Apostol, de Cezar Petrescu ( 8
)
Capitolul VIII
“A da sfaturi, grãbitã mai e toatã
lumea !”
De douã zile, de
când Nicolae Apostol s-a întors de la curtea Sofienilor cu o subtire dungã
adâncitã între sprâncene, jupîn Aizic îi dãdea târcoale.
Sãltând între
umeri scurta de postav negru captusita cu blanita de miel brumãriu, ii atinea
calea la plecare si la sosire.
Isi cãuta de
lucru in camerã, sub cuvant cã verificã personal daca nu afumã cumva soba la
cele dintai focuri pretimpurii, in aceasta toamnã vântoasã si rece.
Bãtea in usã,
sa-i ofere gazeta adusã de factor.
Încerca sa-l
ademeneascã la o spovedanie, cu intrebari ocolite :
-
Ce zici, domnule invatator ?
Strasnicã persoanã conu Lascarache al nostru ! Vrei carte la dânsu ? Are mai
multã carte ca un profesor de la Universitatea din Iesi. Vrei cap pentru politicã ? Are mai mult cap pentru
politicã decat trei ministri de la Bucuresti ! Vrei gospodar ? Asa un gospodar n-ai sa gasesti cat e tara Moldovii de mare... Spune dumneata dacã n-ai capatat
o impresie placuta ? ...
-
Am capatat, domnu Aizic !
raspundea taios Nicolae Apostol, fara sa ridice ochii din
caietele unde scolarii lui mâzgãliserã o caligrafie vrednicä de memoria
predecesorului sãu, Andrei Colibãseanu.
Jupân Aizic nu
se dãdea dus.
Isi rasucea
meditativ varful bãrbitei cu degetele pistruiate si de-o albeatã nenaturalã.
-
Eu pot garanta cã ti-a spus
dumnealui lucruri foarte interesante. Cand vorbeste, aur îi curge
din gurã...
-
Garanteazã, domnule Aizic !
Jupân Aizic
Gold se strecura cu papucii de pâslã afarã, lipea încetisor usa, ca sa aparã
din nou peste un ceas.
-
Am venit pentru ca sa-ti aduc
aminte, domnu invatator. Zic, poate ai uitat cu atata carte si iar carte... A
trecut din nou domnul Spiricã Necsulescu...
-
Treacã, domnle Aizic. Treacã sanatos ! Drumul e pentru toata lumea...
-
A trecut si s-o oprit la
mine. Din nou a intrebat despre dumneata. Daca esti tanar si daca esti
casatorit. Daca te ai bine cu conu Lascarache si daca te-a adus dumnealui
aicea... Eu i-am raspuns. Poate c-am facut
rau ? Poate te supara ca i-am spus ?
-
Nici nu ma supara, nici nu
ma bucurã...
-
Atunci am inteles ca te-a
suparat !... Dar pot eu sa fac altfel ? Intreaba, trebuie sa raspund. Eu trebuie sa raspund la
toata lumea, fiindca altfel vine lumea si-mi spune
intr-o zi sa-mi iau calabalâcul si sa plec cu nevasta si cu gâstele mele
aiurea.
Jupân Aizic fãcu o pauzã, asteptând un cuvânt de
compãtimire pentru asemenea nesigurã soartã.
Daca vazu cã
vorba intarzie, urmã el, apropiindu-se si soptind pe-un ton confidential :
-
Poate cã-i bine sã te abati
dumneata, domnule invatator, si pe la Stulpicani, cand ai oleacã de vreme, pe
la curtea lui domnu Spiricã Necsulescu. Nu-i un boier asa
de mare si de neam vechi cum este conu Lascarache ! Nici nu face el mare caz de mosie. Mã mir chiar cã
n-o arendeazã... El îi târgovãt si are meserie mai banoasa. Avocat mare si cu
trecere, de-i curg procesele si nu mai poate sa se imparta la atatia clienti si
la asa de încurcate afaceri... Eu am sa-ti spun dumitale
ceva... Nu te supãrã daca mã amestec unde nu-mi fierbe mie oala ?
-
Spune, domnule Aizic ! rosti
Nicolae Apostol cu indiferenta, cascand in sila, ca sa arate cat de putin il
pasioneaza aceste chestiuni.
Jupân Aizic
gãsi de cuviintã sa nu parã cã a priceput si isi urmã gandul sãu :
-
Am sa-ti zic dumitale ca-i
foarte cuminte sa te pui bine si cu domnu Spirica Necsulescu !... Nimica nu se
stie ce poate sa fie mâne. Azi sunt unii mari si sus. Mâne le vine rândul la
altii. Domnu Spirica e omul lui domnu Tache Ionescu aicea in judet si al lui
conu Alecu Bãdãrãu... Azi umblã si strange mana la unul si la altul, de-i
prieten cu toata lumea, si chiar pledeaza pe gratis la alegatorii de colegiul
doi. Mâne, dacã vrea Dumnezeu si hotaraste majestatea-sa, se poate intampla sa
taie si sa spanzure...
-
Sa taie si sa spanzure
sanatos, domnule Aizic...
Scociorând cu
clestele in sobã, hangiul aratã ca n-a luat aminte la aceasta totala
indiferenta a invatatorului.
Impinge cenuse
la fund, trage jarul, aruncã douã bucati de lemn verde, inchide si asteapta sa
tremure flacãra anemicã.
Tuseste
satisfãcut cand focul incepe sa fâsâie.
Se intoarce
din nou la masa cu vrafuri de cãrti si caiete, potrivindu-le cu delicatete, ca
o gospodinã dupa ce a sters praful.
-
Oamenii de aici au o vorbã
bunã, domnule invatator. Capul plecat zic ei cã nu-l taie sabia !... Asa ceva nu
stiu eu daca stã scris in cartile pe care le citesti dumneata...
-
Scrie, domnule Aizic.
-
Atunci imi pare bine !... Asta
inseamna ca au vazut si au cercetat si altii, nu numai niste prapaditi de
tarani ca vai de capul lor, din Ponoare ori din Stulpicani sau de la Sofieni. Au vazut, au cercetat si au capatat stiintã ca-i invataturã cu putere de
lege. Poate sta si in carti, alãturea cu cele
zece porunci...
-
Tot ce se poate, domnule
Aizic.
Hangiul a
deschis usa, si din prag si-a adus aminte cã acestui adevar general i se cuvine
o ilustrare practicã :
-
Asa incat, atunci cand are
sa mai treacã domnu Spirica Necsulescu si are sa mai intrebe, eu am sa-i raspund ca tocmai te-ai gandit dumneata sa poftesti pe la curte
la Stulpicani si cã nu s-a putut deocamdatã din lipsã de timp. Am sa-i zic cã
ai regretat foarte mult si cã duminicã ai sa poftesti numaidecat.
-
Aceasta sa n-o spui, domnule Aizic, fiindca n-am sa ma duc nici duminica
aceasta, nici cea viitoare, niciodata. Nu ma duc si n-am ce regreta.
-
Atunci de ce mai scrie sfat
întelept la carte daca nici un domn invatator nu vrea sa stie de dânsul ? se
mirã hangiul clatinand din cap. De ce mai inveti dumneata copilasii sa creada
intr-un lucru in care singur nu crezi ?
Jupân Aizic
n-a asteptat raspuns.
A închis usa,
lasandu-si chiriasul sa mediteze in singurãtate asupra acestei ciudatenii.
Nicolae Apostol a
meditat.
A stat la
cumpãnã, cu hotarârea putin cam clatinata de staruitoarea pledoarie a hangiului
sa-l punã bine cu toata lumea. O bãnuia dezinteresatã, si, intr-adevar, domnul
Aizic Gold, cârciumar cu orândã in comuna Ponoare, n-avea nimic de câstigat pe
urma acestui rol de mijlocitor.
Lui ii tresãrea
inima de cate ori ridicau glasul cei mari si tari, ca si cei mãrunti si
obiditi, cum îi tâtâie iepurelui sortit sa doarmã cu ochii pe jumatate deschisi
pe muchea haturilor.
Isi inchipuia cã intelept este sa facã toti la fel si se
minuna de incapatanarea fara rost a unora sa nu tinã socotealã de o cumintenie
care stã scrisa si-n carti.
Dar pana la
sfarsit, Nicolae Apostol tot nu si-a calcat pe suflet.
N-a plecat cu
colindul la Stulpicani, la conacul domnului Spirica Necsulescu, tot asa cum
si-a luat nadejdea de la vreun sprijin din partea atotputernicului boier
Lascarache.
A
inteles cã nimic nu poate astepta de la asemenea oameni decat in schimbul unui
pret.
Iar pretul era renuntarea la o
libertatea a sufletului si a miscarilor, care-i parea deocamdata sacrificiu
prea scump.
Se mai aflau
pe teritoriul comunei inca doua mosii.
Una a doamnei
Ecaterina Stirbulescu ; alta a unui proprietar mereu lipsã din tarã, arendatã
domnului Solomonicã Fiser [ Fisher ].
Mosia doamnei
Ecaterina Stirbulescu era întinsã, cu pamantul negru ca pãcura si gras ca untul
; purta numele comunei Ponoarele ; curtea sa afla chiar deasupra satului, dar
gospodarii pomeneau despre stapana cu mai putinã sfialã decat despre conu
Lascarache Sofian sau chiar despre domnul Spirica.
Era si usor de
inteles.
Ii spun
Catinca Stirbulescu, fiindca multi batrani au apucat-o pe vremea cand era numai
fata vechilului de pe mosie, umbland descultã si cu rochita de cit pestrit.
Ceilalti, ceva
mai tineri, isi amintesc inca de pe cand s-a pripãsit Matache Stirbulescu, alt
vechil, venit de aiurea ca s-o ia de nevastã ; îsi amintesc cum
pãrintele si sotul au
administrat asa de bine averea vechiului proprietar, incat, dupa zece ani, au
luat mosia in arendã, iar dupa alti cinci au cumparat-o de veci.
A murit
batranul ; intr-o buna zi a inchis ochii intre sfesnice si bãrbatul.
Vãduva a ramas sa
gospodareasca dupa cum a
invatat din copilarie de la parinte si mai apoi in tinerete de la sot.
Cu ochii in patru la cantar si la masuratoare, ciupea de
la una si de la alta.
Rãcnea la
zilieri si la pãlmasi, pleca din zori cu docãrasul la secerã si la arie, mânuia
biciusca peste obrazuri si spinãri tot asa de repede ca un logofãt boieresc.
Acum e o vãdanã
rãscoaptã, cu doi copii : o fatã de mãritat, crescutã la pension si cantand la
clavir ; un baiat nascut tarziu in casnicie, dupa o pauza de doisprezece ani,
in anul cand a murit Matache Stirbulescu – un zbântuit cu ochi de viezure si cu
un smoc de pãr zbârlit in crestet, care scapã cateodata pe poarta conacului si
hoinareste fara nici un capatai pe coclauri, înhãitat cu plodurile taranilor.
De la o astfel
de proprietareasa, Nicolae Apostol si-a dat seama indata ca nu poate nadajdui
sprijin pentru ridicarea scoalei si a satului.
N-a vazut-o la
ochi, dar spusele oamenilor i-au zugravit-o ca pe o faptura hainã, tâfnoasã,
hrãpãreatã si displãcându-i sa-si aminteasca de nevoia de unde s-a sãltat,
dispretuind pe cei ramasi la vetrele lor calice.
Iar de la domnul
Solomonica Fisher, arendasul Prigorenilor, drept era sa se astepte inca la mai
putin.
Plugar
trecator, venit de la alte indeletniciri, fost negustor de vite si de grane,
n-avea nici o legatura cu pamantul si cu oamenii pamantului.
Pamantul era o
marfã.
Munca oamenilor,
alta.
Plãtea castigul la
termen ; platea oamenii si vitele fara inselaciune, dupa scriptele din condici.
Astazi se afla
aci.
Maine putea sa
ajunga in celalalt capat al Moldovei dacã s-ar fi ivit o mosie mai intinsa si
mai banoasa, fara sa-l alunge nimeni, dupa cum se temea jupân Aizic, mult mai
legat de sat si de localnici prin saracia lor comunã.
Acestea le-a
pãtruns Nicolae Apostol, culegand stiri si pareri de ici si de colo,
intocmindu-si din toate o pãrere a lui, amarã si fara nãdejde.
Nimerise
intr-adevar intr-un post greu de apãrat.
De o parte, cugete toropite de calicie, care n-au cutezat
sa tresarã si sa se miste nici chiar in 1907, cand s-au ridicat clãcasii din
toata tara.
De alta, o
impietrire pe care n-o putea muia cuvantul lui, sunând ca o predicã de exaltat
in pustiu.
Dunga dintre
sprancene se mai adanci inca.
Recunoscu
mâhnit cã in cartile sale si pe bancile scolii n-a invatat nici o dezlegare
pentru asemenea imprejurari, mai vitrege ca toate obisnuitele prepusuri.
Nu erau
prevazute.
Nu se afla
nicãieri povatã practicã de unde si cum trebuieste inceput un lucru cu totul
neînceput.
Cum se clãdeste o casã fara nisip, fara var si fara
caramida ; fara brate si fara bani ; o casa care nu-i trebuieste nimanui.
Cum se poate sluji
o scoala care nu existã, fara elevi si fara întelegerea parintilor cã stiinta
buchilor va ajutora cu ceva la viata odraslelor.
Despre acestea
toate cartile si dascalii nu i-au pomenit nici ca o ipoteza teoretica.
Indreptarul
lor, calauza scrisã si vorbitã, stãruise asupra unei protivnicii mai curente si
mai lesne de biruit.
Intr-un loc se
aflã scoalã, dar nu e indestul de cautata.
In altul,
sateanul nu e insufletit inca de dorul de a cunoaste, dar existã bunãvointe
gata sa punã umar la umar pentru a sparge peretele intunericului.
Aiurea, o
cladire a ramas nesfarsita, din caramida rosie.
Dincolo
lipseste o casa de citire.
Se mai
întâmplã pe alocuri cã elevi cu minte ascutitã si cu sarguina la invatatura
nu-si pot duce la capãt scoala din pricina lipsurilor de-acasã : n-au cu ce-si
înjgheba cãrtile ori sunt trimisi la pãscut vitele de-o mamã vãdanã.
Dascãlul se
loveste de una ori de douã din aceste împrejurãri vrajmase.
Nu de toate
dintr-o data.
Are ragaz sa
intregeasca o lipsã, sa îndrepte o strmbatate a judecatilor omenesti, sa
tamaduiasca un rãu.
Acestea erau
imprejurarile prevazute – teoretic – pentru care fusese pregãtit, tot teoretic.
Aci era totul de întocmit din nou, ca de la zidirea
lumii.
Si inca mai
anevoios.
In comuna
Ponoare, uitatã de Dumnezeu si parasita de stapanire, orice intocmire trebuia
inceputa ca o munca prea grea pentru o singurã putere omeneascã, fiindca multe se statornicisera intr-o randuialã gresitã si stricatã :
buruiana cea rea trebuia plivitã, socotelile celor tari dejucate si binele
celor multi savarsit chiar cu silnicie.
Daca in cele
dintai zile, dupa scurta si inimoasa cuvantare rostitã taranilor, a izbutit sa
adune un numãr mai mare de copii la scoala, in saptamanile din urmã numarul s-a
imputinat.
Elevii s-au intors
la vechea lor deprindere, sa colinde meleagurile cum se aratã o zi mai seninã ;
parintii, la vechiul lor nãrav, sã-i trimitã cu vitele ori sa-i poarte cu
dânsii ajutor la pluguri si la semãnat.
In unele dimineti,
capetele se inaltau rare din banci, ca dintii intr-o gurã stirbã.
Cu strangere
de inimã simtea încrederea slãbindu-se si îl mustra cu un gând pacatos pãrerea
de rãu cã nu si-a ales, cum avea drept si cum fusese îndemnat, o scoalã
arãtoasã, undeva intr-o comunã mai ridicatã din starea de salbaticie, ca sa
pãseascã inainte pe-un drum de altii deschis si de altii batatorit.
El ramanea aci, sa
lupte cu mostenirea blestematã a unui mort.
Parerea
aceasta de rãu, incoltind cand il incerca deznadejdea, o socotea pornire
neiertatã de dezertor.
Si il
ingrijora ca descoperirea unui rãu ascuns si inca necunoscut din el.
Se descoperea
las, iar el se crezuse brav.
Se descoperea
supus sovãielilor, iar el se crezuse tare, din piatrã.
Încercase sa capete o luminare si un ajutor de la
Revizorat.
Fãcuse un drum
pana la oras, neîncrezãtor in soarta rapoartelor si memoriilor trecute de-a
dreptul la dosar.
Revizorul il
primise oarecum mirat.
Asa de repede
se alarmase ?
Asa de repede
voia el sa intoarca starile vechi, ca la o comanda ?
Il trimisese fara
nici o intentie batjocoritoare “sa-si vada de datoria lui”.
Il sfatuise sa ia aminte la dorintele domnului deputat
Lascar Sofian, fara de al carui cuvant nimic nu se miscã in tot judetul.
S-a intors mai
zgribulit in pardesiul subtire, suflat de vantul ghetos, ghemuit alaturi de mos
Lecachi Coltun, Zamã-Lungã.
Mosneagul a banuit
ceva din amarul tanarului cu semn adancit intre sprancene.
-
Merge greu, ma tem cã,
domnule invatator ? intrebase rãsucind biciusca si plesnind gloaba costelivã.
Te vad eu dupa ochi cã merge greu...
-
Cam greu, cu adevarat, mos
Lecachi ! isi deschisese inima, ca unul care nu aflase inca pe nimeni sa-i
asculte pãsul.
Batranul ascultase
fara sa-l intrerupa.
La incheiere
isi spusese cuvantul :
-
Mã tem cã ai luat-o prea
repegior. Asta-i pricina. Tineretea nu cunoaste rabdare. Repede s-aprinde si
repede se stinge.
-
Eu n-am sa ma potolesc cu una,
cu doua ! fagadui cu indarjire Nicolae Apostol.
-
Sã dea Domnul de sus !... Pana
atuncea, domnule invatator, nu cã mã bucurã toate câte le pãtimesti...Darã vad
cã ai ajuns oleacã si la vorba mea. Socot sa nu-l mai gasesti asa de netrebnic
si de osandit pe sarmanul domn Andries... Poate acuma ai
prins a intelege si dumneata ca nu s-a înecat fara sã deie din maini...
Invatatorul se
posomorî mai crunt la amintirea omului pe care il ura dincolo de moarte.
Nu mai rosti
nici o vorbã pana ce-au ajuns acasã.
Cand au trecut
prin fata scolii, a intors ochii, sa nu-i vadã din nou peretii coscoviti si
stropiti de noroaie, acoperisul desfundat, ferestrele
împlinite din punga lui, cu ochiurile din nou sparte
dupa doua saptamani si din nou lipite acum cu hartie.
N-a apucat a coborî bine, si i-a ajuns din urmã o trasura
in trapul cailor intins.
A trecut
cativa pasi, si vizitiul a oprit la porunca stapanului infasurat in blanã de
lup.
-
Aista-i conu Spiricã ! anuntã
mos Lecachi Coltun, scotând cãciula si ploconindu-se.
Iesise in
pragul hanului si jupân Aizic sã se ploconeascã, frecându-si mainile
pistruiate, de albeata hartiei.
Domnul Spirica
Necsulescu se dezveli din blãnuri si descinse din trasura.
Scund, rotund,
imbracat cu deosebitã ingrijire, isi scoase manusile, inaintand spre intrarea
hanului.
-
Daca nu ma insel, domnul
invatator Nicolae Apostol ? întrebã intinzand mana cu o satisfactie
exageratã, ca si cum ar fi descoperit in sfarsit un om scump la vedere si de
mult cautat.
Nicolae
Apostol raspunse strangerii mult mai moderat.
Dar domnul
Spirica Necsulescu nu era deprins cu asemenea nuante.
Cu aceeasi
cordialitate scuturã si mâna lui jupân Aizic.
Se intoarse sa
arunce un cuvant lui mos Lecachi Coltun :
-
Ai mai albit, mosule ! Te-a
albit procesul, hai ? Nu uita cã ti-am pus termen nou la 16 decembrie. Sa te
prezinti la mine cu noaptea-n cap...
Nu asteptã
raspunsul si nu mai dãdu nici o atentie la ploconelile mosneagului.
Lãmuri numai
invatatorului strain acestea chestiuni profesionale :
-
Pariez ca spui si dumneata,
ca toata lumea : “Teribil tip Neculescu
acesta ! De-abia coboara din trasura si iata-l ca a si dat ochii cu un client !...”
Nu protesta... Asa spune toata lumea, asa ai dreptul sa spui si
dumneata cata vreme nu ma cunosti...
-
Nu spun nimic, domnule avocat,
fiindca nu prea ascult ce spunea lumea.
Domnul Spirica
Necsulescu il batu pe umar cu mare familiaritate :
-
Mai intai, te rog sa nu-mi aduci
aminte de profesiunea mea. Ce e aceasta : “Domnule avocat” ? Sunt proprietar
aci, nu avocat. Proprietar si om de ispravã. De aceasta te asigur ! Mai apoi,
te rog sa nu-ti imaginezi cã in calitate de avocat speculez cumva un necajit ca
onorabill meu client, Lecachi Coltun. Nu-i apãr procesul ca avocat. Il apãr ca
un proprietar din partea locului, care mai ajutorã si el cum poate, sa usureze
necazurile oamenilor vecini cu modesta sa mosioarã. Adica pledez fara
onorariu... Nu, mosule ?
-
Cum sa nu fie asa, coane
Spirica ! intari mos Lecachi Coltun, tinandu-si caciula in mana si mai
ploconindu-se de la distantã respectuoasã. Dumnezeu sa va tie ani multi, cu
sanatate !
-
Precum se dovedeste deci,
acesta sunt si asa sunt, domnule invatator ! se arãtã incantat de sine
proprietarul Stulpicanilor. Daca s-au gasit altii, poate, cu
avere mostenitã, nu agonisitã cu sudoarea fruntii, sa ma recomande altfel, ai
sa te convingi in curand ca te-au inselat... Acum sa
mergem cateva momente inlauntru si sa facem cunostintã mai bine... Cred ca ne
poti servi ceva, domnule Aizic ? O cafea. Un paharel de vin. Cinsteste-l si pe
mos Lecachi, sa i se mai infierbante sangele si sa mai uite de cele procese...
Castigat de
familiaritatea volubilã a domnului Spirica Neculescu, invatatorul pãsi alaturi
insufletit.
Se dojeni cã a
judecat un om pe nevazute, numai dupa inchipuirile sale si vorbele oamenilor.
Proprietarul
Stulpicanilor se arãta cu totul altfel decat reactionarii autoritari si
tiranici din stofa domnului Lascar Sofian.
Ii miji
speranta cã visul sãu s-a apropiat vertiginos de realizare printr-un miracol
neprevãzut si înadins rezervat de providentã, dupa ce l-a pus la o încercare a
rezistentei.
Nu mai stãtu
la îndoialã.
In prag, nu-l
lãsã sa intre in sala urata, mare si friguroasa a carciumii.
Il invitã in
camera sa.
Intrand, domnul
Spirica Necsulescu exclamã cu o veselã imputare :
-
Daca nu vine muntele la Mahomed,
iata ca a venit Mahomed la munte !... Apoi, indata, cu alt ton : Trebuie sa-ti
spun, domnule invatator, ca m-a cam surprins procedarea dumitale. Ai venit aci
de atata vreme si n-ai gasit timp sa treci pe la mine !... Ce Dumnezeu ! Suntem oameni si o sã ne ducem viata impreuna. Dumneata ai sa ai
nevoie de mine, eu de dumneata... M-a surprins si m-a scandalizat...
-
Imi cer scuze...capitulã
Nicolae Apostol, cu un elan de sincerã cainta. Au fost o serie de
imprejurari...
-
Sa lasam scuzele si sa lasam
imprejurarile... rosti domnul Spirica Neculescu, alegându-si singur un scaun si
asezandu-se cu picioarele scurte si groase unul peste altul. Fumezi ?
Intinse
porttigaretul.
Nicolae
Apostol luã una cu stângãcie si marturisi :
-
Nu fumez decat o data la
doua-trei luni...
-
Mai bine ! recunoscu domnul
Spirica. E un narav care nu dã nici o placere, tine cheltuialã si stricã sanatatea.
Dar vezi dumneata cum e omul facut ? Aceasta o spun si o recunosc. Iar dupa ce
sfarsesc de spus si de recunoscut, aprind si fumez una dupa ata
treizeci-patruzeci de tigari pe zi, ca sa-mi stric sanatatea si sa ma tina
cheltuialã.
Proprietarul
Stulpicanilor fãcu o pauza si cercetã zambind chipul si infatisarea
invatatorului.
Tot asa il cercetã
si Nicolae Apostol.
Iar pe masura
ce il privea mai mult, descoperea ceva neplacut, fals, de grosolanã calitate pe
figura rotunda si lucie a domnului Spirica Necsulescu, in ochii prea
surazatori, in mustatile prea rasucite pe deget, in buzele prea umede si grase.
-
V-am adus vinul
dumneavoastra ! anuntã jupan Aizic, intrand cu tava si cu paharele. Chiar din vinul pe care l-am cumparat anul trecut de la mata, coane Spirica... Asa n-aveti sa mai puteti spune ca vand moare de
curechi...
Domnul Spirica
Necsulescu facu cu coada ochiului la invatator :
-
O fi fost din via mea cand l-am
vandut eu, dragã Aizic. Acuma, dupa ce-a trecut prin beciul tãu si dupa ce l-ai
botezat, cred ca n-a mai ramas nici urma din ce-ai cumparat...
-
Se poate sa vorbiti asa,
coane Spirica ? incepu sa se vaiete jupan Aizic. Asa marfã ofer eu ? Si inca la
cine sa ofer ? La
un asa cunoscator si la o persoana care n-a vrut sa-mi lase doi lei la deca,
macar cã m-am tras de barbã si m-am rugat... Poftiti si
gustati...
Jupan Aizic turnã in pahare.
Se pregati sa
astepte rezultatul gustarii si opinia domnului Spirica Necsulescu.
Dar
proprietarul Stulpicanilor ii facuse semn spre usa :
-
Bine, draga Aizic ! Am sa poftesc
si am sa gust. Pe urma am sa-ti spun eu cata apã ai turnat la vadrã. Acum
lasa-ne singuri. Avem de vorbit.
-
Inteleg, inteleg... Am sa
aduc cafeaua cand are sa sune domnul invatator din clopotel.
Dupa ce a
plecat hangiul, domnul Spirica Necsulescu masura incaperea clatinand cu
dezaprobare din cap.
Spuse :
-
Cred ca n-ai de gand sa locuiesti
multa vreme in asemenea mizerie ?...
-
Asa nadajduiesc si eu !
Deocamdata ma multumesc cu ce se gaseste. Si am sa ma multumesc pana ce mi-oi
putea implini gandul cu care am venit aci, domnule Neculescu.
-
Anume ?
-
Anume sa zidesc scoala cum se cuvine intr-o comunã de trei mii de suflete,
cu trei sate imprejur, fara scoalã toate si toate lasate la voia intamplarii.
Domnul Spirica
Neculescu înãltã sprancenele cu mirare :
-
Cum adica ? Ai de gand
sa ramai aci toatã viata ? Sa putrezesti intr-un sat ca
acesta ?
-
Desigur ! Satul eu mi l-am
ales. Si trag nãdejde sa nu putrezesc, ci sa
fac o ispravã care sa slujeasca de pildã de jur imprejur, bineinteles cu
sprijinul dumitale si al altor oameni de suflet ca dumneata...
-
Ciudat ! marturisi domnul
Necsulescu. Imi inchipuiam altceva...
-
Ce anume ? veni randul
invatatorului sa intrebe nedumerit.
Domnul Spirica
Necsulescu intarzie raspunsul, dupa o veche a sa tacticã de avocat.
Scotoci in buzunarul
vestei si scoase agenda groasa cu scoarte elastice de piele. Despãturi o foaie
de hartie si o lãti cu palma pe masã :
-
Ca sa intelegi intentia mea, o iau ceva mai de departe. Uite, aici am
cateva informatii despre dumneata. Trebuie sa stii ca noi posedãm un serviciu
foarte perfectionat de informatii...
-
Care noi ? vru sa afle Nicolae Apostol.
-
Noi, partidul. Aceasta e scoala
lui conu Alecu si e o scoala care a dat roade excelente. Din ochii dumitale vad cã nici nu stii despre ce conu
Alecu e vorba. Conu Alecu Badarau... El cunoaste fiecare alegator de unde vine si ce necazuri
are, ce rude, ce legaturi si ce poate sa ceara la un moment dat... Urmand
aceasta cale, m-am interesat si despre dumneata. Aci, la Revizorat si la Centru, unde avem oamenii nostri. Informatiile sunt admirabile si m-au satisfacut. Iti surâde tot viitorul inainte.
Nicolae
Apostol surâse si el amar acestui viitor.
-
Pana acum nu se prea vede...
-
Are sa se vada ! il asigurã
domnul Necsulescu. Putinã rãbdare... Informatiile mele
spun ca ai fost un element
exceptional in scoala. Cu autoritate printre
camarazii dumitale. Iubit si stimat de profesori. Exceptional vorbitor. De
patru ani, la fiecare serbare si manifestare a scolii, dumneata ai luat
cuvantul in numele elevilor. La inmormantari, la aniversari, la comemorari si
asa mai departe !...
-
Ce importanta mai au acestea
! exclamã invatatorul, alungand cu melancolie amintirea acestor triumfuri
desarte de scolar.
-
Au foarte mare insemnatate.
Pentru noi, foarte mare ! De asemenea elemente se simte
nevoie... Dar nu aci, la
tara. Aci, intr-adevar,
sunt margaritare in troaca porcilor. Nu ca vorbesc despre tãrani asa... Asa
spune adagiul latinesc despre un caz ca al dumitale. Locul nu-ti este aci. E la oras, dragul meu ! Nu stiu despre ce formalitati e
vorba. Acestea insa se pot aranja usor, si le vom aranja. Faci un stagiu aci de un an, doi. Poate si mai putin. Iar cum venim la putere, te stramutam in oras. Fie
institutor, fie altceva... Invartim noi legea, ma pricep eu
s-o invart, ca nu degeaba sunt avocat, si te ducem la oras. Acolo ai sa-ti dai toata masura.
Extras din cartea Apostol,
de Cezar Petrescu, Editura Pentru Literatura, 1963 – Aceasta editie reproduce textul
revizuit de autor si publicat in Editura de Stat pentru Literatura si Arta, in 1955.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu