Bonjour à tous! Buna ziua! 3 avril/aprilie 2017
Sa va spun ca abia am reusit sa imi deschid email-ul, si l-am gasit, de fapt, deschis, eu abia am intrat in cutia mea postala cu mesaje.
Sosite inca de ieri noapte si in cursul zilei de azi, pana pe la ora 15h00 si ceva, cand am putut in fine deschide mailul, ca, pana mi se "misca" internetul mie... mai mult nu se misca !
Nu inteleg de ce traiesc asa fiinte nebune si lipsite de orice simt, printre noi, dar cred sincer ca nu sunt oameni cum trebuie, deloc, dar deloc.
De atata timp, ceea ce scriu pe email, public, in cea mai mare masura si pe blogul meu.
Cand nu public ceva, este pentru ca, mai exact cand scot fraze, paragrafe pe care pe blog NU le public, cel mai adesea este pentru ca privesc viata unuia sau altuia, mai ales a unor persoane pe care cat le-am cunoscut, nu erau adeptele decat ale mistelor, cum a fost Iulica Dombici de la TDH care s-a suparat deosebit de rau ca secretara fundatiei intreaba cine o cauta la telefon ?
Pentru ca am amintit-o pe Iulica, sa completez ca "Iulica" o numea dna dr. Constanta Popescu care tinea mult la ea, nu stiu de cand, nici cum se cunoscusera, dar tinea la ea.
[...]
De altfel cum apreciati acest gen de reactii ?
Sa va spun ce reactii :
Cand am inceput sa merg la fundatia TDH am observat, si cu timpul mi-am format parerea definitiv, ca asistentele sociale, desi erau ( cand se aflau in fundatie ) tot timpul in biroul Ioanei Valcu, pe care o tineau din munca, insa ele in ciuda unui "entuziasm" : "Ioana !" in sus si Ioana in jos, nu tineau la Ioana.
Dar Ioana nu parea sa remarce acest lucru, eu insa sunt sigura ca simti cand cineva tine la tine, sau doar se preface, sau poate iti faci tu iluzia ca ar tine la tine.
Aparentele inseala, ele soseau in biroul Ioanei, asa, mai multe deodata, in birou era si telefonul fix al fundatiei, si ele puteau fi cautate la telefon de altfel.
Deci veneau la Ioana in birou, sa vorbeasca la telefon, dar erau prea nerespectuoase, telefonul era pe masa Ioanei - secretarei deci, iar ele daca erau iritate, nervoase, si cam asa erau, cand terminau convorbirea la telefon, tranteau cu putere receptorul in furca.
Deci, fara sa vrei, daca lucrai la acel birou, te deranjau.
Erau prea galagioase, desi e bine sa fie oameni in jurul tau, totusi, erau la munca, nu in timpul liber.
Ele veneau de la apartamentul social, de la Maternitate, si uneori cred, am dedus eu, veneau nervoase, si atunci nu se controlau in purtarile lor, dar daca pe Ioana o iubeau, trebuiau sa vada ca nu poate lucra cu ele "pe cap" nervoase tot timpul.
Pentru ca, acolo la apartamentul social al fundatiei TDH, odata, mi-a spus Iuliana Olteanu ca se intampla ca parinti ai fetelor gonite insarcinate si singure ( fara tata la copil ) din casa parinteasca, sa soseasca la fundatie* [*la apartamentul social al fundatiei ], vazand ca fiicele lor primesc un ajutor material si au un adapost.
Si parintii prigonitori ai fiicelor lor, care le dadusera pe usa afara, la propriu, neinteresandu-se ce vor face, unde vor merge in clipa cand nu sunt primite in casa, veneau la fundatie si se certau cu asistentele, sau se luau de ele.
Ar fi vrut si ei, unii, cred, sa primeasca ceva ajutor material, in ideea ca ei sunt parintii fiicelor lor, pe care le gonisera din casa.
Ce fiinte !
Iuliana ( Olteanu ) era Iuliana, iar Iuliana ( Dombici ) era Iulica.
Asa, despre cele traite la fundatie, sigur ca, desi nu foarte mult, insa ar mai fi de povestit.
Nu prea imi face insa deloc placere, am plecat cu amintiri foarte urate de acolo.
Am plecat de acolo ca dintr-un mediu de oameni rai, certati cu societatea, antisociali si plini de dusmanie si ipocrizie, in fond, totusi, ti-o aratau pe fata ostilitatea, dusmania.
Dar nu chiar toti.
Pe vremuri oamenii intelegeau, desigur unii au ajuns scriitori, si mari scriitori, nu toti, nu se putea, insa oamenii nu traiau viata obisnuita invaluita intr-un mister, care trebuia sa fie de nepatruns de ceilalti, ca si cum intr-un fel, nu existau, sau existau numai asa, "episodic" cand aveau ei chef sa "existe".
Adica de pilda cand le intrebam despre religie, nu vroiau sa spuna, li se pare ceva ciudat sa le intreb, ( norocul meu ca incepusem cred cu Sorana Oprisan care a fost mai de inteles ! ), deci, ele nu isi aratau viata, existenta, cum e normal, ci parca numai cat considerau ele, pe bucati, sau in functie de context, pe "evenimente", pe "episoade" traite.
Ca si cum viata lor ar fi fost un film si aveai voie sa privesti numai unele dintre episoadele filmului, dupa cum iti permiteau ele.
Dar, uite, in cartea lui Mircea Eliade Memorii 1907-1960, scriitorul vorbeste, totusi spune despre cunostintele sale, le descrie, le infatiseaza cum erau, povesteste intamplarile prin care au trecut, ce au trait, atat el in familie, familia, colegii, chiar si profesorii, pana la contextul general, social si istoric ( razboiul, anii de dupa razboi ).
Dar in viata anilor nostri, multi oameni parca nu vor sa existe, nici nu vorbesc despre ei, nu stii decat ce vor sa spuna.
In mod normal, omul se prezinta cu numele, cu familia ( daca are ), adica spune despre sine, in acest sens se prezinta, omul nu se ascunde.
E ceva in neregula sa nu te prezinti cum esti.
Trebuie sa accepti ca asta inseamna sa traiesti, sa fii viu, ca poti aparea intr-o carte, cu o Poveste reala de viata, daca una dintre cunostintele, sau unul dintre prietenii tai, intr-o buna zi vor scrie o carte, sau daca vor deveni, inca mai mult, chiar scriitori consacrati.
[...]
Si nu poti pune stapanire pe viata altuia, de pilda, iti rezervi dreptul asupra unei fotografii in care tu apari, dar si un alt om apare, trebuie sa inveti sa te porti, in plus, trebuie sa te comporti sanatos, normal.
Asta e viata, sunt imprejurari si cat de bine e ca sunt, cand - poate ocazional, [...] - se aduna in grup, sau la un loc, oameni care se cunosc si oameni care nu se cunosc, insa apar in fotografii cu totii impreuna.
Unde e problema totusi ?
Intr-o societate sanatoasa si intreaga la cap nu trebuie sa fie o problema aceasta.
Toata lumea stie, ca te poti cunoaste cu cineva, din aproape in aproape, ca formam laolalta o societate si mai ales ar trebui sa accepte ca toti avem dreptul la viata, si deci la orice imprejurare, [...] , cum poate fi o Conferinta, un seminar, - in care apari in fotografii cu necunoscuti si cunoscuti.
Am sa spun totusi ceva - frumos - despre dna dr. Constanta Popescu, ca sa nu uit, pentru ca timpul trece, am amintit zilele acestea despre viata mea in cadrul fundatiei TDH, si sa completez, poate apoi ma voi ocupa cu alte activitati si uit.
Sau nu mai revin asupra lor.
In noiembrie 2002, la Alger in capitala Algeriei, a avut loc un Seminar International al doctorilor pediatri si au sosit, din mai multe tari, si totusi nu foarte multe, Algeria fiind o tara cam inchisa in acei ani si pana azi inca.
Dar seminarul a avut loc.
A participat si dna dr. C-ta Popescu.
Din partea fundatiei Terre des hommes* [*Romania ].
A trebuit sa obtin viza pentru ea, adica sa fac demersurile, adica sa vorbesc, din partea fundatiei, pentru ca, dupa aceea, restul l-a facut dna doctor insasi, mergand la Ambasada Algeriei , personal, de unde s-a intors cu viza.
Cand a plecat in Algeria, pentru cateva zile, sau nu stiu, daca au fost 7 zile, o saptamana intreaga, si pentru ca aveam bani ( salariul ) si pentru ca, in principiu, stiam pretul, valoarea, am rugat-o, daca poate, sa imi cumpere o pereche de papucei traditionali confectionati din piele naturala, cum au algerienii si mama mea a avut o pereche in casa, pe care eu am purtat-o in anii de dupa terminarea liceului, 1988 - 1989, cand, i-am luat la purtat, dupa ce mama, aducandu-i din Algeria in 1976, nu ii purtase in casa.
Stiam deci acei papucei, si vroiam unii noi, la fel.
Stiam si ca in Algeria nu costa scump.
Pentru ca, fireste, i-am spus dnei Popescu ca ii platesc banii pe papucei.
Dna Popescu mi-a adus papuceii, insa nu a primit sa imi spuna pretul lor, si nici sa ii dau banii pe ei, mi i-a oferit adica, cadou, la intoarcerea din Algeria.
Inainte sa plece, a trebuit sa vorbesc la telefon, cu persoana, despre care eram eu sigura ca este "omologul" ( "omoloaga" ) mea la fundatia Terre des hommes - Alger, adica cu secretara acelei fundatii,si am vorbit cu ea, o fata amabila, draguta, Malika Ait Siameur, i-am explicat situatia, ca, din partea Terre des Hommes- Bucuresti Romania, va sosi si doamna doctor a fundatiei, care se numeste Constanta Popescu, etc. etc...
Apoi, am spus ca e problema vizei, ca va trebui sa obtina viza.
Apoi am sunat la Ambasada Algeriei la Bucuresti, unde am vorbit, sincer, cu cine mi-a raspuns, si eu asa imi amintesc... da, am spus pentru ce dau telefon, in ce scop si ce doresc, si m-am prezentat, mai ales, inca de la bun inceput.
Apoi dna Popescu, i-am spus sa mearga la Ambasada, ca acolo va primi viza.
La telefon, persoana din Ambasada a fost ok cu mine, a fost binevoitoare.
Si chiar i-au dat viza, iar dna Popescu mi-a povestit cu incantare : "Vai, draga Olivia, ce om de lume Ambasadorul Algeriei, ce om incantator, nu stii ce frumos vorbeste, povesteste, am stat de vorba si mi-a dat viza ( ma rog, nu el, ci functionarul ambasadei care concret, se ocupa cu asta, de notat ca eu am telefonat la ambasada, si nici nu m-am interesat daca au/ sau nu Consulat, pentru ca nu ma interesa, si de ce nu ma interesa ?
pentru ca Algeria fiind tara cu probleme interne, un fel de dictatura, in aceste conditii eu am trimis-o direct la Ambasada, pentru ca institutiile intr-o dictatura nu functioneaza normal, sau deloc, si la Consulat putea sa fie respinsa ! )
Da, in mod firesc, prin comparatie, daca plecai in Franta, te adresai la Consulatul Frantei pentru viza, dar la francezi, functiona Consulatul si cel putin atat cat se spune ca este, pe acest pamant, democratie, francezii traiau in democratie.
Mai nostim a fost la final, la intoarcerea din Algeria, a dnei Popescu, cand am aflat ca, in realitate Malika Ait Siameur, era DELEGATA, SEFA MARE A FUNDATIEI TERRE DES HOMMES si nu secretara fundatiei, cum avusesem eu convingerea !
Malika, nicio clipa nu s-a dat mare, nici nu mi-a spus ce functie are, iar eu eram convinsa ca vorbesc cu secretara fundatiei TDH Algeria.
In Alger, Malika a insotit-o pretutindeni pe dna Popescu, si am auzit-o vorbind la telefon si povestind cuiva conditiile de viata din Algeria, pe dna Popescu, la intoarcerea ei, pentru ca vorbea de la telefonul " meu", al secretarei fundatiei.
Dar Malika a stat cu ea.
Ii spusesem inainte sa plece : "Dna Popescu, spuneti-i Malikai despre papuceii din piele, ca ea intelegesigur ce vreau eu, ce caut, ma intelege ce doresc" si Malika cu dna Popescu au cumparat papucei din piele.
Ca un fapt foarte bun si pozitiv :
Algerienii - aceia si atunci cand am discutat cu ei - nu au facut ifose, nu s-au dat mari, pentru viza au fost expeditivi, nu au fost nici paranoici si suspiciosi.
Desi, in mare vorbind, se poate spune ca exista arabi cam paranoici.
In acest caz insa, cel putin eu, si atunci, pentru viza dnei Popescu, nu am intampinat probleme de niciun fel.
Sigur ca imprejurarile, contextele, isi au o mare importanta.
Dar te poti lovi de obstacole si daca suni de la fundatia TDH, care are o fundatie TDH si in Algeria.
Mai ales ca, mai tarziu, in toamna anului 2003 am fost la un interviu la Ambasada Algeriei, care cauta o persoana cunoascatoare buna a limbii franceze, ofereau un post in Ambasada.
Si am avut ocazia, eram la interviul pentru angajare, sa vorbesc cu seful Personalului, sau de la Cadre ( azi Resurse Umane ), si el mi-a spus ca in Algeria nu sunt prea receptivi la ONG-uri si fundatii straine.
De altfel, au mai trecut cativa ani si Malika, cu care rar, corespondam, lucra deja la o fundatie algeriana, deci nu mai lucra la fundatia elvetiana TDHla Alger.
Mi se pare ca seful Cadrelor din Ambasada Algeriei spusese chiar ca ei vor sa desfiinteze fundatiile, ONG-urile straine din Algeria.
Nu le mai vroiau.
Noutati nu pot spune ca am.
Cred ca doream sa scriu ceva, la inceput, dar mi-am pierdut ideea.
Mai povestesc eu, de una, de alta, pe parcurs....
Avem soare puternic afara, si totusi inca prea cald nu este....ci cam racoare....
Am citit putin azi, dar cam putin.
Apoi am deschis computerul sa va scriu, pentru ca spusesem ca un cablu nu face bine contact, al monitorului, si daca lipsesc prea mult, sa stiti care e motivul.
Fratele meu a plecat la serviciu, nici nu ma baga in seama.
Mama a spus, i-a spus azi, pe cand ieseam din camera, sa merg in bucatarie : "O vezi ce a dracului este !", am deschis usa, adica m-am intors, am redeschis usa si am intrebat-o : "Cine e a dracului, eu ??? "
Pentru prima data, mama nu a mai spus, in stilul ei din ultimii ani, si in stilul lui Silviu, ca nu despre mine era vorba, ci a recunoscut ca se referea la mine.
olivia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu