti
vorbeste un reactionar si un dusman al culturii. Cartea este numai pentru putine minti o hranã care se
digerã complet. Pentru cele mai multe devine o otravã stricatoare. Uite ! Ideilor dumitale le pot face o concesie. Vei gasi vreun copil mai
istet, cu vreun dar exceptional ? ( Se ridicã si de acestia. ) De perfect
acord. Poartã-i
de grijã. Adreseaza-te la mine sa-i port grijã mai departe. Il voi ajuta si-i
voi capata o bursã. Aceasta o inteleg. Aci admit cã apare si datoria mea sa nu las la voia
intamplarii un exemplar exceptional de umanitate. Dar aceasta e una, si pretentia
de a coborî invatatura de carte la mãsura tuturor mintilor e alta ; e o
aberatie tot asa de daunatoare pentru minti ca si pentru prestigiul cartii. Cultura nu-i un bors in care sa-si vâre orice nespãlat
linguroiul, nici nu se poate servi cu strachina... Cu aceasta am terminat un
capitol. Sa trec la altul. Unde locuiesti ?
-
La Aizic, hangiul...
-
Prost !
Nicolae Apostol simti ciudata nevoie sa se
dezvinovateasca :
-
E tot ce-am putut gasi in
sat, domnule Sofian.
Domnul Lascar Sofian isi netezi ganditor mustãtile sure.
-
Stiu. Cunosc eu mai bine satul
decât dumneata. Dar vezi, tocmai
acest lucru trebuia sa-ti dea de meditat. Cum ai ajuns
aci, cea dintai grijã ti-a fost sa convoci taranii la sfat. Mai cuminte era sa te ingrijesti de soarta dumitale. Pana la fericirea si
bunãstarea altora, omul trebuie sa inceapa cu bunãstarea lui. Ce trecere are sa aiba la tarani cuvantul unui surtucar venetic in satul
or, care s-a coborat din cãrutã cu lãdita la un hangiu ovrei ? La aceasta nu te-ai gandit ?
-
M-am gandit, domnule Sofian.
Dar am fost nevoit sa ma supun realitatii.
-
Asadar, vii la vorba mea ?
triumfã domnul Lascar Sofian. Te supui realitatii. Accepti o stare de fapt.
Aceasta e o marturisire pretioasa... Eu m-am gandit
mai departe decat dumneata. Te-am asteptat sa te prezinti. Daca am vazut cã nu te prezinti, am trimis sa te cheme.
Si iatã in ce scop, pe langa altele. Ca sa schimb putin aceasta stare de fapt.
S-o ameliorez. Predecesorul dumitale era un nenorocit.
Cand am vrut sa-l ridic, nu se mai putea face nimic din el. Cu dumneata imi place sa cred ca are sa se petreaca
lucrurile altfel. De aceea m-am hotarat sa-ti dau un loc de casa...
-
N-am sa-l pot plati, domnule
Sofian.
Proprietarul îi aminti cu o încruntare a sprâncenelor cã
nu-i place sa fie întrerupt.
-
...logofãtul meu are sa-ti
masoare un loc de casã.
Am sa-ti dau un bilet, la bancã, in oras, sa te împrumute
cu suma necesarã, ca sa-ti construiesti o locuinta convenabila. Dau ordin sa ti
se dea lemn de constructie si de imprejmuire din padure. La primavara te
asterni pe lucru. Asa ai sa dai locuitorilor cea dintai lectie de practica
gospodareasca. Ai sa-ti faci o gradina. Dau ordin gradinarului sa-ti puna la
dispozitie pomi si rãsaduri. Iata ce au sa invete oamenii de la dumneata, fara
convocari si baliverne.
Nicolae Apostol se agãtã de aceasta nadejde neasteptata :
-
Domnule sofian, va multumesc...
Dar va rog altceva. Dãruiti toate acestea pentru scoala... Sa ridicãm mai intai
scoalã in comunã. Pe urmã va veni si randul meu.
-
Am spus ca eu decid ! vorbi
apasat proprietarul.
Nu dumneata ai sa ma inveti ce trebuieste sa fac si nu
dumneata ai sa-mi pui conditii. Pentru scoala voi face ce
voi crede eu de cuviinta si cand voi crede eu de cuviinta.
-
In acest caz, cu toata
parerea de rau, ma vad nevoit sa nu pot primi, domnule Sofian.
-
Atunci mergi si stai mai departe
la Aizic ! Dupa doua luni ai sa vii dumneata la mine sa ma rogi...
Nicolae Apostol clãtinã cu neîncredere din cap.
Se ridicã de pe scaun.
De data aceasta domnul Lascar Sofian nu-l mai opri.
-
Va salut !
-
Mergi cu bine...
Domnul Lascar Sofian nu scoase mainile din buzunare.
Pufui in mustatile tepoase cu iritare.
Acesti oameni noi si indarjiti ai vremurilor nu-i erau pe plac si nu
anuntau semne bune.
Se
hotarî deocamdata sa tina bãietanul coltos sub supraveghere.
Si se mirã ce neiertatã slabiciune il retine sa se aseze la
birou si sã scrie telegrama cãtre ministru, cerand mutarea imediatã a
individului in celalalt capat al tarii, cum altadata ar fi facut-o fara sa mai
stea la gand.
-
Impertinent si incapatanat !
mormãi furios in mustati.
Furios si totusi cu o irezistibila si ciudatã stimã pentru asemenea
indarjire.
Oamenii moi, milogi si slugarnici il dezgustau.
Ii placea sa franga o spinare care trosneste, nu sa
indoaie una de gumã.
Ca sã se racoreasca, deschise fereastra si rãcni cateva
porunci mânioase argatilor iesiti din gaurile lor de sarpe si navalind spre
grajduri, spre ocoale, spre surile cu masini si hambare.
Pe drumul tãind dealul de-a dreptul, pieptis, invatatorul urca zgribulit in
pardesiul lui pirpiriu, cu poalele suflate de vantul ghetos al sfarsitului de
toamna.
Scria o patã micã in peisajul aspru si vast, cu norii
mãturati în volburi vinete pe cer.
O patã straina locului, inca neacceptatã de ochi,
strivitã de mãretia ostilã a privelistii.
Dar domnul Lascar Sofian observã cã omul nu se împleticea in mersul grabit
si sigur.
Zgribulit, da ; inghetat, da ! Nu sovãielnic si istovit.
Bãietandrul urca.
El ramanea pe loc, supraveghind o agonisealã si o stare de lucruri pentru
un fecior risipelnic, care strâmba din nas de cate ori se intorcea in tara lui
balcanica.
Strigã o ultimã si mai rastita porunca.
Pe urma trânti fereastra de
s-au detunat incaperile si au cazut bucatile de chit din cercevele.
Extras din cartea Apostol,
de Cezar Petrescu, Editura Pentru Literatura, 1963 – Aceasta editie reproduce textul
revizuit de autor si publicat in Editura de Stat pentru Literatura si Arta, in 1955.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu