Începuturile
comunei Piatra se pierd în negura vremurilor fără a putea stabili cu precizie
de când şi cum s-a stabilit această obşte.
Atestarea documentară a comunei o găsim la începutul
secolului XVI în documentul din 18 aprilie 1533 prin
care domnitorul Vlad Vintilă întăreşte mânăstirii Cutlumuz de la muntele Atos
mai multe sate.
Stabilirea
hotarului înscrie în document martorii între care se regăseşte şi martorul
Bolată din Piatra. Documentul prevede că asemenea hotărnicie s-a făcut şi de
către înaintaşii săi ceea ce înseamnă că satele amintite au existat cu mult
înainte de data menţionată. Elementele de detaliu din document arată că este
vorba de satul Piatra de lângă Suhaia, şi nu despre altă localitate:
“Şi satul Suhaia, hotarul să se ştie care au
pus Basarab Voievod şi hotarnic au fost Râcă portar şi am hotărnicit cu 12
boieri, anume Vanciul din Comişan, Costea şi Dan din Vătăşan, Bolată din
Piiatră, Şerban din Bucureşti (sat dispărut), Razmir
şi Nan din Bereşti şi Dadul şi Micul Crăceşti, Neniul din Sârbul, Mihail din
Mitreşti…”
Vechimea satului Piatra este menţionată şi
de către G.E. Lahovari în Dicţionarul Geografic al României, unde se arată că
satul Piatra este “sat vechi în ţară citat în acte vechi şi în
documente privitoare la moşii”. Existenţa
satului Piatra este în continuare atestată în secolele XVII, XVIII, XIX sub
diferite forme şi mărturii.
În fondul Mânăstirii Cotroceni care a avut
în stăpânire moşia Pieptea, astăzi a comunei, se găsesc diferite acte
de vânzare-cumpărare, cumpărare între boieri sau între aceştia şi mânăstire, în
care este amintită comuna Piatra.Spre exemplu în zapisul lui Cârstea
Pârcălabul către Costin Căpitanul întocmit la 13 mai 1672 se arată că se vând
două răzoare de vie în deal la Piatra. Prin alt zapis, al lui Izlate cu femeia
sa, se vinde lui Vâlcul un răzor de vie la Piatră, la data de 26 septembrie
1681. La rândul său, Vâlcul dă zapis către Mânăstirea Cotroceni în 1685 prin
care îi vinde o vie la Piatra. Zapisul lui Ştefan Pitaru cu fratele său,
întocmit la 13 iunie 1685 atestă vânzarea moşiei Pieptea, Mânăstirii Cotroceni.
În acelaşi spirit este întocmit zapisul lui Nan cu femeia sa către Mânăstirea
Cotroceni prin care îi vinde o vie la Piatra în 1709, martie 25. Satul Piatra
este amintit în 1747 într-un proces dintre Călin Bălescu din Piatra şi Harghie
Călăraş din Roşiorii de Vede pentru moşia gurbăneştilor. Începând cu secolul
XIX atestarea documentară a satului este frecventă în documente sau în
evenimentele vremii, oferindu-se date multiple despre situaţii sociale,
ocupaţii, populaţie, etc. De exemplu, în Catagrafia judeţului Teleorman din
1838, plasa Marginea, vol I găsim date privind numarul familiilor care erau de
310, case erau 257, iar bârnici (n.a. contribuabili) erau 220. În continuare,
satul este prezent în evenimentele de la 1848, 1864, 1877. În evoluţia sa,
Piatra a înglobat şi satul Stejărei. Atestarea documentară a acestui sat o
găsim la 13 iunie 1588 cu ocazia hotărniciei satului Fântânele a carui moşie
“se venea de la Ulmuleţ iar pe Calmaţui în sus până la satul Stejărei”.
După legendă, satul s-ar fi format prin
instalarea pe locul denumit astazi “La Baciul” a unui cioban cu familia lui,
ulterior a mai multor familii care işi îngrijeau turmele. Locul menţionat era
un “ochi” de păşune în pădurea existentă pe aceste locuri. Aşezarea lor s-a
produs mai la vest la nişte stejari de unde, probabil şi denumirea de Stejărei.
Cu timpul, s-au aşezat pe aceste meleaguri şi alţi oameni dar mai la sud de
acest sat, pe locul numit “Mizinele”. De
aici s-au mutat în jurul unor galerii de piatră, pe locul denumit astăzi
“Strangea” pentru a se putea ascunde de invaziile prin surprindere ale cetelor
turceşti.
Chiar şi astăzi se mai păstrează o
asemenea galerie (în Strangea exista o galerie care seamană foarte mult cu o peşteră
iar legenda spune că, în trecut, prin această peşteră exista o galerie care
coresponda cu Măgura Pietrii – aflată la o distanţă de mai bine de 1km). De
altfel, în Dicţionarul Geografic al României de G. Lahovari, se consemnează că
satul se afla mai spre Lisa (la Mizinele) iar în timpul ciumei din 1817 sub
domnia lui Caragea, părăsesc satul şi se adună pe locul unde este astăzi
Piatra. Veridicitatea anumitor părţi din legendă se confirmă şi de topica
folosită în actele (zapisurile) prezentate anterior în care se foloseşte
denumirea satului când Piiatră când Pitrile.
Tot legenda
mai spune că la aflarea veştii că năvălesc păgânii, fetele satului obişnuiau să
işi arunce banii purtaţi la păr în “fântâna lui Duru”
Satul Piatra era aşezat între drumurile
mari ale vremii, respectiv “Drumul lui Traian” care cobora pe cursul Oltului de
peste munţi la Dunăre, cu variantă de la Drăgăneşti Olt – Roşiorii de Vede –
Zimnicea şi “Drumul Sării” care venea de la Ocnele Mari – Piteşti – Costeşti –
Ciolăneşti – Mavrodin -Zimnicea şi era de multe ori martor sau participant
direct la evenimentele de seamă ale ţării. Faptul că prin Piatra treceau
drumuri care se intersectau cu cele menţionate din Roşiori, Peretu, Bogdana,
Suhaia, Zimnicea, era “Drumul Ţintei” iar de la Giurgiu prin Bragadiru –
Izvoarele – Piatra la Turnu Magurele mergea “Drumul Untului” a expus satul la
mai multe întâmpinări, dar a permis şi o evoluţie ascendentă aşezându-l în
rândul satelor mari din ţară.
În secolul XVI, Mihai
Viteazu(1593-1601), susţinut de boierimea antiotomană şi masele populare ridica
din nou steagul luptei pentru independenţă iar satul Piatra este amintit ca
locul unde, în 1594, Mihai Viteazu în drum spre Dunăre, s-a înfruntat cu vreuna
dintre cetele otomane care prădau în permanenţă satele de la nord de fluviu.
Denumirea satului provine de la “piatră”
dar nu se ştie cu exactitate de la care anume “piatră”. Ar putea fi o piatră de
hotar dintre sate sau poate de la depozitele de pietriş care ies la suprafaţă
în punctul “Geroasa”. Cert este că satul purta acest nume înainte de a se muta
pe actuala vatră în jurul pietrelor de la
Strangea.
Aşezarea satului între Giurgiu
În epoca
feudalismului, viaţa economico-socială a comunei se încadrează în evoluţia
generală a judeţului Teleorman, a statului feudal muntean. Viaţa locuitorilor
este dominată de boieri şi mânăstiri. După 1685 pietrenii lucrau pe moşiile
Pieptea, proprietate a Mânăstirii Cotroceni, şi Stariţa – proprietate a
Mânăstirii Ostrov care după 1877 devine moşia satului. Ocupaţia de bază era
agricultura cu cele două ramuri ale sale: cultivarea plantelor şi creşterea
animalelor la care se adaugă stupii de albine.
În
catagrafia judeţului Teleorman din 1838 se atestă că sătenii erau clăcaşi,
având în lucrare 384 pogoane de porumb, 469 pogoane de fân, 297 de grâu, 174 de
orz, 111 pogoane de ovăz. Sunt consemnaţi numai trei patentari (negustori) şi
patru care practicau alte meşteşuguri. Recensământul menţionează şi oameni cu
dezabilităţi fizice, care nu constituiau forţă de muncă: trei ologi, un
dropicat, trei ciungi, doi orbi, doi osebiţi, doi surzi, doi epileptici şi un
mut. Din aceeaşi catagrafie se constată că numele sătenilor de atunci se
pastrează şi astăzi: Maria văduva lui Mardale, Florea Pătraşcu Benga, Dumitru
Velea, Tudor Stoaşă, Nedelea Ion Sfetu, Dude Stoenică, Nicolae Iordache, Voicu
Pene Iorgu, Alexe Dobre, etc.
Se pare că
locuitorii din Piatra aveau predilecţie către creşterea animalelor şi
cultivarea viţei-de-vie. În documentul mai sus menţionat, se precizează că
locuitorul înscris la numărul curent 49 avea şapte cai, trei boi, trei vaci, 15
oi, trei porci şi un pogon de vie, iar cel de la numărul curent 100 dispunea
chiar de 100 de oi. Catagrafia înscrie pe locuitorii din Piatra cu 524 de cai,
446 boi, 479 vaci, 4448 de oi, 274 de capre, 225 de râmători, 100 bivoli, 277
stupi de matcă, 18 pruni, 63 de duzi, şi 192 de pogoane de vie.
În mai
puţin de 10 ani, viaţa satului se schimbă ajungând ca în 1845 satul să aibă 357
familii. Majoritatea locuitorilor erau plugari dar apar şi alte ocupaţii ca de
exemplu: cojocar, cârciumar, croitor, fierar, lăutar şi chiar grădinar. În
acelaşi document se arată că locuitorii aveau de plătit o dare de 30 de lei pe
an prin diferite legiuiri (Pravilniceasca Condică-1780, Legiuirea lui
Caragea-Vodă 1818). Se urmărea să se stabilească noi raporturi între
proprietarii de moşii şi clăcaşi, să impună ţărănimii dependente noi condiţii
de muncă. La acestea se adaugă Regulamentul Organic din 1831 care dă
posibilitatea boierilor şi arendaşilor să extindă suprafeţele cultivate în regie
proprie sau date în arendă în vederea obţinerii unor cantităţi sporite de
cereale, marfă necesară exportului încurajat de înlăturarea monopolului
turcesc. În asemenea condiţii, viaţa ţăranilor clăcaşi va deveni din ce în ce
mai grea.
Pe fondul
drepturilor câştigate în urma Revoluţiei de la 1821 se deschid pentru
Principatele Române posibilităţi mai largi de dezvoltare a relaţiilor
capitaliste de producţie. Sub acest impuls se dezvoltă agricultura. În acest
context, proprietarii de pământuri îşi intensifică exploatarea şi caută să-şi
însuşească o parte cât mai mare din produsele obţinute de pe pământ sau să
lucreze suprafeţe tot mai mari în regie proprie. Cu toate încercările
legiuirilor amintite de a favoriza crearea rezervei cultivate în regie proprie,
nu au putut fi forţaţi clăcaşii să lucreze pentru boieri. La mijlocul secolului
XIX, solul cultivabil al judeţului, deşi făcea parte din domeniul boierilor, se
găsea în cea mai mare parte la dispoziţia clăcaşilor, iar baza producţiei de
cereale era cea ţărănească. Aşa se explică şi situaţia ţărănimii de la Piatra,
care, deşi clăcaşi, deţinea un numar mare de vite. Treptat, în
condiţiile aplicării Regulamentului Organic, şi al arendăşiei, situaţia
ţărănimii de la Piatra se agravează. Mărturiile din arhivă arată că şi la
Piatra arendaşii moşiilor pretindeau de la săteni obligaţii în muncă, bani şi
alte produse în plus faţă de prevederile Regulamentului Organic.
Jalbă din care rezultă abuzurile arendaşilor din Piatra
“ Jeluiesc cinstitei
ocârmuiri pentru Nicolae, feciorul postelnicului Stan, arendaşul moşiei Piatra,
că eu, făcând în duminica trecută nuntă cu un nepot, după poruncă am mers de
mi-am cerut voie să aduc vin şi rachiu pentru nuntă şi după ce am sfârşit
nunta, mi-a rămas rachiu ca o vadră şi jumătate, într-un butoiaş şi vin –
asemenea. Ieri, la
treisprezece zile ale lui decembrie m-am pomenit cu numitul logofăt, cu
slugile, să-mi ia rachiul ce-mi rămăsese. Şi eu m-am rugat să mi-l lase ca-mi
face trebuinţă, să merg la iertăciune, la naşi, după obiceiul creştinătăţii
noastre. El n-a vrut să mă îngăduiască şi s-a pus în silă să-mi ia rachiul. Şi
nu s-a îndestulat numai pe aceasta ci mi-a pus sluga mâna-n barbă de mi-a rupt
barba, care se afla şi legată în basma… Au trecut răzmerţe turceşti şi nici păgânii
nu s-au atins sa-mi rupă barba, iar acum în satul nostru se află înzecite
tiranii. De aceea mă rog cinstitei ocârmuiri să aducă astă faţă la judecată.
Prea plecat, Popa
Mincu – duhovnicul.”
Sursa:
https://piatra.org/2015/10/05/istoricul-comunei-piatra/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu