Calvarul, de Alexei Tolstoi (
1 )
Cartea întâi
Surorile
O, pãmânt rusesc !...
(Cântec despre oastea lui Igor)
I
Dacã, pãrãsindu-si ulicioara umbritã de tei
a unui târg dintr-un fund de provincie, un observator oarecare ar nimeri acum
în Petersburg, ar încerca, dacã ar fi atent, o senzatie complexã de excitare
spiritualã si de deprimare sufleteascã.
Hoinãrind pe strãzile drepte, învãluite în
ceatã, pe lângã casele mohorâte, cu ferestre negre si cu rândai motãind pe la
porti, privind îndelung întinderea de ape, bogatã si posomorâtã, a Nevei, cu
linia albãstruie a podurilor ei, unde felinarele se aprind încã înainte de a se
însera, cu colonadele palatelor lipsite de intimitate si de bucurie, cu
înãltimea ascutitã, strãinã de sufletul rus, a catedralei Sfântului Petru si
Pavel, cu luntrile mici si jalnice care lunecã pe apa întunecatã si cu
nenumãratele slepuri încãrcate cu lemne umede de-a lungul cheiurilor de granit,
aruncând câte o privire si asupra fetelor îngrijorate si palide ale
trecãtorilor cu ochi tulburi ca si orasul – vãzându-le si luându-le toate
acestea în consideratie, acel observator, dacã ar fi impartial, si-ar îndesa
capul mai adânc în guler, iar dacã ar fi malitios, s-ar gândi cã n-ar fi rãu sã
loveascã din toate puterile în încântarea aceasta încremenitã si s-o sfarme în
bucãti.
Încã de pe vremea lui Petru I, un târcovnic
de la biserica Sfânta Treime, bisericã ce stã si astazi langa podul Troitki, a
vazut coborandu-se noaptea din clopotnitã o nãlucã – o muiere sfrijitã, cu
capul gol.
Omul s-a speriat cumplit si a strigat apoi
la cârciumã : “Nu-i lucru curat cu Petersburgul, o sa-l manance pustia !” fapt
pentru care a fost însfãcat, bãgat în beciurile politiei secrete si bãtut crunt
cu biciul.
Încã de pe
atunci, se vede, se obisnuiserã oamenii sa creadã cã “nu-i lucru curat cu
Petersburgul”.
Unii spuneau
cã vazusera cu ochii lor cum se plimba necuratul in trasura pe o strada din
Vasilievski-Ostrov.
Altii
povesteau cã, la miezul noptii, pe furtunã, cand se umflã apele, calaretul de
aramã se desprinsese de pe stanca lui de granit, pornind in galop pe caldarâm.
Altii, in
sfarsit, cã vazusera trecand in caretã un consilier ministerial, de care se
tinea scai, cu obrazul lipit de geam, un functionar care trecuse de mult in
lumea dreptilor.
Si multe alte povesti
de felul acestora isi facusera drum prin oras.
Si chiar acum,
nu demult, poetul Alexei Alexeevici Bessonov, trecând noaptea intr-o trasura de
lux peste un pod arcuit, in drum spre ostroave, vãzuse printre norii sfâsiati,
in adâncurile cerului, o stea.
Si, privind-o
printre lacrimi, isi zise cã si trãsura lui împreunã cu sirurile de felinare si
cu întreg Petersburgul adormit pe care il lasase in urma nu erau decat un vis
aiurit, nascut in mintea lui încetosatã de vin, de dragoste si de plictisealã.
Douã veacuri
au trecut ca un vis.
Petersburgul
acela de la capatul pamantului, rasarit din balti si bãlãrii, visa slavã si
putere nemãrginitã : ca niste vedenii se perindau rãsturnãrile de la palat,
asasinarile tarilor, biruintele stralucite si executiile sangeroase.
Femei, fiinte
slabe, cãpãtau puteri de semizeu.
Soarta
noroadelor se hotãra în asternuturile fierbinti si rãvãsite.
Veneau flacai
voinici de la tarã, zdraveni si cu mâinile negre de pamant, si patrundeau cu
indrazneala la curte, chiar pana aproape de tron, ca sa se înfrupte din putere,
din alcov si din luxul bizantin.
Vecinii se
uitau cu groazã la aceste explozii de fantezie nebuneascã.
Cu durere si
spaimã, oamenii din Rusia priveau delirul capitalei.
Tara hrãnea cu
sângele ei fantomele din Petersburg, pe care niciodata nu ajungea sa le sature.
Petersburgul
trãia o viatã înfriguratã, dar searbãdã – o viatã nocturnã.
Fosforescente
nopti de varã, nebune si senzuale, nopti de iarnã fara somn, masa verde cu
zãngãnitul aurului, muzicã, perechi pe care le vedeai invartidnu-se cand treceai prin fata
ferestrelor, goana smintitã a troicilor, tigani, dueluri in zori de zi, cand
suierã vântul de gheatã si piuie flautul strident – toate pãreau o defilare de
trupe sub privirea infioratoare a ochilor bizantini ai imparatului... Asa trãia
orasul.
In ultimul
deceniu luaserã nastere, cu o grabã de neînchipuit, întreprinderi grandioase.
Apãreau ca din
vãzduh averi de milioane.
Se construiau,
din cristal si ciment, banci, music-hall-uri, scatting-uri si restaurante stralucitoare,
in care oamenii se lasau ametiti de muzicã, de imaginile din oglinzi, de
femeile pe jumatate goale, de luminã si de sampanie.
Se deschideau
in grabã cluburi cu jocuri de noroc, case de intalnire, teatre, cinematografe,
“luna-parcuri”.
Inginerii si
capitalistii lucrau la proiecte pentru inaltarea unei noi capitale,
nemaipomenit de luxoasã, in apropiere de Petersburg, pe o insulã inca
nelocuitã.
In oras
bântuia o adevãratã epidemie de sinucideri.
Femei isterice
umpleau salile tribunalelor, ascultand atente si lacome de senzatii tari
procesele atator crime sangeroase si excitante.
Totul era la
îndemâna oricui – si luxul, si femeile.
Desfrâul îsi
fãcea frum pretutindeni.
Palatul era
bântuit de desfrâu ca de o molimã.
Acolo, in
palat, ajungând pana la tronul imparatesc, luând totul in glumã si in bãtaie de
joc, începu sa-si facã mendrele un mujic nestiutor de carte, cu ochi dementi si
cu o formidabilã vigoare de mascul.
Petersburgul,
ca nici un alt oras, traia o viatã unicã, încordatã si tulbure.
Puterea
centralã conducea toatã aceasta miscare, dar nu se contopea cu ceea ce s-ar fi
putut numi spiritul orasului.
Puterea
centrala dorea sa asigure ordinea si linistea, organizand totul in vederea
acestui scop.
Spiritul
orasului nãzuia sa distruga aceasta putere.
Spiritul de
distrugere se afla pretutindeni, îmbibând cu otrava lui ucigãtoare si
grandioasele combinatii de bursã ale vestitului Sashka Sakelman, si ura
intunecata a muncitorului de la turnãtoria de otel, si visarile smintite ale
poetesei la modã, care sedea pana dupa ora patru dimineata in subsolul
artistilor, “Zurgalaii rosii”, si chiar pe acei care, desi aveau datoria sa
combatã acest spirit de distrugere, faceau totul, fara sa-si dea seama, pentru
a-i da cât mai multã amploare.
Era vremea in
care dragostea, sentimentele bune si sanatoase erau socotite vulgare si
învechite.
Nimeni nu
iubea, dar toatã lumea era hãmesitã si se arunca, intoxicatã, asupra oricãrui
lucru atâtãtor, asupra oricarui lucru care-i sfâsia mãruntaiele.
Fetele tinere
isi tainuiau nevinovatia ca pe o rusine, barbatii ascundeau faptul cã erau
credinciosi sotiilor.
Spiritul de
distrugere era socotit de bun-gust, iar neurastenia, dovadã de rafinament.
In directia
aceasta dadeau lectii scriitorii la modã, apãruti din neant pentru un sezon.
Oamenii isi
nascoceau vicii si perversiuni numai ca sa nu parã fara nici un haz.
Asa era
Petersburgul in 1914.
Chinuit de
nopti fara somn, înecându-si amarul in vin, in aur, in dragostea fara dragoste
si in melodiile lascive ale tangoului, cantec al agoniei, orasul traia,
asteptandu-si parca ziua cumplitã a sfârsitului.
Crainicii
incepura a se ivi : un suflu nou si neinteles parea cã tâsneste din toate
crapaturile...
*
II
“...Nu vrem sa
ne mai aducem aminte de nimic.
Declarãm :
destul, întoarceti spatele trecutului !
Ce rãmâne în
urma noastrã ?
Venus din Millo ?
Dar putem oare s-o mâncãm ?
Sau poate cã
ajutã la cresterea parului ? !
Nu inteleg ce
nevoie as avea eu de blocul acela de piatra !
Iar arta, arta
– brr !
Vã mai face
placere sa va lasati zgândãriti de notiunea asta ?
Uitati-va la
dreapta, la stanga, inainte, sub picioare !
Purtati
pantofi americani ?
Traiasca
pantofii americani !
Iatã arta : un
automobil rosu, un pneu de cauciuc, un bidon cu benzinã si o sutã de kilometri
pe orã.
Senzatia cã
înghit spatiul mã excitã.
Iatã arta : un
afis de zece metri, pe care se vede un tanar elegant, cu cilindru stralucitor
ca soarele.
Croitorul este
artistul, geniul zilei de azi !
Doresc
desfatarile vietii, dar sunt indopat cu apã cu zahar, bunã doar pentru cei ce
suferã de impotentã sexualã...”
În fundul
sãlii înguste, dincolo de scaune, acolo unde stãtea ingramadit tineretul
universitar, izbucnirã râsete si aplauze.
Cel care
vorbise, Serghei Sergheevici Sapojkov, zâmbi cu gura umedã, isi îndreptã
pince-nez-ul mobil pe nasul lui mare si coborî tantos treptele catedrei uriase
de stejar.
Mai la o
parte, in fata unei mese lungi, luminatã de douã candelabre cu câte cinci
lumânãri, sedeau membrii societatii “Serate filozofice”.
Erau acolo si
presedintele societatii, profesorul de teologie Antonovski, si referentul
zilei, istoricul Veliaminov, si filozoful Borski, si spiritualul scriitor
Sakunin.
Societatea
“Serate filozofice” avusese de suferit in iarna aceea nãvala vijelioasã a unor
tineri prea putin cunoscuti, dar coltosi.
Acestia atacau
cu atâta furie scriitorii venrabili si filozofii respectabili, afirmând lucruri
atât de indraznete si de ispititoare, incat sâmbãta, când sedintele erau
publice, vechea casã din strada Fontanka, unde îsi avea sediul societatea, era
plinã pana la refuz.
Asa se
intamplase si astazi.
In timp ce
Sapojkov dispãrea in multime si, ici si colo, prin salã mai rãsunau inca
aplauze, apãru la catedrã Akundin, un om mic de staturã, cu pãrul tuns, cu
capul plin de proeminente în chip de cucuie, cu fata tânãrã si galbenã si cu
umerii obrajilor iesiti din afarã.
Venea de
curând la aceste sedinte si avea un succes extraordinar, mai ales printre
ultimele randuri de spectatori din sala.
Daca intrebai
de unde a venit si cine-i, cei care stiau zambeau misterios.
In orice caz,
numele lui nu era Akundin.
Se întorsese
din strainatate si vorbea totdeauna cu tâlc.
Mângâindu-si
bãrbuta rarã, Akundin aruncã o privire catre sala care se potolise, zâmbi cu
buzele lui subtiri si începu sa vorbeasca.
În ziua aceea,
în rândul al treilea de scaune de langa intrarea din mijloc sedea, cu barbia
sprijinitã în pumnul ei micut, o fatã tanara, imbracata cu rochie de postav
negru încheiatã pana la gât.
Pãrul subtire,
de un blond-cenusiu, era ridicat deasupra urechilor, rãsucit ca un nod si prins
cu un pieptene.
Fara sa se
miste sau sã zâmbeascã, îi cerceta pe cei din fata mesei verzi, si privirea i
se oprea uneori, îndelung, asupra lumanarilor care pâlpâiau.
Când Akundin
strigã, batand cu pumnul in catedra de stejar : “Cu pumnul ei de fier, economia
mondiala dã cupolei bisericesti cea dintai lovitura”, fata oftã usor si,
scotându-si pumnul mic de sub bãrbie, unde-i rãmase o urmã rosie, isi vârî in
gura o caramea.
Akundin vorbea
inainte :
“...Si voi mai
visati inca visuri neguroase cu privire la imparatia lui Dumnezeu pe pamant !
Degeaba, cu toate sfortãrile voastre, el
doarme dus !
Sperati poate
cã pana la urma se va trezi si va vorbi, ca mãgãrita lui Valaam ?
Da, se va
trezi, dar nu la glasurile duioase ale poetilor vostri si nici la fumul
cãdelnitelor !
Poporul nu
poate fi trezit decat de sirenele fabricilor !
Da, se va
trezi si va vorbi, dar glasul lui nu va fi dulce la auz.
Sau poate vã
puneti nadejdea in desisurile si in mlastinile voastre ? !
Ati mai putea
dormi in ele inca vreo jumatate de veac, sunt sigur !
Dar sa nu dati
acestui fapt numele de mesianism.
El reprezintã
ceea ce se duce, nu ceea ce vine.
Aici in
Petersburg, in aceasta sala superbã, a fost inventat mujicul rus.
S-au scris
despre el sute de tomuri si s-au compus nenumãrate opere muzicale...
Mi se pare
insa cã aceastã distractie se va termina cu mult sange...”
In momentul
acela, presedintele il intrerupse.
Akundin zambi
usor si, scotându-si din buzunarul vestonului o batistã mare, isi sterse cu o
miscare obisnuitã la el capul chel, ca un craniu, si fata.
Din fundul
salii rasunara glasuri :
-
Sa vorbeasca !
-
Auzi dumneata nerusinare !
Sa nu lase omul sa spuna ce are de spus !
-
Adevaratã bataie de joc !
-
Tacere, acolo in fund !
-
Ba, sa tãceti voi !
Akundin urmã :
-
Mujicul rus este punctul de
sprijin al ideilor. Da... Dar daca aceste idei nu vor fi legate organic de
nazuintele lui de veacuri, de notiunea lui primitivã asupra dreptatii, notiune
valabilã pentru toti oamenii, ele vor cãdea ca sãmânta in piatrã.
Si atâta timp cât mujicul rus nu va fi privit decat ca un
om cu burta desartã si cu sira spinãrii frântã de muncã, atata timp cat, in
sfarsit, nu veti inceta sa-i atribuiti particularitati mesianice, inventate
cândva de cine stie ce boier – vor exista in mod fatal doi poli : ideile
domniilor-voastre, superbe, nascute in umbra cabinetelor, si poporul, despre
care nu vreti sa stiti nimic...In fond, nici macar nu vã criticãm acum.
Ar fi ciudat sa ne pierdem vremea cercetand fenomenala
povarã care e fantezia omeneascã. Nu, ne mãrginim doar sa va declarãm :
salvati-vã cat mai e timp, deoarece atat ideile voastre, cat si comorile
voastre vor fi aruncate, fara nici un regret, in lada cu gunoi a istoriei...
Tânãra fatã cu
orchie de postav negru nu parea dispusã sa se adanceasca in cele ce se afirmau
de pe catedra de stejar.
Avea impresia
ca toate acele cuvinte si discutii erau, fara indoiala, cat se poate de
interesante si pline de inteles, dar cã lucrul cel mai important era altceva,
ceva ce nu se arãta in vorbele acelor oameni.
Atunci, un
nou-venit apãru in fata mesei verzi.
Fara sa se
grabeasca, se asezã alaturi de presedinte, se înclinã la dreapta si la stanga,
isi trecu mâna înrositã de frig prin pãrul roscat, ud de zapada, apoi isi
ascunse mâinile sub masã, indreptandu-si tinuta.
Era imbracat
cu un surtuc negru, foarte strâns pe trup, avea fata trasã si matã si
sprâncenele arcuite sub care, in umbrã, se deschideau ochii cenusii, peste
masura de mari, iar pãrul lung îi cãdea bogat pe spate : exact asa fusese
reprodusã fotografia lui Alexei Alexeevici Bessonov în ultimul numãr al unei
reviste saptamanale ilustrate.
Fata cea
tanara nu mai vedea acum nimic altceva decat chipul, aproape respingator de
frumos, al noului-sosit.
Ea cerceta, cu
spaimã parcã, trasaturile acelea bizare, pe care le vazuse deseori in vis, in
noptile cu vânt ale Petersburgului.
Iatã-l, isi
pleacã urechea spre vecin si zâmbeste.
Zâmbetul lui
prea firesc, dar in tãietura nãrilor subtiri, in sprancenele prea feminine,
intr-o nu stiu ce fortã gingasã a fetei lui era perfidie, ingamfare si mai era
ceva, ceva pe care nu-l putea intelege si care o tulbura mai mult decat orice.
In vremea
asta, referentul Veliaminov, un om rosu la fatã si bãrbos, cu ochelari de aur
si cu smocuri de pãr auriu-cãrunt de jur împrejurul craniului mare, ii
raspundea lui Akundin :
-
Aveti dreptate, asa cum are
dreptate avalansa cand se pravaleste din munti. Asteptãm de mult venirea
veacului teribil, am prevazut de mult triumful adevarului vostru. Voi sunteti
stapanii fortelor elementare, nu noi. Noi insa stim cã cea mai inalta dreptate
intru cucerirea careia chemati lumea cu sirenele fabricilor, va fi un morman de
daramaturi, un haos in care omul va rataci buimac. “Mi-e sete”, iatã ce vã va
spune el [ El ], pentru cã nu va mai avea in el nici o picatura de vlagã
divinã. Bãgati de seamã ! – Si Veliaminov isi ridicã degetul lung ca un creion,
privind sever randurile ascultatorilor pe deasupra ochelarilor. – În raiul la
care visati si in numele caruia vreti sa transformati omul intr-un mecanism viu,
intr-un numãr de ordine oarecare, omul-numãr, in acest rai inspaimantator
mocneste amenintarea unei noi revolutii, cea mai teribilã dintre toate :
revolutia Spiritului.
Akundin zise
de la locul lui, cu raceala :
-
Omul-numar e tot o conceptie
idealista.
Veliaminov
fãcu un gest cu mâna pe deasupra mesei.
Chelia îi
sclipi in lumina candelabrului.
Apoi incepu sa
vorbeasca despre pacatul in care cade omenirea si despre cumplita rasplata
viitoare.
In sala lumea
incepu sa tuseasca.
In timpul
pauzei, fata cea tanara se duse la bufet, unde se opri, posomorata si
singuraticã, langa usã.
Cativa avocati
beau ceai cu nevestele lor, vorbind mai tare decât toatã lumea.
Celebrul
scriitor Cernobîlin se asezase aproape de sobã si mânca peste cu merisoare,
uitandu-se din cand in cand, cu ochii lui rãi de om beat, la cei care treceau.
Doua doamne
literate, de vârstã mijlocie, cu gâtul nespãlat si cu panglici late in pãr,
mestecau sandviciuri langa bufet.
Mai la o
parte, fara sa se amestece printre mireni, stateau, ca si cum ar fi pozat,
cativa preoti.
Un om pe
jumatate cãrunt, cu pãrul zbârlit, cu mâinile la spate sub surtucul lung, se
legãna pe calcaie in mijloc, sub candelabru.
Era Cirva,
criticul, care astepta sã se apropie cineva de el.
Atunci se ivi
si Veliaminov.
Una din
doamnele literate se aruncã asupra-i, înfingându-si mâinile in mâneca lui.
Cealaltã
încetã deodata sa mestece, se scuturã de firimituri si-si plecã fruntea, facand
ochii mari.
Bessonov se
apropia de ea, salutând la dreapta si la stanga cu o inclinare smeritã a
capului.
Tanara
imbracata in negru simti cum doamna literatã se încordase sub corset.
Bessonov ii
spuse ceva, zambind alene.
Batand din
palme cu mainile ei grãsulii, doamna incepu sa rada, dandu-si ochii pese cap.
Fata cea
tanara ridicã din umeri si parasi bufetul.
Cineva o
strigã din urma.
Un tinerel
negricios, cu infatisare obositã isi facea drum prin multime catre ea.
Purta o haina
scurta de catifea, dadea din cap fericit si-si încretea nasul de placere.
O apucã de
mânã.
Palma ii era
umedã, pe frunte avea un mot de pãr umed, si ochii lui umezi, negri si
lunguieti o priveau cu duiosie.
Il chema
Alexandr Ivanovici Jirov.
-
Ce surprizã ! Ce faci aici,
Daria Dmitrievna ?
-
Ce faci si dumneata, - ii
raspunse ea tragandu-si mana, pe care, varand-o in manson, si-o sterse cu
batista.
El incepu sa
rada cu glas subtirel, privind-o cu si mai multã duiosie :
-
Se poate ca nici de astã
datã sa nu-ti fi placut Sapojkov ? A vorbit ca un profet ! E adevarat cã
bruschetea si maniera lui originala de a se exprima supãrã oarecum... Dar
esenta cugetarii lui nu este oare ceea ce dorim cu totii in tainã, dar n-avem
curajul s-o spunem ? El are aceasta indrazneala :
Suntem cu
totii tineri, tineri, tineri,
Dar pântecele
ni-i lihnit de foame
Si o
sa-nfulecãm nimicul !...
Da, lucruri
neobisnuite, noi si indraznete !
Nu simti si
dumneata, Daria Dmitrievna, cum ne napadeste noul ?
Tot ce-i nou,
nesãtios si cutezator ?
Tot asa si
Akundin.
E prea logic,
dar ce lucruri minunate spune !
Inca vreo
doua-trei iaerni ca aceasta, si totul va incepe sa plesneasca, sa paraie din
incheieturi...
E de-a dreptul
miraculos !
Vorbea cu glas
domol, surazand duios si dulceag.
Dasa simtea
cum toata fiinta lui era cuprinsã de tremur, ca intr-o mare excitare.
Nu-l ascultã
pana la sfarsit, il salutã cu capul si-si facu drum spre garderobã.
Un portar
ursuz si plin de medalii cãra grãmezi de sube si galosi, fara sã se uite la
numãrul pe care i-l întindea Daria.
Trebui sã
astepte mult.
Simtea cum
trage la picioare din sala cu usi ce se deschideau intr-amândouã pãrtile si
unde birjari înalti, imbracati in caftane sinilii si umede propuneau cu veselie
si impertinentã tuturor celor care treceau pragul :
-
Vã duc eu, boierule, cu
bidiviul meu !
-
Sa vã duc la Peski, cã tot
mi-e în drum !
Dasa auzi
deodatã în spatele ei glasul lui Bessonov, poruncind rãspicat si rece :
-
Portar ! Suba, cãciula si
bastonul...
Fata simti
impunsaturi usoare, ca de ace, pe spinare.
Întoarse capul
repede, privindu-l pe Bessonov drept in ochi.
El întâmpinã
linistit privirea ei, ca pe un lucru care i se cuvenea, apoi pleoapele-i
tresãrirã si o sclipire vie se ivi in ochii cenusii, de parca s-ar fi dat
batuti.
Dasa isi simti
lamurit bataile inimii.
-
Daca nu mã însel, - incepu
Bessonov aplecandu-se spre ea, v-am mai intalnit la sora dumneavoastra, nu ?
Dasa ii
raspunse imediat, cu indrazneala :
-
Da, ne-am mai intalnit.
Si
smulgandu-si suba din mana portarului, alergã spre iesire.
Un vânt umed
si rece fãcea sa-i fluture haina, strpindu-i-o cu picaturi ruginii.
Dasa se
înfãsurã pana la ochi in gulerul ei de blanã.
Ajungând-o din
urmã, un trecator îi sopti la ureche :
-
Ce ochisori !...
Dasa pãsea
grabita pe asfaltul ud, traversand repede spatiile inegal luminate.
Prin usa larg
deschisã a unui restaurant razbatea tânguirea viorilor care cantau un vals.
Privind drept
inainte, fata sopti în blana moale a mansonului :
-
Nu, nu e chiar atât de usor
!
*
III
Intrând în
salã si deschizandu-si suba umedã, Dasa întrebã pe fata din casã :
-
Nu-i nimeni acasã, nu-i asa
?
Lusa [ Lusha
], fata din casã, cãreia-i ziceau si Marele Mogol pentru cã avea umerii
obrajilor iesiti ca la idoli si-si pudra fata prea din belsug, raspunse cu glas
subtire, in timp ce se admira in oglindã, cã intr-adevar doamna nu era acasã,
dar cã domnul era in birou si va lua masa peste o jumatate de orã.
Trecand in
salon, Dasa se asezã langa pian, picior peste picior, cuprinzandu-si genunchiul
cu mainile.
Cumnatul ei,
Nikolai Ivanovici, era acasa : prin urmare se certase cu nevasta, era bosumflat
si i se va plânge de sora ei.
Acum era ora
unsprezece, si ea n-avea ce face pana pe la trei, cand va putea sa se culce...
Sa citeasca ?
Ce sa citeasca
?
Si, apoi, nici
n-avea chef de citit.
Sa stea si sa
se gandeasca, ar fi si mai rãu.
Cat de
plictisitoare e uneori viata !...
Dasa oftã,
deschise capacul pianului si, stand asa, piezis, incepu sa descifreze cu o mana
o partiturã de Skriabin.
E grea
situatia unei fete la o varsta atat de incomodã, la nouasprezece ani, si mai cu
seama pentru ea, care nu era proastã de loc si care, pe deasupra, dintr-un
absurd sentiment de puritate, era prea severã cu cei care se arãtau dispusi s-o
ajute sa-si risipeasca melancolia feciorelnicã – si câti nu erau de acestia
!...
Anul trecut,
Dasa venise de la Samara la Petersburg sa urmeze cursurile Facultatii juridice
si se instalase la sora ei mai mare, Ekaterina Dmitrievna Smokovnikova.
Barbatul
surorii ei era un avocat destul de cunoscut.
Sotii duceau o
viatã imbelsugatã si zgomotoasã.
Dasa era mai
micã decat sora ei cu vreo cinci ani.
Cand se
mãritase Ekaterina Dmitrievna, Dasa nu era decat o fetitã.
In anii din
urmã, surorile nu se vãzuserã decât foarte rar, iar acum se înfiripaserã între
ele sentimente noi : din partea Dasei, sentimente de dragoste, iar din partea
Ekaterinei Dmitrievna, de duioasã ocrotire.
La inceput,
Dasa o imita pe Ekaterina Dmitrievna in toate, incantata de frumusetea, de
gustul ei si de felul cum stia sa se poarte cu lumea.
Sfioasã fatã
de cunoscutii Katiei, Dasa spunea de multe ori obrãznicii, din timiditate.
Ekaterina
Dmitrievna isi dadea toata silinta sa-i fie casa intotdeauna un model de
bun-gust si de noutati care nu erau inca la indemana oricui.
Nu lipsea de
la nici o expozitie si cumpãra tablouri futuriste.
In ultimul an
avusese discutii furtunoase cu bãrbatul ei, pentru cã lui Nikolai Ivanovici ii
placea pictura de idei, iar Ekaterina Dmitrievna hotarase, cu tot entuziasmul
ei feminin, cã preferã sa sufere pentru arta nouã decat sa aibã aerul cã e o
înapoiatã.
Dasa era si ea
incantata de aceste tablouri stranii atârnate pe peretii salonului, desi isi
zicea cateodata, cu amaraciune, cã siluetele patrate, cu fete geometrice, cu
maini si picioare mai numeroase decat ar fi fost nevoie, vopsite in culori
dureroase ca migrenele, in sfarsit, cã toata aceasta poezie cinicã si sumbrã
era prea inalta pentru imaginatia ei.
In fiecare
marti, in sufrageria din lemn de palisandru a familiei Smokovnikov se aduna la
supeu o societate zgomotoasa si veselã.
Veneau avocati
buni de gurã, cãrora le placeau femeile si care urmareau cu atentie curentele
literare, doi sau trei ziaristi, care se pricepeau minunat sa expunã ce
politicã internã sau externã trebuia dusã, si criticul Cirva, cu nervii
zdruncinati, care pregãtea ultima catastrofã literarã.
Cateodata,
spre dimineata, soseau si cativa tineri poeti, care isi lasau caietele cu versuri
in antreu, in buzunarul paltonului.
Cand incepea
supeul, apãrea in salon cate o celebritate, care se ducea calm sa sarute mâna
gazdei si apoi se instala cu importantã intr-un fotoliu.
Pe la mijlocul
supeului, se intampla uneori sa auzi cum cineva isi scoate zgomotos galosii de
piele in antreu, exclamand apoi cu glas catifelat :
-
Respectele mele, Mare Mogol
!
Dupa aceea,
peste scaunul gazdei se apleca fata proaspat barbierita, cu urechile blegite a
primului-amorez :
-
Dã-mi mânuta, Katiusa !
În timpul acestor
supeuri, pentru Dasa personajul principal era sora ei.
Ii era necaz p
toti cei care nu se aratau destul de atenti cu dragalasa si buna Ekaterina
Dmitrievna, o fiintã atat de simpla si de neprefacuta.
Era insa
geloasã pe cei care se aratau prea atenti sii privea pe vinovati cu urã.
Cu incetul,
incepu sa se orienteze in mijlocul acestei multimi de oameni, ametitoare doar
pentru cine nu era deprins cu ea.
Îi dispretuia
acum pe avocatii incepatori : afarã de jachetele din stofã pãroasã, de
cravatele liliachii si de cãrarea pana la ceafã, n-aveau nimic deosebit.
Îl ura pe
primul-amorez : cu ce drept ii spunea el surorii ei “Katia” si fetei din casa
“Marele Mogol” ?
Nu avea nici
un motiv ca atunci cand bea un paharut de vodcã sa se uite la Dasa printre
gene, cu ochii aceia cu pungi, si sa închine :
-
În sanatatea migdalului
înflorit !
De cate ori se
repeta aceasta scena, Dasa simtea cum se înãbusã de ciudã.
Intr-adevar,
obrajii ei erau rumeni, si nu putea inlatura cu nici un chip culoarea aceea
blestematã de floare de migdal.
La masã, Dasa
se simtea ca o papusa de lemn.
Cand veni
vara, Dasa nu se intoarse la tatal ei, in Samara cea prafuita si infierbantata
de arsitã, ci primi cu bucurie sa ramana langa Katia, la plaja, la Sestroretk.
Vedea acolo
aceiasi oameni ca si in timpul iernii, numai ca se intalneau mai des, se
plimbau cu barca, faceau baie in mare, mancau inghetata in paduricea de pini,
iar seara ascultau muzicã si cinau zgomotos pe veranda cazinoului, in aer
liber.
Ekaterina
Dmitrievna comandã pentru Dasa o rochie albã brodatã, o palarie cu boruri largi
si cu panglicã neagrã si o centurã latã de matase, care se înnoda într-un fiong
mare la spate.
Atunci Nikanor
Iurievici Kuliceok, secretarul cumnatului ei, se indragosti dintr-o data de
Dasa, ca si cum in clipa aceea i s-ar fi deschis ochii pentru intaia oara.
Dar el facea
parte din categoria “dispretuitilor”.
Dasa se supãrã
si-l invit in padure, unde, fara sa-l lase sa spuna un singur cuvant de
aparare, ii declarã, in timp ce el isi stergea fata cu batista facuta mototol
in pumn, cã nu-i permite sa se uite la ea ca la o “femelã” oarecare, cã e
indignatã, cã-l socoteste o persoanã cu imaginatia pervertitã si cã se va
plânge imediat cumnatului ei.
Si
intr-adevar, chiar in aceeasi seara, ii povesti avocatului cele intamplate.
Nikolai
Ivanovici o ascultã pana la capãt, mangaindu-si barba ingrijita si uitandu-se
cu mirare la obrajii Dasei, care de ciudã se facusera ca floarea de migdal, la
palaria ei mare, care se clãtina din cauza mâniei, la intreaga ei faptura albã
si subtire.
Se asezã apoi
pe nisip langa apã, incepu sa rada in hohote si, stergându-si ochii, îi spuse :
-
Fugi, Daria, fugi, cã mor !
Extras din Calvarul, de A.N. Tolstoi, Editia a VI-a, cu
ilustratiile de Kukrîniksî, coperta de I.Molnar, Editura Pentru Literatura Universala, 1961, Moskva 1951, “Hojdenie Po Mukam”, A.N.Tolstoi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu