În casa bunicilor. Cel din urmã basm, de Ionel Teodoreanu ( 1 )

În casa bunicilor. Cel din urmã basm, de Ionel Teodoreanu ( 1 )

Cel din urmã basm ( 1 )

Somnul începea de la pãpusi.

Nuni si Suzica se culcau pe urmã.

Pãpusile se pregãteau de culcare cu mânile fetitelor, întocmai ca ele : îsi scoteau pantofii si sosetele ; îsi dezbrãcau rochitele înfoete, cãmesuicile scurte de zi, cu initiale potrivite poreclelor si le pãtureau pe taburetele dinadins aduse pentru aceasta ; îsi desfãceau fundele din pãr ; se legau cu câte un tulpan, ca sã-si ocroteascã roiul buclelor în timpul somnului ; îmbrãcau lungi cãmesi de noapte, care din albe deveneau roze pe trupul lor ; îsi fãceau rugãciunea ; pãpusile aveau câte o iconitã prinsã de pãtucul lor ; si apoi se culcau.

Suzica, mai duioasã, îsi adormea pãpusa, legãnând-o în brate.

Când îi venea somn Suzicãi, pãpusa se culca.

Nuni, mai autoritarã, dupã ce si-o acoperea pãrinteste cu oghialul, îi închidea pleoapele pe rând, cu vârful degetului.

-         Nani-nani, soptea dezmierdãtor Suzica, purtându-si pãpusa pe toatã întinderea covorului.

-         Sã dormi, Puso ! cuvânta sever Nuni, care stia prea bine fãtãrniciile ochilor închisi cu de-a sila.

-         Nuni, parcã ar fi timpul sã te culci si tu, îi rãspunse din odaia de alãturi doamna Bals, arãtându-se în prag.

-         Mã culc, mãmãicã... da’ Suzica de ce nu se culcã ?

Suzica îndreptã spre Nuni o privire piezisã. Avea doi ani mai mult decât Nuni.

-         Numai sã adoarmã pãpusa, si mã culc îndatã, mãmãicã.

Nesocotind-o pe Nuni, îsi cãutã mai departe de pãpusã.

Tocmai atunci intrã si Sonia.

Nuni îi sãri în brate.

-         Sonia, îi sopti ea la ureche, fã-mi un iepuras !

Doamna Bals fãcu Soniei un semn, pe furis.

-         Nuni dragã, tare mi-i somn...

Si cãscã doveditor, abia stãpânindu-si zâmbetul.

-         Îti fac mâne doi iepurasi... trei, câti vrei tu ! Acuma ne culcâm, nu ?

-         Ei, Sonia ! Stai mãcar sã-mi fac rugãciunea !

-         Hai si tu, îndeamnã doamna Bals pe Suzica.

...Fetitele se suirã în paturile lor ; doamna Bals si Sonia ridicarã fileturile de la margini ; apoi fetitele îngenunchearã.

Suzica începu domol :

-         Tatãl nostru, carele esti în ceruri...

Si Nuni dupã ea, fuguta :

-         ...în ceruri...

Cãlcâiele lor rotunde, rumene, rãsãrite de sub cãmesuici, se alãturau cuminti, ca merele cãzute în iarbã dupã ploaie.

De la mijlocul rugãciunii se iscã o luptã de întrecere între cele douã glasuri. Evlavia pieri...

Rugãciunea începu sã alerge, zvonind învãlmãsit, ca zurgãlãul unei sãnii la vale.

Suzica rostea mai usor, fiindcã stia mai bine rugãciunea ; o lãsase pe Nuni în urma ei.

Trãgând cu coada ochiului la Nuni – care fãcea la fel – sãri un cuvânt, douã, trei...

-         ... si nu ne duce pe noi... ispitã... cel rãu...

-         Amin ! se îmbufnã Nuni, vãzând cã nu mai are încotro.

-         Nu mã tin, Nuni. Ai sãrit ! Hai înc-o datã de la început.

-         Eu mã culc. Mâne searã... dacã vrei !

-         Mamã...

Stefãnel intrã la fetite, din odaia doamnei Bals ; zãrind-o pe Sonia, se opri.

-         Ce vrei, Stefãnel ? Îti trebuie ceva ?

-         Nimic-nimic... noapte bunã.

-         Tefãnel ! Nu mã sãruti ?

Glasul lui Nuni îl opri din drum.

Uitase deprinderea fetitelor.

Se îndreptã spre patul ei, resemnat.

Nuni îl luã de gât si-l sãrutã din rãsputeri pe amândoi obrajii.

Dãdu sã plece.

-         Si eu vreau sã te sãrut, Tefãnel !

Se aplecã stânjenit si pe patul Suzicãi.

Alte douã sãrutãri rãsunarã, arãtând cã Suzica stia sã facã cel putin atâta zgomot cât si Nuni !

Stefãnel se înrosi.                                                                                            

Iesi din odaie, privind în pãmânt.

Intrând la el, auzi pe coridor pasii Soniei.

Asteptã sã treacã, apoi se întoarse îndãrãt.

-         Ce-i, Stefãnel ?

-         Mamã, dã-mi, te rog, o cãmasã de noapte.

-         A ! Pentru asta ai venit adineaori ? De ce nu mi-ai cerut atunci ?

-         Dã... nu puteam...

-         Îti era rusine de Sonia ? Mãi-mãi !

Stefãnel tãcu, dar simti bine cã Sonia asta îl plictisea.

“Any, sunt la Medeleni...

Auzi tu ce plin si ce învolt sunã : Medeleni !

Te-ntrebi : E numele firesc al unui clopot florentin ? Al unui sipot de munte ? Al unei cantilene ?

... În amurg, când se întorc cirezile de la pãsune, tãlãngile destramã un vaier plângãtor, prin care lãmuresc, silabã cu silabã : Medeleni... Medeleni... Medeleni...

Si-mi pare cã ascult în glasurile acestea clopotele deniilor pãgâne, prin care ogoarele, pãdurile si apele jelesc pe nimfa sau zeita Medeleni...

Înteleaptã Any, te-ai încruntat : stiu !

Nu mai încape vorbã cã mai ales acum, dupã o atât de lungã despãrtire, imnul Medelenilor te intereseazã mai prejos decât o “succintã relatare a vietii si planurilor mele !”

Iartã-mi un surâs malitios !

Aceastã retetã antihiperbolicã, pe care mi-ai prescris-o odatã, se potriveste apucãturilor mele epistolare, întocmai ca ochelarii, prin care se încruntã bunicul, pe nasul nepotelului ghidus... si cârn...

Iatã ce se cuvine sã retii din palavrele mele : Cã, în sfârsit, am scãpat de tifos ; cã doctorul m-a îndemnat – cu multã pãrere de rãu si lepãdare de sine : o sã-ti istorisesc îndatã – sã stau mãcar o lunã la aer curat ; si cã ... iatã-mã la Medeleni.

E un fãcut : toate gândurile duc la Medeleni.

Doctorul tifosului meu se numeste Jenicã : diminutiv mai exotic decât Ionicã !

Miroase, ca mai toti doctorii, a dop de sticlã cu iod, si mai miroase, fiindcã e si june, a parfum de lãcrãmioare : une larme de Muguet !

Mânuieste termometrul cu delicatetã, tinând degetul cel mic încovrigat în sus ; dup ce-ti ia temperatura, spune merçi, ca si cum i-ai fi oferit o linguritã cu dulceatã.

Nu-i chip sã-l privesti în fatã – poate fiindcã n-are ochelari : de îndatã roseste si bâlbâie, obligându-te astfel sã-ti cobori privirile : si asa îi descoperi si îi mãsori, cu de-amãnuntul, ciorapii de lânã albã, tricotati, legati cu funda subtiricã a pantalonilor adusi ad-hoc pânã la glezne : o, nevinovãtie !

Când stã pe scaun, ghetele lui Jenicã stau pe covor cam într-o rânã, cu urechile scoase în afarã.

Diavolul râsului necuviincios îti suflã în ureche cã sunt priponite numai de picioarele respective si cã acusi-acusi or sã porneascã razna, târând ciorapii dupã ele.

M-a îngrijit cu un “devotament îngeresc” : expresia e a mamei.

El e “un bãiat de aur” : corolarul e tot al mamei.

Iar eu sunt “nerecunoscãtoare si clevetitoare” : iarãsi mama.

Lui nici nu-i trecea prin minte una ca asta.

El ( palid, dar hotãrât ) : Dudue Sonia, am admirat în repetate rânduri distinsul dumneavoastrã talent de pianistã : ce sublim lucru e muzica, dudue !

Eu ( modestã, dar convinsã ) : Adevãrat !

El ( prinzând culori ) : ...

Eu : ...

El ( pe cãrbuni ) : ...

Eu : ...

El ( rosh ca sfecla cea mai clasicã, luându-si inima în dinti ) : Sunteti ostenitã... vã las...

Într-un cuvânt, s-a înamorat de mine.

Mã socoate melancolicã, visãtoare si mã poartã la el în suflet ca pe un fel de cromolitografie a Damei cu Camelii ! E sublim !

Bietul Jenicã !

Mai pomenesc o datã numele lui si îl arunc ca pe un nas tuguiat de hârtie – si am scãpat de el, rãbdãtoare Any !

Închipuieste-ti cã tocmai lui îi datoresc Medelenii.

E de prisos sã-ti istorisesc totul.

Pe scurt, iatã :

Curând, dupã ce intrasem în convalescentã, ne pomenim într-o zi, acasã, cu doamna Zoe Bals : prietenã cu mama întru vârstã si cu mine întru muzicã.

Aflând de la Jenicã – acesta îngrijise pe Nuni, o delicioasã fetitã a ei, bolnavã de tifos cam în acelasi timp cu mine – cã am neapãrat nevoie, pentru a mã întrema, de « binefacerile aerului de tarã » - venise sã mã pofteascã la Medeleni ( aflã, la urma-urmei, cã Medeleni e o mosie ), unde pleca si ea dimpreunã cu copiii.

Popas !

Nu mai am cernealã în stilou.

Putinticã rãbdare, Any. »

Se auzeau bãtãi în usã, întovãrãsite parcã de o dojanã bãrbãteascã.

-         Cine-i ?

-         Eu, duducutã !... Ga-ga-ga...

Sonia ascultã nedumeritã...

-         Intrã, Pachito !

-         Îndatã, duducutã, se rãsti ciudat glasul de dincolo.

Si iarãsi :

-         Ga-ga-ga...

-         Usa-i descuiatã, Pachito ! De ce nu intri ?

În sfârsit, prin usa zgârcit întredeschisã, se ivi înveselitor, menind a belsug si voie-bunã, chipul de lunã-plinã-de-sacarã al Pachitei : zâmbea cu dichis, stând locului.

-         Hai, Pachito, intrã odatã !

-         Vãleu !... Ptiu, spurcatule !

Pachita se mistui, trântind usa.

De la mãsuta de-o schioapã, pe care scria asezatã turceste pe covor, Sonia sãri sprintenã, se repezi la usã, o smuci în lãturi, privi o clipã prin umbra coridorului.

-         Ce-i, Pachito... ce s-a întâmplat ?

Tinându-si sortul sumes, cu o miscare de formidabilã pudoare, groasa Pachitã lupta cu un gânsac.

Încãieratã cu el, se nãpusti schiopãtând spre fundul coridorului...

Sonia se înapoie în odaie, surâzând.

Luã stiloul de pe mãsutã, destupã flaconul cu cernealã... începu sã râdã :

« ...Asta trebuie sã i-o scriu... Idila pedepsitã de zei sã fie cãsnicie : Leda ajunsã tzatzã, si Lebãda gânsac – sfãdindu-se !”

-         L-ai vãzut, duducutã ? ! S-a luat dupã mine, afurisitul, si m-a apucat de picior !

Înfierbântatã, cu tulpanul strâmb de sub care viscoleau suvite cãrunte, cu ochii aprinsi, Pachita intrase în odaie.

-         Da’acolo ce ai, Pachito ? o întrebã Sonia, arãtându-i sortul pe care tot si-l mai tinea sumes.

-         Eiii !... Ti-am adus si eu ceva ! Da’sã umbli binisor cu ei !

Desfãcându-si sortul, Pachita rãsturnã încetisor pe divanul înfãtzat pentru dormit o grãmadã aurie si piuitoare de trupsoare pufoase : puisori de gãinã si boboci de gâscã.

-         Vezi ! M-am tinut de cuvânt, duducutã !

-         O, mititeii, drãgãlasii... piu-piu-piu...

Îngenunchind lângã divan, cu o vioiciune de fetitã, Sonia începu sã-si alinte obrajii de blãnitele de caise ale puisorilor.

Buclele ei negre, cu afunduri roscate ca ruginiul din blana de lutrã, se învãlmãseau printre puisori, împodobindu-se cu vii cununi de lalele.

-         Na !... cã erai sã mi-l rãstorni.

Pachita opri pe marginea divanului un boboc cutezãtor.

Sonia zâmbi.

Era mai mare dragul sã-l vezi atât de mic si atât de inimos !

Adevãratã miniaturã, în miez de cozonac, a gânsacului.

-         Ei, duducutã, de-acu’ ti-i iau... Cã mã gãteste afurisitul cela de gânsac !

Începurã culesul.

Rând pe rând puisorii, cu spaime blonde si soprane, treceau din pumnul Soniei în pumnul Pachitei.

-         Mai lipseste unul, duducutã !

Îl cãutarã... si-l gãsirã tupilat dupã o pernutã, rotund si luminos ca un luceafãr de sulfinã.

-         Lasã-mi-l mie, Pachito !

-         I-auzi !

Dupã ce iesi Pachita, Sonia se întinse îmbrãcatã pe divan, cu ochii închisi, cu mâinile sub cap.

Se gândea la puisorii care trecuserã prin odaie, înviorând-o gratios...

Si-i închipui ciugulind iarba fragedã...

Murmurã gânditoare :

“Vine primãvara, vine primãvara...”

Se sculã, îsi acoperi umerii cu un sal turcesc, rãsfrânt pe speteaza unui scaun, micsorã lampa încet-încet pânã se stinse de la sine.

În încãperea albã, cu ziduri groase si bãtrâne, noaptea îsi rãspândi clara frãgezime ca un parfum de violete într-un arhondaric de schit...

Sonia deschise o fereastrã.

Se asezã de-a curmezisul, pe pervazul adânc.

Rãcoarea crudã îi sãrutã nãrile, îi umezi tâmplele, înfiorând-o toatã, din crestet pânã-n glezne.

Primãvara...

Atâta neliniste se însufletea de pretutindeni, încât neclintirea noptii pãrea încordare pentru o nãvalã – tãcerea, preajma unui muget sfâsietor.

... Livada mosiei, livezile satului din vale îsi înãltau crengile abia înmugurite, strãpungând umbra : pâlcuri-pâlcuri de cerbi sihastri, fugiti grãmadã din pãduri, opriti la pândã pe hotarul noptii...

Vedeai suflãrile lor calde, aburind vãzduhul.

Simteai pãmântul scurmat de neastâmpãrul copitelor ; simteai nãrile lor cãscate adulmecând, cu boarea, zãrile, depãrtãrile ; simteai dârza încruntare a coarnelor ruginii.

Si asteptai din clipã în clipã.

Si asteptai, izbãvitor sã rãsune galopul plin al Celei-mult-râvnite, dezlãntuind prãpãdul : prãbusiri de copite ; trosnet de coarne izbite, sfãrâmate ; mugete jalnice sau biruitoare ; ...si sânge cald, bogat ca umbra de rubin a toamnei...sub ochii blânzi si umezi ai Cerboaicei nãlucitã în argint de lunã si în purpuri de mãcel...

...........................................................................................................................................

Sonia tremura.

Închise ochii, se fãcu micã, zgribulindu-se în ea, spãimântatã si firavã în fata primãverii.

“Reîncep. M-am odihnit putin : ostenesc atât de usor !

Mi-e inima o minge nervoasã, cu care nu stiu sã mã mai joc : o strâng în mine cu teamã, parcã sã nu se spargã, si-mi scapã, si sare pripit, cu hopuri tot mai repezi, mai mãrunte, pânã ce stã, dureros de încordatã.

...Any, mi-e dor de sãnãtate cu obraji de mãr domnesc : de robusta sãnãtate care scuturã viata râzând, în clipe coapte si elastice ca zarzãrele arãmii, din pomi bogati ; de sãnãtatea care-adoarme si desteaptã hãrniciile cuminti – mi-e dor de mine de odinioarã.

O ! Preajma primãverii e Povarã pentru o biatã convalescentã ! !

Tu nu mai stii, tu ai uitat urgia primãverii de la tarã ! !

Abia de-o mai zãresti pe cea de la oras !

Si cum s-ar putea asemui drãgãlasa, zburdalnica fetitã cu ochi verzi si grai ciripitor, care de-a lungul ulitelor voastre, dãntuind, îsi oglindeste râsul alb în zarzãri si în pruni, si pune pete de carmin pe gura florilor de piersici, s-apoi se înfãsoarã si se desfãsoarã în vãlul florilor de mãr, cu apriga ibovnicã a ogoarelor !

Încolãciti sub cerul larg, pãmântul si cu primãvara sunt douã trupuri goale – douã guri flãmânde, care se muscã adânc.

Vãzduhul tot miroase a iarbã, si crângurile-s vinete de violete.

Sonia.”

-         Unde esti, duducutã ?

-         St... cã doarme, îsi rãspunse Pachita cu glas tare, rânduind tablaua cu lapte, apã si dulceatã, pe mãsuta de noapte.

Dupã ce îndreptã mucul candelei aprinse sub iconostas, se apropie, în vârful picioarelor, de divan :

-         Doarme ! ...Frumoasã-i, bat-o norocul ! Cam slãbutã, numai ! ... Lasã c-o îngrãsãm noi !

Îsi scoate din pãr, de sub broboadã, o panglicutã rosie, pe care o agatã cu un bold desprins de la piept în scoarta pãretelui mãrginas :

-         Ptiu-ptiu ! Sã nu te deochi !

Iscodind cu o cãutãturã agerã prin toate ungherele odãii, zãri pe mãsuta de scris o cutie deschisã.

Luã din ea, fãrã sovãire, un pumn de tigãri aurite, pe care le ascunse în sân.

Mai luã din treacãt o sticlutã rãtãcitã printre cãrti, pe o politã-coltar, o duse la nas, destupând-o, si se otãrî : era iod.

Apoi iesi, oftând.

Sonia deschise ochii împovãrati de nesomn, se ridicã sprijinindu-se într-un cot, întoarse perna pe dos si se culcã iarã.

...Capetele perdelelor de borangic se înfiorarã alene, se mlãdiarã spumos : odaia se umplu de noapte si de lunã proaspãtã.

Luminita candelei se stinse deodatã : buzele sfintilor de pe icoane o suflarã ?

Perdelele oftarã adânc, rãscolite, si cu o fâlfâire serpuitoare strânserã, în brate moi, trupul fugar al vântului...

Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia  Biblioteca Pentru Toti Copiii,  Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979