În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, Ultima parte. ( 10 )

În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu,  Ultima parte. ( 10 )

Bunicul a atipit pe canapeaua din etac, cu motanul la picioare, si gazeta pe covor, la cãpãtâi.

Bunica l-a acoperit cu salul cenusiu si a vrut sã alunge motanul c-o pãlmutã, hait, dar s-a rãsgândit.

Si motanul îi tine de cald bunicului.

Lasã-l, cucoanã Elencule.

Bunicul e mai palid ca de obicei.

Mai alb, nu mai palid.

Când doarme ziua, parcã e de argint.

Si somnul bunicului e cuminte astãzi, ca si pasienta lui.                                 

Nu face miscãri.

Nu sforãie.

Nu tresare.

Abia i se aude respiratia.

Parcã începe sã aparã o luminã în somnul bunicului.

Bunica s-a asezat în fotoliul ei, tinând în mâni Vietile Sfintilor.

Citeste cât citeste, si deodatã stã, cu ochii dincolo de carte.

Parcã ascultã somnul bunicului.

Iar citeste, iar stã, iar ascultã.

Dar deodatã nu se mai aude nimic, decât tãcerea.

Bunica tresare si se uitã cu fruntea încretitã spre canapeaua bunicului.

Doarme.

Doarme ?

I-atât de alb s-atât de stins, cã nu mai sti.

Si deodatã se aude : bâzzz.

O muscã.

O muscã în casa bunicilor ! Si inca în toiul iernii !

Dar bunica nu ascultã decât tãcerea de icoanã a bunicului.

Bâzzz...

Musca se asazã chiar pe nasul bunicului, cântând din drâmba ei.

Bunicul tresare.

Bunica respirã cu tot pieptul.

Musca zboarã râzând gâdilicios, si intrã în urechea bunicului.

Prin somn, bunicul o alungã cu un deget.

Dar musca nu se lasã.

E o muscã între muste, e cu vitejie muscã.

Cãldura sobei i-a redat temperamentul.

Se afirmã deci, pe fruntea somnului bunicului, muscã în numele mustelor : pecete.

Bunicul se strâmbã, deschide ochii, o vede, o aude, o urãste, se scoalã, pune mâna pe gazetã, dã, n-o nimereste, îsi scoate papucul, îl ridicã...

-         Las-o, Alecule, mi-i drag s-o ascult.

-         Zãu, Elencule, nu te mai înteleg, - ofteazã bunicul încãltând papucul cu care era sã omoare o muscã.

Bunica nu-i rãspunde, dar surâde, ca si cum, într-adevãr ar asculta o muzicã.

Hruba

Bunicii se coboarã în sufragerie, fiindcã sufrageria e dedesubt.

Prin fata ferestruicilor ei trec numai picioarele celor de-afarã, pana la genunchi, fara de trup.

Din antretul de dindos pana la coridorul sufrageriei, porneste o scarã cu balustradã de fier, care coteste, rãsucindu-se.

Plafonul e boltit.

Zidul gros.

Treptele scârtâie a vechi.

Vorba rãsunã cavernos, pânditã de ecouri.

Si scara si coridorul sufrageriei sunt bisericeste întunecate.

Parcã au fost sfinti cu aureolã pe acolo, acum posomorâti, de fum si de funingini.

Când pleacã la masã, bunicul îsi pune paltonul si cãciulita, bunica se acoperã cu salul, iar nepotul aprinde lumânarea anume pregãtitã în antret, cu chibriturile alãturi, fãcând luminã pentru pogorârea bunicilor.

-         Bagã de seamã, Alecule, sa nu luneci, - spune bunica. Prea o iei mata fuguta la vale.

Nepotul, cu lumânarea îndreptatã în urmã, vede cu aur zâmbetul bunicului si ridicarea lui din umeri.

Cãci bunicul si la vale, tot ca o veveritã vrea sã fie.

Marg, merg, merg, treaptã cu treaptã, pas cu pas.

Au ajuns.

Fatã-n fatã cu flacãra lumânãrii rãsare ca de os lepros usa tainitei din zid.

Ce-i fi acolo ? Ca si cum ai spune : cine-o fi acolo ?

Bunicii îl ajung.

Se dã deci la o parte, stingând lumânarea care fumegã, si intrã în sufragerie dupã bunici.

Dar secunda de întuneric în coridorul privit de usa tainitei cu orbite negre, în coridorul care miroasã a pândã de guzgan si a piatrã sihastrã, desteaptã-n el vechimile copilãriei mici, de-acolo de unde inca n-au plecat balaurii, strigoii, zmeii, iadul, vârcolacii si vampirii.

Zimt de spaimã i-ar atinge inima, dacã îndatã – cam pripit si c-un fior în spate – n-ar intra dupã bunici, cu motanul – ptiu, satanã ! – strecurat printre picioare, fara “miau”.

-         Ce-o fi acolo ?

Camara bunicilor e sus.

Beciul e tocmai în fundul grãdinii.

De-afarã se vãd, la picioare, ferestrele sufrageriei scufundate în pãmânt ; dar alt ochi de fereastrã, deschizãturã sau rãsuflãtoare nu s-aratã.

De douã ori pe zi, la dejun si la masã, pâlpâie semne de-ntrebare, cu aur si cu fumegãri de lumânare stinsã, în sufletul nepotului.

N-are sã stie niciodatã ce-i acolo, fiindcã cel-si-mai-mic din el se teme si se roagã : “Nu întreba. Asa-i mai bine. Altfel mã pierzi.”

L-a ascultat pe cel mai mic, si n-a întrebat.

-         Ce-o fi acolo ?

...Acolo e clopotnita de subt pamant, în care numai amintirea va intra, sunând ultima spaimã a copilãriei, langa bunicii ei, adusi cu umbrele de-o flacãrã de lumânare dintre umbre.

Lectia de istorie

Cu ceai, cu lapte si cu rom – o linguritã – a trecut si ora ceaiului.

Bunica citeste Vietile Sfintilor ; bunicul, gazeta ; nepotul, lectia de istorie.

-         Ce-mi faci acolo tolãnit ca un bey ?

-         Învãt, bunicã.

-         Zici tu, fariseule.

-         Lasã-l sã învete, Elencu.

Toti trei stau în etacul bunicilor.

Fireste, si motanul.

Dar motanul nu e al patrulea, ci tot al treilea, în numãrul bunicului, desi-i pe canapea la picioarele nepotului.

Focul din sobã-i ca octombrie : numai de aur si miere.

Fâlfâie fosnind gazeta bunicului.

Nepotul ridicã ochii dintre regi si împãrati, mitropoliti, papi, generali si sfetnici.

Toti sunt supãrati unii pe altii, zburliti de armate si noroade.

S-acum toti au murit si stau cuminti cu osul lor încununat si miruit.

Dar cartea de istorie îi supãrã din nou unii pe altii, în fraze lungi si încâlcite, cu zãngãnit de ani.

-         Uããã !

-         Nu stiu pe unde-o fi intrând învãtãtura, dar de iesit are pe unde, - zice bunica.

Nepotul duce un zâmbet regilor si imparatilor ; dar dupa ce bunica nu-l mai vede, iar se uitã la bunici.

-         Mãi cataoane [ catzaoane ], pe unde-ti umblã ochii ?

-         Repet lectia, bunicã.

-         Cu ochii pe pãreti ?

-         Uite cartea, bunicã.

-         Hait.

Ochii bunicei se duc între sfinti.

Afarã e senin.

Soarele apune.

Zarea asfintitului arde portocaliu, suflând un trandafir pe ferestre, pe obraji si pe filele cãrtii de istorie.

Nepotul suspinã.

În cartea de istorie stau zeci de regi si imparati încrucisând fierul rãzboiului.

În etac sunt numai doi bunici si pacea lor cu pecetea motanului.

A început sã-i stie pe bunici.

Pe fiecare-n parte, si pe-amândoi laolaltã.

Îi vede cum stau în câte-un fotoliu, luminati de floarea ferestrelor, si simte cã fiecare dintre ei e litera cu care-ncepe o poveste...

Bunicul...

Bunica...

Când va veni povestea ?

Nu stie.

Dar e-n el.

Bunicul e asa...

Bunica e asa...

Zâmbeste. Mijeste aur vechi în umbra etacului.

Si lectia de istorie stã.                                                                                                          

N-au decât s-astepte regii si împãratii.

-         Nu pot. Sunt cu bunicii.

Si tocmai mâini îl ascultã la istorie.

Are un patru.

Profesorul vrea sã-l mai încerce înainte de-al pecetlui sub cinci.

Parcã trec aburi prin luminã, îndulcind-o albãstrui.

Ca si cum un alt bunic si mai vechi decât acesta, vechi de când nu era nici lumea, mai strãvechi decât lumina care-i batranetea lui, - ar veni din ceruri afumând cu brad, cu pasii albi ai lunii dupã el.

Dar lectia ?

Iar o ia de la început, cu fruntea încretitã.

Si deodatã simte cã din cer i-a strãlucit aur pe gene.

Gene-n gene cu luceafãrul.

Etacul  s-a întunecat.

-         Aprinde lampa, - spune bunica nepotului.

-         Mai lasã, Elencule, asa se vede mai bine Luceafãrul.

-         Vezi mata, luceafãrul, cucoane Alecule, da’ întreabã-l pe dumnealui de colo : vede lectia ?

-         Am isprãvit-o, bunicã.

Nepotul a mai luat un patru la istorie – patru sau trei  : cam tot pe-acolo -, dar a pãstrat luceafãrul de-atunci, ca sã-l aprindã-n candelã pentru bunici, din viitor spre trecut.

Desagul cãlãtorului

De când e la bunici, nepotul trãieste pe altã lume.

Se duce la scoalã, ca si când era acasã.

Are note proaste, tot ca atunci.

Când se întoarce de la scoalã, trece pe-acasã sã vadã ce mai fac fratii lui.

N-are voie sã intre în casã : boalã molipsitoare.

Stã la fereastrã, cu Blansa langa el, si de acolo schimbã semne cu mama.

Fratii si mama sunt subt sticlã.

E ca la panopticum.

Fratii slabi, mama si mai trasã decât ei, fereastra plinã de flacoane, sticle, portocale, mandarine, alãmâi.

Fratii clipesc, scot limba si fac schime.

Apoi mama îi ia de gât, ca pe douã pãpuse, cu resort, si-i închide în cutie.

Rãmâne mama la fereastrã.

Îi trimite o sãrutare, îi face semn sã plece cã îngheatã stând afarã, si buzele ei mute spun : “sã nu ... “

Mama nu stie cã bunicii...

Fiul pleacã zâmbind, s-ajunge iar nepot, la casa bunicilor.

Tata vine uneori la bunici, cu sania cu doi cai.

Apare, sãrutã, dã – întotdeauna dã -, si pleacã risipind pe urma lui argint de zurgãlãi.

Vra sã zicã numai atâta e schimbat ; în loc sã fie fiu acasã, e nepot la bunici.

Scoala a rãmas aceeasi, catalogul la fel, orasul tot asa, pãrintii asemenea, fratii acusi-acusi îs sãnãtosi.

Si totusi nu-i la fel.

Toate-i apar altminteri.

E mult mai mic si mult mai mare decât cel ce-a venit sã stea la bunici.

În loc sã fie tânãr, pierzându-si copilãria, întinereste cu copilãria-n el.

Nu-i tulbure.

E transparent.

Atât de transparent încât bunicii nici nu-l vãd, privind prin el numai nepotul cam blegut, care, cu toate cã fumeazã, tot copil e.

Ninge naiv pe casa bunicilor.

Nepotul simte cã acus începe viata : drumul printre altii.

Inima lui e grea ca un desag pe umãr, în care-si va purta bunicii, iarna veche si copilãria lui.

Dialog

Fratii s-au sãturat sã fie doi.

Mama s-a sãturat sã n-aibã trei.

E ultimul somn în casa bunicilor.

Nepotul a scoborât geamandanul de pe dulap.

Bunica i-a dat o peticã, punându-l sã-l steargã de colb.

Apoi l-a priveghiat cum îsi adunã calabalâcul.

-         Mã rog, si de ce-ai sã te-apuci tu când îi fi mare ?

-         Stiu eu, bunicã ?

-         Te-i pomeni cã te tocmesti nepot la bunici, - zice bunica, c-un zâmbet urzicat de hartag.

Nepotul zâmbeste.

-         Râzi tu, râzi, harapule si haramule, da’bietu’tatã-tãu ce zice ?

-         Tata nu spune nimic.

-         Munceste, sireacu ! Ce sã spue tatu-tãu ? Tu sã spui. Toate sã le facã tatu-tãu ?

-         Am sa mã mai gândesc, bunicã.

-         Da’pânã acuma ce-ai tot fãcut ?

-         Ce-am fãcut ? Ce-am fãcut ? se socoteste nepotul, încordându-si fruntea ca la matematicã.

-         Ce tot dai din plisc ca cocostârcul pe casã ? N-ai fãcut nimic.

-         Cum, bunicã ? N-am învãtat la scoalã ?

Bratele bunicei zboarã.

Îndurã-te, Hristoase.

-         Înveti tu, pe dracu’ ! Dormi în bancã. Parcã te vãd.

-         Citesc, îmi fac lectiile, - însirã nepotul.

-         Casti, te freci la ochi, dai din buze, te duci, te întorci, te foiesti, - continuã bunica. Mãi terchea-berchea, bunicã-ta te-ntreabã ce faci cu scãfârlia ta de cap, nu cu gogeamite picioarele tale de trântor.

-         Gândesc, bunicã.

-         Iaca drace, de unde sare iepurile ! Si la ce te gândesti mã rog ?

-         Ei, e greu de spus...

-         Da’vorba pentru ce-i fãcutã ? S-o tii ascunsã-n sân ca busuiocul ?

-         Parcã mata, bunicã, spui tot ce gândesti ?

-         Ba bine cã nu ! Nu-i crede cã m-oi pierde cu firea pentru unul ca tine ? Iaca-ti spun verde : gândesc cã esti un neisprãvit, un papã-lapte, un “da’muieti ti-s posmagii ?” Iaca, dacã vrei sã stii.

-         Lasã-l, Elencule, e mititel, - vine si bunicul cu motanul dupã el.

-         Cum mititel ? Ce vorbã-i aiasta ? Esti mititel ? îl întreabã bunica însurubându-i o privire care ajunge pana la pãcatul tutunului.

-         Nu mai sunt, bunicã.

-         Bine cã spui mãcar, - ofteazã bunica. Esti mare, mãããi. La vârsta ta învârteam lumea pe degete.

-         S-acuma, Elencule, - zâmbeste bunicul.

-         Lasã mata, Alecule, cã nu-mi arde de suguit.

Bunicul se retrage.

-         Ei, ia spune, - revine bunica.

-         Ce sã mai spun, bunicã ?

-         Ce nu mi-ai spus. De ce-ai sã te apuci când îi fi mare ?

Nu uitã bunica de unde-a plecat si pace !                                                                            

-         Poate c-am sã scriu, bunicã.

-         Sã scrii  ? Tu ? Ce sã scrii, mã rog ?

-         Cãrti.

-         Iaca mãi ! Cãrti ! Si cu ce-ai sã le umpli ?

Nepotul zâmbeste, si se bate cu vârful degetului pe frunte.

-         Nu-ti sunã a gol, nepoate ?

-         Mie nu, bunicã.

-         Si ce-i, mã rog, acolo ?

-         Mata, bunicul, motanul bunicului, casa bunicilor, vorbele bunicei, când voiau sã intre în gândurile nepotului, fara sã batã la usã...

Bunica ascultã, ascultã.

Apoi priveste departe, pe fereastrã.

Iar ninge alb în noapte.

Vin fulgii Crãciunului.

-         Mai stii, - ofteazã ea.

Se apropie de nepot.

Se privesc ochi în ochi, adânc.

Se vede c-a zãrit ceva bunica.

Face o cruce mare spre icoana lui Iisus, frângându-se din sale :

-         Dã, Doamne.

Apoi îsi trece, pentru întâia oarã, degetele cu miros de floare de migdal prin pãrul nepotului, care seamãnã cu pãrul fetei bunicilor si întreabã cu glas scãzut :

-         Si ce-ai sã scrii, mã rog, despre bunicã-ta ?

Ani si morminte dorm între întrebare si rãspuns.

O nouã iarnã începe la fereastrã, cu copaci, mosnegi si alti copii.

-         Si ce-ai sã scrii, mã rog, despre bunicã-ta ?

Ninge naiv.

-         Ce-am scris, bunicã.

- Aici se terminã În Casa Bunicilor, de Ionel Teodoreanu -

Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia  Biblioteca Pentru Toti Copiii,  Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979