Dimensiunea
Sociala a Dreptului, Introducere in Drept ( sau Teoria Generala a Dreptului )
Alãturi de
dimensiunea istoricã pe care am prezentat-o in paginile anterioare, dimensiunea socialã a Dreptului implicã o
analizã specialã.
Aceastã analizã se
referã la locul Dreptului si al realitatii juridice in societate, precum si
legaturile acestora cu celelalte componente ale societatii.
Spunem cã Dreptul este un produs al societatii.
Normele juridice
intervin în organizarea si desfãsurarea tuturor proceselor din societate, de la
cele mai simple la cele mai complexe.
Dreptul, prin
toate ramurile sale, este interesat de fiecare act al vietii noastre cotidiene.
Libertatea
noastra, a oamenilor, este deplinã numai daca nu afecteaza libertatea semenilor
nostri.
Dreptul este
materializarea tensiunii interioare a societatii, a nelinistilor ei, el este
remediul sau solutia la o stare psihologica a societatii.
El este
expresia vietii din societate.
Oamenii pot
avea ordine fara libertate, dar nu pot avea libertate fara ordine.
Dreptul este
instrumentul in substanta caruia se intalnesc in corelatie necesara, drepturi
si indatoriri ale oamenilor.
Raporturile simple
si complexe, care se stabilesc si se deruleaza intre oameni, trebuie sa aiba ca
suport legea, astfel cã ordinea in societate sa fie asigurata.
Dreptul
intervine, este prezent, in situatii care, la o simpla privire, ni se par
banale.
De exemplu,
intrand intr-o librarie si cumparand o carte, cetateanul cumparator se aflã
intr-o situatie juridica.
Intre el si
vanzator intervine un contract de vanzare-cumparare a unui obiect ( carte ), un
contract care presupune drepturi si obligatii reciproce intre cele doua parti
ale contractului.
Exemplul dat
este un exemplu real, el face parte din ceea ce numim realitatea juridica.
Realitatea
juridica este o componenta, o secventa, a realitatii sociale.
Realitatea
juridica are in componenta sa urmatoarele :
1.
constiinta juridica,
2. Dreptul si
3. relatiile juridice ( ordinea de drept ).
( 1 ) Inainte
de a fi o realitate normativa, adica de a fi o suma de norme juridice elaborate
pentru a reglementa un domeniu anume al realitatii sociale, Dreptul este o stare de constiintã.
Aceasta inseamna cã, inainte de a se
elabora o Norma Juridica referitoare la o anume situatie concreta, aceasta
situatie este trecuta prin constiinta legiuitorului, care analizeaza, evalueaza
si valorizeaza acea situatie, dupa care elaboreaza efectiv norma sau normele
juridice corespunzatoare.
Constiinta
juridica a legiuitorului este o constiinta specializata, pentru cã existã si o
constiintã comunã, respectiv a poporului.
Constiinta
juridica, in cele doua forme, ni se infatiseaza ca un receptor si ca un tampon.
Considerãm
constiinta juridica drept receptor,
pentru faptul ca aceasta primeste semnalele, mesajele pe care le emite
societatea.
Semnalele si
mesajele sunt sistematizate si analizate.
Rolul de tampon al constiinte juridice se materializeazã în
capacitatea de a opri, de a bloca calea spre reglementare juridicã, spre
elaborarea de norme juridice, a unor aspecte, probleme, situatii impuse în mod
nejustificat de unele forte ale societatii.
Cu alte
cuvinte, Dreptul nu poate sa elaboreze norme juridice orbeste, cedand
presiunilor ce se exercitã de unii factori artificiali, de grupuri de presiune,
sau grupuri de interese ce pot fi manipulate de forte ce au interese contrare
principiilor Dreptului.
Constiinta juridica este ajutatã sã
se manifeste în deplinãtatea atributelor sale, de constiinta omului, privit ca
individ, ca actor pe scena realitatii juridice.
Constiinta
individului se deruleaza pe trei vectori principali :
1. cognitiv,
2. actional si
3. cultural-axiologic ( valorizator ).
Omul
desfasoarã o permanentã activitate de cunoastere rationalã a realitatilor, incercand sa descifreze,
sa dezvalue structura intimã a acestei realitati.
In procesul de
cunoastere, omul conferã constatarilor sale anumite semnificatii, le dã
acestora o valoare.
Omul, privit
ca individ, are asadar preferinte fata de unele sau altele dintre
elementele, pe care le constatã in realitatea pe care o supune propriei
cunoasteri.
Valoarea unui lucru, unei situatii este validatã de o comunitate umanã.
Valorizarea se constituie, nu la nivelul individului, ci la nivelul
colectivitatii.
Valorizarea rãsare din actele de preferintã individualã.
Valorile ii obligã pe indivizi sa coopereze, ii
integreaza in societate, fiind in cele din urma factori care provoaca oamenii
sa creeze, sa actioneze, sa cunoasca mai profund domeniile respectivelor
valori, si sa anticipeze evolutia acestora.
Dreptul, prin normele juridice elaborate ii infatiseaza omului valorile pe
care le apara, si implicit valorile pe care omul trebuie sa le respecte.
O primã categorie de valori sunt cele
general-umane, care raspund unor nevoi si aspiratii universale ale tuturor
oamenilor, pe care acestia le-au pretuit in
intreaga Istorie ( viata, proprietate, sanatate, etc. ).
Existã, de asemenea, un sistem de
valori pentru fiecare comunitate umana, care se pot
modifica si ierarhiza pe firul evolutiei istorice, in functie de criteriile de valorizare care opereaza intr-o
anumita epocã si intr-o anumitã comunitate.
( 2 ) A doua componenta a realitatii juridice o
constituie DREPTUL privit ca sistem de reglementari si institutii.
Este, in fond, substanta concreta, continutul realitatii juridice,
componentza lui materialã, palpabilã.
Aici gãsim norme juridice apartinând tuturor ramurilor si subramurilor
Dreptului ( Drept constitutional, Drept penal, Drept civil, Drept
administrativ, Drept comercial, etc. ).
Aici identificãm institutii juridice reglementate prin norme juridice :
-
institutia proprietatii,
-
a familiei,
-
a casatoriei,
-
a persoanei juridice, etc.
( 3 ) A treia componenta a realitatii juridice o
constituie RELATIILE JURIDICE, care cuprind raporturile juridice si
situatiile juridice, cele care probeaza, dovedesc,
eficienta Dreptului.
In acest segment, regãsim raporturile în care oamenii ( ca indivizi sau
comunitati umane ) participã în calitate de subiecte de drept, valorificandu-si
sau aparandu-si, pe cale legala, interesele si drepturile.
Aceastã componenta mai este denumita si ORDINEA DE DREPT, care poate fi definita ca rezultat al desfasurarii raporturilor juridice, in deplinã conformitate cu
prevederile legale.
Ordinea de drept este consecinta, finalitatea derulãrii
armonioase a raporturilor juridice dintre oameni.
Aici trebuie sa precizam un lucru : omul gandeste,
traieste si actioneaza intr-o ambiantã socialã.
Omul intrã astfel in numeroase raporturi cu semenii sãi, iar suma acestor
raporturi alcãtuiesc adevãratul fundament al Dreptului.
Dreptul apartine organic realitatii sociale.
Dimensiunea socialã a Dreptului este
esentialã pentru faptul cã Dreptul suportã influente puternice din partea
componentelor sistemului social ( economia, politica, morala ), a cadrului
fizic inconjurator, si a factorului uman.
In cursul universitar de Drept Penal, predat la
Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti, in anul 1940, profesorul
Vintila Dongoroz consemna privitor la ordinea socialã si
ordinea juridicã, urmãtoarele : “ordinea implicã existenta unor reguli de conduitã, care sã arate fiecãruia
cum trebuie sa se poarte, ce conduitã trebuie sa aibã in cadrul vietii sale.
Infaptuirea ordinii sociale se face cu ajutorul regulilor
de conduita.
In aceasta infaptuire a ordinii sociale au concurat, de-a lungul veacurilor,
obiceiurile, prescriptiile religioase, preceptele morale si randuielile
Dreptului ( ordinea juridica, Dreptul ).
Fiecare comunitate a avut si are o viata “de relatiune
interna”, careia i s-a adãugat si o viatã “de relatiune externã”, in raport cu
alte comunitãti.
Ordinea juridicã înseamnã reglementarea ( disciplinarea ) vietii de
relatiune, cu ajutorul regulilor de Drept, al normelor juridice.
Dreptul nu este deci, decat ansamblul de reguli de conduita impuse de
puterea publica si menite a asigura ordinea in societate.”.
( Extras din cursul universitar Introducere
in Drept, Teste grilã, pp.47-50, prof.univ.dr.Costicã Voicu, Ed.Pro Universitaria,
Bucuresti, 2006 ).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu