În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, ( 9 )

În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu,  ( 9 )                  

Vine Mãriuca cu paharul – zdupa-zdupa – de parc-ar aduce cofele de la fantana.

Între timp, bunica a descuiat dulapasul de lemn auriu, cu medalion pictat, de langa fereastrã.

Nepotul vine încetisor la spatele bunicii care umblã în dulap.

Trei rafturi pline de sticle, sticlute, sipuri, flacoane, flaconase, ploscute, albastre, verzi, trandafirii ; cutii, cutiute, pachete, pachetele, gavanosele [ gavanoshele ]...

Mare lucru nu-i de vazut.

Dar mirosul dulapasului e tulburãtor.

Ca si mânile bunicei, miroasã a turte de migdale cu apã de flori, si încã a ceva.

A ce ?

Nepotul cautã, cautã, - parcã prin amintiri...

Bunica a gãsit pachetelul cu sare-amarã.

-         Hop si tu ca musca la arat, - zice ea, dând cu ochii de nepot.

-         Ce e în dulap, bunicã ?

-         Spiteria mea. Am de toate, - amenintã ea ; si pentru tine.

“Tzatza” a înviat cu sare-amarã.

Odatã si Mãriuca s-a vãetat cã moare, chemând-o pe mãmuca.

Bunica iar a umblat la spiterie [ shpitzerie ], si iar nepotul a fost ca musca la arat.

N-a mai murit nici Mãriuca.

Altãdatã nepotul s-a plâns cã-l supãrã un cos.

-         Hai la spiterie, bubosule. Îti iesã pacatele. Închide ochii sã te dreg.

I-a pus bunica ceva, cu vârful unui dop de sticlã ; o pecete rece, din ce în ce mai rece. Si cosul s-a uscat.

-         Cum se cheamã, bunicã, doctoria matale ?

Bunica nu i-a rãspuns îndatã.

S-a uitat la nepot cu încruntare si adâncire, vrând parcã sã se încredinteze dacã-i vrednic de un astfel de secret. Apoi a spus scurt :

-         Afion.

Nepotul nu stie dacã “Afion” e numele unei doctorii, sau o glumã de-a bunicei.

Dar a pãstrat cuvântul care-i va aduce aminte ca o vorbã magicã, dupã ani si ani, de mirosul acela de turte de migdale cu apã de flori, poate si de bomboane englezesti, si de mai ce ? si de mai ce ? al spiteriei bunicei, - miros pe care niciodata nu-l va regãsi printre parfumurile pamantului.

O vorbã de-a bunicei

-         I-auzi !

Bunicul s-a oprit cu gazeta în mijlocul etacului.

Începe sã citeascã din nou, cu glas si mai tare, articolul despre Vasile Alecsandri.

Bunica si bunicul l-au cunoscut pe “Conu’ Vasile”.

Vorbesc despre el numai cu preamãrire.

-         Auzi, Elencu ?

-         Aud.

“Tinerelul” de la gazetã îl ia foarte de sus pe Vasile Alecsandri.

A fost-zice el -, i-a trecut vremea, nu mai este.

-         Auzi, Elencu ?

-         Aud.

Bunicul citeste c-un tremur în glas.

Nu poate isprãvi.

-         Cum de rabdã pamantul pe-un astfel de ticalos ?

-         Stai binisor, Alecule, - îl potoleste bunica. Ia sa vã spun eu una. O stiu de la babaca. Era pe vremea ceea un doctor mare la Iesi, da’foarte betiv. Într-o noapte îl ia la un bolnav, chiar de la crâsmã. Se duce doctorul de voie, de nevoie, si cum dã cu ochii de bolnav, dã sã-i ia pulsul. « Mãi », îi spune el, « n-ai nimica. Te-ai îmbãtat ca un porc. » Si dã sa plece. “Stai, domnule doctor”, îi spune omul, “cã nici n-ai pus mâna pe mine. Ti-ai luat pulsul dumitale”... Asa-i si cu condeierul tãu de la gazetã, Alecule. El îi prost, nu Conu’Vasile...

Bunicul respirã adânc si zâmbeste împcat.

-         Desteaptã mai esti mata, Elencule.

O filã veche

Are bunica în etac, chiar langa patul ei, un scrin cu trei saltare.

Deasupra scrinului e icoana Maicii Domnului, cu candela mereu aprinsã.

Nepotul n-a vazut-o niciodata pe bunica umbland la vreun saltar.

În schimb, ea singurã, cu mâna ei, îngrijeste straiul de nuc al scrinului.

Îl sterge de colb, îi lustruieste încuietorile, si o datã pe saptamana îi dã luciu proaspãt, frecându-l cu o peticã plinã de rumegus de miez de nucã.

-         Bunicã, nu vrei sa-ti ajut ?

Nu-i raspunde.

Parca nici nu l-a auzit de-acolo unde-i ea, departe.

Freacã bunica, dã si dã si dã si dã, suflând si dând, pana ce-i picurã fruntea.

-         Bunicã, nu mai poti. Lasã-mã pe mine.

Bunica îsi îndreaptã trupul, se uitã la nepot, apoi la scrin, îsi scoate ochelarii, închide ochii, si-si trece dosul palmei peste fatã, apãsat, ca tãranii dupã ce-au prãsit în arsitã.

-         Ce tii mata în scrin, bunicã ?

Nu-i raspunde.

Iar incepe sa-l lustruiascã.

Dupa ce-a ispravit, se asazã pe marginea patului.

Scrinul luceste ca o violinã atunci scoasã din culcusul ei de catifea si piele de cãprioarã.

Ar vrea parca sa cânte lemnul scrinului.

Bunica potriveste mucul candelii si ofteazã.

*

Bunica face pâne la bucãtãrie.

Bunicul stã si tace.

Nepotul stã si tace.

Azi-noapte a fost senin de ger, cu un tãius de lunã nouã.

Ferestrele au ars alb, cu scântei.

Au scârtâit în tãcere strãvezie pasii – cui ? – pe omãtul Cãii Laptelui.

Ca sã nu uite soba cã afarã-i ger, etacul a fãcut din motan nod alb la picioarele bunicului.

Dar dimineata s-a înnourat.

Zborul ciorilor a desfrunzit parc-o pãdure de mangal, pe cer, pe brazi si pe acoperisuri.

S-a început sã ningã vechi.

Bunicul si nepotul se uitã pe fereastrã.

Nu-i vânt deloc.

Trece câte-o cioarã cu fustã neagrã, râsnind.

E lene.

Somn în fiecare fulg.

Bunicul îsi scoate verigheta de pe dege, o priveste în luminã, citeste inscriptia, pune verigheta la loc pe deget si iar se uitã la fulgi.

Dar astazi mânile bunicului si-au pierdut linistea lor blajinã.

Asteapta ceva ?

Cautã ceva ?

Doresc ceva ?

Bunicul nici nu citeste gazeta, nici nu face pasientã feritã de amestecul bunicei, nici nu umblã la casa de fier, nici nu dezmiardã blana motanului.

Bunicul e si nu e în etac la fereastra cu fulgi.

Se uitã si vede altceva decat ce vede nepotul.

Mânile bunicului parcã s-ar hotãrî sã zboare.

Se ridicã pe genunchi, pornesc, cad, iar se ridicã.

Bunicul se scoalã, se duce la scrinul bunicei, care luceste castaniu, si stã ca în fata unei usi închise.

-         Ce-i acolo, bunicule ?

-         Jucãriile ei, cãrtile ei, papucasii ei, de lânã...

“Papucasii ei de lânã” ?

Dar bunicii n-au avut decat un copil, pe tata.

Nepotul îsi aduce aminte de Nãnoaia, privindu-l pe bunic, si i se strânge altfel inima.

-         Eu o pieptãnam, - spune bunicul. Avea pãr dulce si mãtãsos cum ai mata, drãgutã.

-         Cine, bunicule ?

-         Fata noastrã.

-         Sora tatei ?

-         Da, drãgutã. Era mai mare decat bãietelul. Avea nouã ani. Iarna o duceam la fereastrã si desena cu degetul ei cãsute ca la tarã... Mânile bunicului piaptãnã luciul lemnului mort.

Nepotul, care seamãnã la pãr cu fata bunicilor, simte cã-i o oglindire a celor care nu-s.

Fereastra cu ninsoare e o filã veche din cartea îngerilor.

Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia  Biblioteca Pentru Toti Copiii,  Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979