Sfantul Ioan cel Milostiv si Cuviosul Nil Pustnicul (CrestinOrtodox.Ro)
12 noiembrie
Sfantul Ioan cel Milostiv
Sfantul Ioan a fost fiul lui Epifanie ighemonul, care era
de neam din Cipru. El, fiind crescut din tinerete cu buna invatatura, avea
inradacinata in inima sa frica de Dumnezeu, care ii era inceputul
intelepciunii. Ajungand in varsta, a fost silit de parintii sai sa-si ia femeie
cu care a si avut copii. Nu dupa multa vreme s-a lipsit intii de fii, apoi s-a
desfacut si de legatura insotirii; ca mai intii au murit fiii, iar dupa aceea
s-a dus si sotia pe urma lor. Asa a voit Dumnezeu ca Ioan sa se desfaca de
robia trupeasca si sa primeasca viata duhovniceasca.
Deci, fiind slobod, multumea lui Dumnezeu, Caruia, de
atunci inainte, a inceput a-I sluji mai cu sarguinta si fara impiedicare,
indeletnicindu-se necontenit cu rugaciunea si cu toate lucrurile placute Lui;
dar mai ales era milostiv catre toti cei ce sufereau de nevoi si saracie. Deci,
pentru niste fapte bune ca acestea, l-a preamarit Dumnezeu intre oameni, si nu
numai de catre cei deopotriva cu dansul ci si de imparat era cinstit si slavit.
Iar cand scaunul Patriarhiei de Alexandria era fara pastor, imparatul Iraclie,
dupa randuiala lui Dumnezeu, a inaltat pe acea treapta pe Ioan, care, desi nu voia,
dar mai apoi s-a plecat a primi hirotonia si s-a facut pastor al Bisericii
Alexandriei.
Incepand a paste oile lui Hristos cele cuvantatoare, mai
intii s-a sarguit a-si curati turma de eresuri, care atunci incepusera a se
semana de un oarecare Petru, ce se poreclea Fulon si Cnafeiul, patriarh
mincinos al Antiohiei. Acesta a indraznit a adauga cuvinte de hula la cantarea
cea intreit sfanta, zicand: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara
de moarte, Care Te-ai rastignit pentru noi, miluieste-ne pe noi", ca si
cum ar fi patimit Dumnezeirea in Domnul nostru Iisus Hristos.
Aceasta hula eretica inlaturand-o Sfantul Ioan, s-a
intors spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu si spre facerea de bine a
oamenilor saraci si scapatati. Caci nu lasa pe nimeni sa plece de la dansul
desert si mihnit, ci dadea milostenie tuturor celor ce aveau nevoie si pe toti
cei intristati ii mangiia nu numai cu cuvantul, ci si cu lucrul, pe cei
flamanzi saturandu-i, pe cei goi imbracandu-i, pe cei robiti rascumparandu-i si
slobozindu-i, iar pentru cei bolnavi si straini avand purtare de grija.
Milostenia lui era ca un riu ce curge neincetat cu indestulare si pe toti cei
care asteptau ajutor de la dansul, nu-i departa.
La inceputul pastoriei sale a chemat pe iconomii
bisericii si le-a poruncit, zicand: "Sa umblati prin toata cetatea si
sa-mi scrieti pe domnii mei". Iar iconomii
l-au intrebat: "Care sunt domnii tai, stapane?" Raspuns-a patriarhul: "Cei pe care voi ii numiti
saraci si nevoiasi, aceia sunt domnii mei; pentru ca ei pot sa ma duca la
locasurile cele vesnice si sa-mi dea tot felul de ajutor spre mantuire".
Deci au mers iconomii si au scris pe toti saracii pe care i-au aflat prin ulite
si prin bolnite in numar de sapte mii si cinci sute. Tuturor acestora, Sfantul
Ioan le-a randuit ca sa li se dea din averea bisericilor cate un mertic pe
fiecare zi, pentru hrana.
In acea vreme persii se razboiau asupra Siriei si au ars
Sfanta Cetate a Ierusalimului, luand si cinstitul lemn al Sfintei Cruci si pe
multi crestini i-au dus in robie. Atunci fericitul Ioan a trimis corabii cu
griu si cu aur ca sa rascumpere pe cei robiti si sa ajute celor ce erau in
nevoi. Astfel, pe multi, cu milostivirea sa, i-a scos din robie si din
legaturi, izbavindu-i din nevoi. Dar pentru ca nu putea fiecare a veni si a se
apropia de dansul fara impiedicare, pentru ca nu-i spuneau slugile despre toti
care veneau la dansul, de aceea si-a ales doua zile pe saptamana, miercuri si
vineri. In aceste zile statea in usile bisericilor impreuna cu oarecare barbati
cinstiti, dand voie fiecaruia sa vina la dansul, sa-i asculte plangerea si sa
judece pricinile ce se intamplau intre frati.
Astfel, izbavea pe cei napastuiti si aducea pace intre
oameni, zicand: "De vreme ce mie intotdeauna imi este libera intrarea la
Domnul Dumnezeul meu si vorbesc cu Dansul prin rugaciune si cer orice voiesc,
apoi pentru ce sa nu dau voie si eu aproapelui meu sa vina la mine fara opreala
ca sa-mi povesteasca nevoia sau strambatatea sa si sa ceara de la mine orice
voieste? Se cade a ne teme de Cel ce a zis: Cu ce masura veti masura cu aceea
se va masura voua.
Iar daca s-ar fi intamplat candva fericitului de n-ar fi
venit nimeni la dansul, nici n-ar fi cerut cineva ceva de la el, atunci pleca
intristat si cu lacrimi se intorcea la casa sa. Si-l intrebau uneori unii,
pentru ce se intristeaza si se mihneste? El le raspundea: "Acum smeritul
Ioan n-a cistigat nimic si nici n-a adus ceva lui Dumnezeu pentru pacatele
sale". Iar fericitul Sofronie, prietenul lui, mangiindu-l, zicea:
"Astazi, cu adevarat ti se cade, parinte, sa te bucuri pentru ca oile tale
vietuiesc in pace, fara prigonire si fara gilceava, ca ingerii lui
Dumnezeu".
Odata ispravnicul bisericii i-a vestit cum ca niste
fecioare imbracate bine, stau in mijlocul saracilor si cer milostenie. Deci,
l-au intrebat daca se cade sa dea milostenie acelor fecioare ca si celorlalti
saraci. Patriarhul le-a raspuns, zicand: "Daca sunteti robi ai lui Hristos
si ascultatori ai smeritului Ioan, sa dati asa precum a poruncit Hristos,
necautand in fata, nici intrebind de viata celor care iau de la voi. Si sa
stiti ca nu dam din ale noastre ci din ale lui Hristos; deci, sa dam precum a
poruncit El. Iar daca socotiti ca nu va fi de ajuns averea Bisericii pentru
atit de multa milostenie, eu la putina voastra credinta nu voiesc a fi partas.
Pentru ca cred lui Dumnezeu ca de ar veni in Alexandria saracii din toata lumea
ca sa ia milostenie de la noi, averea bisericii tot nu se va imputina".
Apoi le-a povestit un fapt pentru lepadarea putinei lor
credinte: "Cand eram in Cipru, zice el, fiind de cincisprezece ani, pe
cand dormeam intr-o noapte, mi s-a aratat o fecioara foarte frumoasa si bine
imbracata avand cununa de maslin pe capul ei. Stand aproape de patul meu, m-a
atins la piept si, desteptandu-ma, am vazut-o pe dansa nu in somn, ci aievea
stand inaintea mea. Apoi am intrebat-o pe dansa, cine este si cum a indraznit a
intra la mine, pe cand eu dormeam. Iar ea cautand spre mine cu ochi veseli si
cu fata luminata, zimbind, a zis: "Eu sunt fiica cea mare a Marelui Imparat
si cea dintii intre fiicele lui".
Auzind eu acestea, m-am inchinat ei. Iar ea a inceput iarasi a grai catre mine asa: "Daca
ma vei face prietena, eu iti voi mijloci un mare dar de la Imparat si te voi
duce inaintea Lui, pentru ca nimeni nu are indrazneala la Dansul mai mult decat
mine. Eu L-am pogorit pe Dansul din cer pe pamant si L-am facut a se imbraca in
trup omenesc". Acestea zicand, s-a
facut nevazuta. Si m-am mirat de acea vedenie. Apoi cugetand, am zis in mine:
"Cu adevarat, milostenia mi s-a aratat mie in chip de fecioara, caci o
vadeste cununa cea de maslin de pe capul ei, care este semnul milosteniei si
marturisesc chiar cuvintele graite de fecioara aceasta, caci a zis: "Eu am
pogorit pe Dumnezeu din cer pe pamant si L-am facut a Se intrupa". Pentru
ca Ziditorul, vazand pe om pierind, a voit sa-l izbaveasca, nefiind indemnat de
nimic altceva, decat numai de milostivire. Si plecand
cerurile, S-a pogorit ca sa miluiasca zidirea Sa. Deci, mai vartos decat toate,
se cuvine a avea milostenie catre cei de aproape si a da cat de multa
milostenie, daca voieste cineva sa afle mila de la Dumnezeu".
Astfel graind in mine, indata m-am sculat si am mers
catre biserica singur, cand se lumina de ziua. Si mergand, am aflat pe cale un
sarac gol, tremurand de frig; deci m-am dezbracat de haina si am dat-o celui
sarac, zicand in mine: "Acum voi cunoaste de este adevarat ceea ce am
vazut sau este inselaciune". Si am mers mai departe. Deci, mai inainte
pana a nu ajunge eu la biserica, m-a intampinat un om imbracat cu haine albe si
mi-a dat in mana o legatura ce avea intr-insa o suta de galbeni si mi-a zis:
"Primeste aceasta, prietene".
Iar eu am luat-o cu bucurie, insa indata m-am cait ca
i-am luat, caci nu-mi erau de trebuinta acestia si m-am intors vrand sa-i dau
inapoi celui ce mi-i daduse, dar nu l-am mai vazut. Si cautandu-l cu
dinadinsul, nu l-am mai aflat. Atunci am cunoscut ca ceea ce am vazut a fost
adevarat, iar nu inselaciune. Din acea vreme orice am dat saracului, ispiteam
daca imi va da Dumnezeu insutit, precum a zis. Si ispitind de multe ori, am
aflat ca asa este; iar mai pe urma am zis in mine: "Inceteaza, suflete al
meu, de a mai ispiti pe Domnul Dumnezeul tau".
Mergand Sfantul sa cerceteze pe bolnavi - pentru ca de
doua sau de trei ori pe saptamana cerceta pe cei bolnavi -, l-a intampinat pe
el un strain si i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale sa-i dea
sase arginti. Deci, luand strainul argintii, s-a dus. Si vrand sa ispiteasca
indurarea Sfantului, si-a schimbat hainele si alergand pe alta cale, iarasi a
intampinat pe fericitul Ioan si l-a rugat, zicand: "Miluieste-ma, stapane,
ca sunt robit". Iar el iarasi a poruncit slugii sale ca sa-i dea sase
arginti.
Apoi sluga a zis stapanului la ureche: "Stapane,
acesta este saracul acela care a luat mai inainte sase arginti". Iar
patriarhul s-a facut ca si cum n-ar fi auzit si a poruncit sa-i dea. Strainul,
luand si a doua oara milostenie, iarasi si-a schimbat hainele sale si a
intampinat pe patriarhul pe alta cale, cersind si a treia oara milostenie de la
dansul. Iar sluga a zis catre patriarh: "Stapane, acesta este tot acela
care a luat de doua ori cate sase arginti si acum cere si a treia oara".
Atunci fericitul a raspuns slugii, zicand: "Da-i lui doi arginti, ca nu
cumva sa fie Hristosul meu, Care ma ispiteste pe mine!"
Un negustor oarecare, a carui bogatie se inecase in mare
si saracise foarte mult, ruga pe Sfantul sa-i ajute, fiind in mare saracie; iar
Sfantul i-a dat lui cinci litre de aur. Acela, luand aurul, a facut cu dansul
multa negustorie; apoi, suindu-se intr-o corabie, a plecat spre alte cetati.
Dar, pornindu-se furtuna pe mare, i s-a inecat corabia a doua oara si numai
singur a scapat cu viata.
Si a venit iarasi la Sfantul Ioan, vestindu-l despre ceea
ce i s-a intamplat. Iar Sfantul a zis catre dansul: "Ai avut tu si alt aur
strans cu nedreptate si l-ai amestecat cu aurul Bisericii care ti l-am dat eu;
pentru aceea ai pierdut si pe unul si pe altul". Si iarasi i-a dat aur
indoit, ca la zece litre. Dar si a treia oara a patimit aceeasi rea intamplare
negustorul acela, caci toata marfa lui s-a inecat in mare si acum nu mai
indraznea sa se arate patriarhului, ci sezand in casa sa se tanguia,
presarandu-si capul sau cu cenusa, voind sa se piarda singur pe sine.
Instiintandu-se despre aceasta Sfantul Ioan, a chemat pe
negustorul acela si a zis catre dansul: "Pentru ce slabesti in curaj?
Nadajduieste spre Dumnezeu si nu te va lasa pe tine; si mi se pare ca pentru
aceea ti s-a intamplat aceasta, de vreme ce corabia ai cistigat-o cu nedreptate".
Acestea zicand, a poruncit sa-i dea o corabie a Bisericii plina de griu, apoi
l-a eliberat pe el. Iar negustorul, luand corabia cu griu, cea data lui, a
pornit pe mare si deodata s-a ridicat vant puternic ce ducea corabia spre alta
tara. Negustorul, vazand in vedenie pe facatorul sau de bine, Sfantul Ioan cel
Milostiv, Patriarhul Alexandriei, stand la carma si indreptand corabia, avea
mare nadejde caci, cu rugaciunile lui, va iesi la bun sfarsit calatoria sa.
Mergand douazeci de zile si douazeci de nopti, a sosit la
tarm in Britania. Atunci era in tara aceea foamete mare, dar instiintandu-se
poporul ca a venit in cetatea lor o corabie cu griu, s-a bucurat foarte mult si
a inceput a cumpara. Deci, negustorul acela a inceput a vinde griul cu pret,
luand pentru jumatate aur si pentru jumatate plumb curat; si, intorcandu-se, a
venit la Decapoli, unde voia sa vanda plumbul, dar pe care l-a gasit prefacut
in aur. Si asa, imbogatindu-se, s-a intors cu bucurie in Alexandria, spunind
tuturor acea minune ce se facuse, din mila si cu rugaciunile Sfantului Ioan.
Sfantul mergand odata la biserica, s-a apropiat de dansul
un barbat cinstit si de bun neam, caruia ii furasera talharii toata averea si
era intr-o mare saracie. Deci patriarhul, milostivindu-se spre acel om cinstit
si slavit, care deodata a ajuns sarac dintr-atita bogatie, a spus slugii sale
la ureche, ca sa zica iconomilor Bisericii sa dea omului aceluia cincisprezece
litre de aur. Vazand iconomii ca este aur putin in vistieria bisericii, n-au
ascultat porunca patriarhului si au dat omului aceluia numai cinci litre, iar
cele zece le-au oprit.
Intorcandu-se patriarhul de la biserica la casa sa, s-a
apropiat de dansul o doamna foarte bogata si slavita si a dat in mana lui o
hirtie in care scria ca daruieste bisericii cinci sute de litre de aur. Luand
patriarhul hirtia si citind-o, a cunoscut prin darul Duhului Sfant care era
intr-insul, cum ca femeia aceea n-a dat tot cat pusese in mintea sa ca sa dea -
caci asa a vrut Dumnezeu -, fiindca nici iconomii n-au dat omului celui sarac
cat poruncise sa-i dea, adica cincisprezece litre.
Venind Sfantul in casa, a chemat pe iconomi si i-a
intrebat: "Cat ati dat omului celui pradat de talhari?" Iar ei au
mintit, spunind: "Cincisprezece litre, precum ai poruncit, stapane".
Insa Sfantul, dand pe fata minciuna, scumpetea si neascultarea lor, a zis catre
dansii: "De la voi sa ceara Dumnezeu o mie de litre de aur, pentru ca
aceasta doamna binecredincioasa a vrut sa ne dea o mie cinci sute de litre de
aur. Dar de vreme ce voi, neascultandu-ma pe mine, ati oprit zece litre, pentru
aceea a sfatuit Dumnezeu pe aceasta femeie ca sa opreasca o mie de litre. Iar
daca nu ma credeti pe mine, singuri veti cunoaste cu dinadinsul. Apoi indata a
chemat pe acea cinstita doamna si a intrebat-o inaintea iconomilor, zicand:
"Spune-ne noua, doamna, cat aur ai gandit sa aduci, din dragostea ta cea
catre Dumnezeu!"
Femeia, vazand ca hotararea ei nu s-a tainuit de catre
Sfantul, a zis: "Cu adevarat, stapane, mai inainte cu cateva zile am scris
pe hirtie ca sa dau in sfintele tale miini o mie cinci sute de litre de aur.
Iar a doua zi am desfacut hirtia si am aflat, nu stiu cum, ca era stearsa mia
si numai cinci sute ramasesera. Deci am gandit in mine ca Domnul nu binevoieste
ca sa dau mai mult aur in miinile sfintiei tale, decat numai cinci sute de
litre, si asa am facut". Acestea auzind iconomii s-au
temut foarte si s-au rusinat. Apoi, cazand la picioarele
sfantului, isi cereau iertare.
Odata, din cauza navalirii celor de alt neam, s-a strans
multime mare de popor in Alexandria si s-a facut foamete mare. Iar Sfantul
Ioan, hranind multime de popor, a cheltuit toata averea bisericii si inca a
ramas dator cu o mie de litre de aur. Acolo era un cleric care luase a doua
femeie, dupa moartea celei dintii. Si, neputand a se invrednici de o mai mare
treapta, a scris catre patriarhul astfel: "Am mult griu pe care voiesc a-l
da lui Hristos prin miinile tale si inca mai fagaduiesc si o suta cincizeci de
litre de aur, numai fa-ma diacon". Iar Sfantul, chemandu-l, l-a certat pentru
precupetia celor sfinte, zicand: "Cunoaste-ti pacatul tau si teme-te de
pedeapsa lui Gheezi, caci Dumnezeu este puternic ca si fara griul si aurul tau
sa ne hraneasca in vreme de foamete". Astfel graind Sfantul catre cleric,
a venit un vestitor, spunindu-i ca au sosit din Sicilia doua corabii
bisericesti cu mult griu. Auzind patriarhul, a cazut in genunchi multumind lui
Dumnezeu, care nu lasa pe cei ce nadajduiesc spre Dansul.
Acum sa vorbim ceva si despre blandetea, smerenia si
bunatatea Sfantului Ioan.
Doi clerici au fost certati pana la o vreme, pentru o
oarecare greseala. Deci unul dintre dansii, smerindu-se, s-a cait iar celalalt
mai mult s-a razvratit si maniindu-se asupra patriarhului, mai multa rautate
facea. Iar patriarhul auzind aceasta, a vrut sa-l cheme la sine, sa-l
imblanzeasca si sa-l invete cu cuvinte bune ca sa inceteze cu rautatea sa. Insa
a uitat a face aceasta, asa voind Dumnezeu, ca sa se arate mai mult smerenia
Sfantului spre folosul tuturor.
Odata, savarsind in biserica intr-o zi insemnata jertfa
cea fara de sange, si-a adus aminte de clericul acela care era maniat asupra
lui. Apoi si-a adus aminte si de cuvintele lui Hristos scrise in Evanghelie:
"Daca vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca
fratele tau are ceva asupra ta, lasa darul tau acolo inaintea altarului si
du-te mai intii de te impaca cu fratele tau". Deci, departandu-se putin de
la altar, a chemat pe clericul acela si a cazut la picioarele lui, cerand
iertare de la dansul. Atunci s-a spaimantat clericul vazand smerenia
patriarhului sau si a cazut si el la picioarele Sfantului, cu plangere cerand
iertare. Astfel impacandu-se Sfantul Ioan cu clericul sau, s-a intors la altar
si cu indrazneala a savarsit dumnezeiasca jertfa, zicand: "Iarta-ne noua greselile
noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri". Iar clericul acela indreptandu-se, a vietuit cu placere
de Dumnezeu si dupa aceasta s-a invrednicit de treapta preoteasca. Apoi Sfantul Ioan a mai aratat si alt chip de blandete.
Un nepot al lui cu numele Gheorghe, a fost defaimat de
unul din locuitorii Alexandriei, cu cuvinte urite si de ocara. Deci, Gheorghe
venind la fericitul Ioan, unchiul sau, se jeluia asupra omului care-l ocarase
pe el. Iar patriarhul, vazand pe nepotul sau foarte tulburat si voind sa
imblanzeasca mania lui si sa-l mangiie, ca si cum s-ar fi maniat asupra celui
ce-l ocarase, a zis: "Dar cum a indraznit acel om de neam prost a ocari pe
iubitul meu nepot? Bine este cuvantat Dumnezeu ca ma voi razbuna asupra
defaimatorului aceluia si-i voi face un lucru ca acela incat se va mira toata
Alexandria". Cu aceste cuvinte, mangiindu-se putin Gheorghe, s-a mai
linistit si a mai incetat din plans.
Dupa aceasta, Ioan cel cu adevarat bland si smerit cu
inima, a inceput a grai catre Gheorghe astfel: "Iubite fiule, daca voiesti
a te numi nepot al meu, apoi fii gata a rabda nu numai defaimari ci si rani, si
a le ierta toate pentru Dumnezeu. Daca voiesti sa te arati de bun neam, apoi nu
din sange ci din faptele cele bune cauta neamul cel bun; pentru ca acela este
de neam bun care nu se impodobeste cu slava stramosilor ci cu faptele cele bune
si cu viata placuta lui Dumnezeu. Acestea si mai multe ca acestea graind
Sfantul Ioan catre nepotul sau, a chemat pe ispravnic si i-a poruncit sa nu ia
bir bisericesc de la omul care-l ocarase pe Gheorghe, nepotul sau, bir ce era
dator a-l da in fiecare an, ci sa-l lase liber. Astfel a facut Sfantul Ioan
omului aceluia, precum a fagaduit, adica lucrul de care s-a mirat toata
Alexandria, cum spusese el. Pentru ca in loc de razbunare si de pedeapsa, a
aratat facere de bine catre dansul.
Fericitul Ioan, vrand ca totdeauna sa aiba pomenirea
mortii inaintea sa, a poruncit sa i se zideasca un mormant, insa nu desavarsit.
Apoi a poruncit mesterilor ca in toate zilele de praznice mari sa vina la
dansul si inaintea tuturor sa-i zica cu mare glas: "Stapane, mormantul
pana acum nu s-a savarsit; deci porunceste ca sa-l savarsim, caci moartea vine
ca furul si nu stii in ce ceas va sosi". Astfel isi punea Sfantul Ioan inaintea
sa pomenirea mortii si totdeauna se pregatea pentru moarte.
Intr-una din zile a venit un boier bogat la Sfantul si
vazand asternutul lui invelit cu un acoperamant sarac, mergand la casa sa, i-a
trimis o plapuma al carei pret era de treizeci si sase de galbeni si a rugat pe
Sfantul sa se acopere cu acea plapuma. Patriarhul, nevrand ca sa necajeasca pe
acel boier, pentru rugamintea lui, a primit plapuma si numai intr-o noapte s-a
acoperit cu ea. Apoi isi zise:
"Amar tie, ticaloase Ioane, ca te acoperi cu plapuma
de mult pret, iar saracii, fratii lui Hristos, pier de ger. Citi sunt care
innopteaza fara acoperamant in vant si in frig si abia au cate o rogojina sau
cate o mica zdreanta? Citi sunt care se culca goi pe gunoaie si tremura de
frig, apoi fiind flamanzi, nu dorm toata noaptea si mor de frig? Vai mie, citi
saraci sunt care doresc ca Lazar sa se sature din faramiturile ce cad din masa
mea! Vai mie, citi straini si nevoiasi sunt in cetatea aceasta care nu au unde
sa-si plece capul, ci afara stau toata noaptea si patimind, multumesc pentru
toate Stapanului Hristos! Iar tu, Ioane, vrand sa dobindesti odihna cea
vesnica, petreci in rasfatare si toate le ai dupa placere! Vietuiesti in casa
frumoasa, porti haine moi, bei vin, maninci peste ales si, pe langa acestea toate,
te-ai acoperit cu plapuma de mult pret. Ce mai nadajduiesti in veacul ce va sa
fie? Cu adevarat iti zic, ticaloase Ioane, nu vei dobindi imparatia cea
vesnica, ci vei auzi ca bogatul acela, ai primit binele in viata ta, iar cei
saraci au primit cele rele. Binecuvantat sa fie Dumnezeu, ca in celelalte nopti
smeritul Ioan nu se va mai acoperi cu aceasta plapuma, ci saracii si nevoiasii
se vor indestula cu pretul ei".
Facandu-se ziua, indata a trimis plapuma la targ sa o
vanda, ca astfel, cu pretul ei sa cumpere haine saracilor. Iar cand era sa
vanda plapuma s-a intamplat de a trecut pe acolo chiar boierul care daruise
acea plapuma fericitului Ioan. Si vazand ca se vinde, a cumparat-o el si iarasi
a trimis-o lui Ioan, rugandu-l s-o tina pentru trebuinta sa. Sfantul, luand-o
iarasi, a trimis-o ca s-o vanda. Dar boierul vazand-o, din nou a cumparat-o si
a trimis-o lui Ioan, rugandu-l sa se acopere cu ea. Ioan a trimis-o pentru a
treia oara ca sa fie vanduta dar boierul, si de astadata cumparand-o, a trimis-o
iarasi lui Ioan. Dupa acestea Sfantul Ioan a trimis la boierul acela, zicand:
"Vom vedea cine din noi se va supara mai intii, eu vanzand-o, sau tu
cumparand-o si iarasi dandu-mi-o". In felul acesta Sfantul Ioan a luat
mult aur de la acel boier pentru folosul saracilor.
Fericitul acesta stia sa induplece si pe cei avari spre
milostenie si pe cei iubitori de argint sa-i intoarca spre iubirea de saraci.
Caci stiind un episcop cu numele Troil, foarte iubitor de argint, l-a luat
odata impreuna cu sine la bolnita (spital) ca sa cerceteze pe cei saraci si
bolnavi. Cunoscand Sfantul ca Troil are la sine aur, a zis catre dansul:
"Parinte Troile, acum este randul tau sa mangii pe acesti frati saraci,
dandu-le milostenie". Iar Troil, desi nu voia in sine, totusi de rusine,
ca sa nu se arate avar, a dat tuturor milostenie, incepand de la cel dintii
pana la cel mai de pe urma si a desertat treizeci de litre de aur. Iar dupa
aceasta s-a cait si s-a necajit pentru ca impartise saracilor atita aur.
Venind acasa s-a culcat pe pat, bolnav si foarte mihnit
pentru aurul dat. Iar Sfantul Ioan a trimis dupa dansul, chemandu-l la masa,
dar fiind suparat n-a mers, vestind pe Sfantul Ioan ca este bolnav. Ioan,
cunoscand pricina bolii sale - caci se imbolnavise pentru aur -, a luat cu sine
treizeci de litre de aur si a mers ca sa cerceteze pe Troil. Venind la dansul,
i-a zis: "Iata, ti-am adus aurul pe care in spital l-am luat imprumut de
la tine. Deci ia-l si scrie-mi cu mana ta, ca sa am eu de la Domnul acea plata,
care era sa fie a ta pentru aurul ce l-ai impartit". Iar Troil, vazand
aurul s-a bucurat si luandu-l, indata s-a facut sanatos, si, sezand a scris
astfel: "Dumnezeule milostive, da plata stapanului meu Ioan, Patriarhul
Alexandriei, pentru treizeci de litre de aur pe care l-am impartit saracilor,
pentru ca el mi i-a inapoiat".
Aceasta scrisoare a lui Troil primind-o Sfantul Ioan, l-a
luat si pe el cu sine la masa si l-a ospatat, iar in inima sa se ruga in taina
catre Dumnezeu pentru el, ca sa-i schimbe acea iubire de argint. In noaptea
viitoare, Troil a vazut in vedenie o curte foarte frumoasa a carei podoaba era
negraita, iar deasupra usilor era scris astfel, cu litere de aur: "Locasul
si odihna cea vesnica a lui Troil episcopul". Si s-a bucurat Troil de
casele frumoase ce i se pregatisera.
Dar indata s-a aratat un barbat infricosat, ca si cum ar
fi fost un postelnic imparatesc, si a zis catre slugi: "Domnul a toata
lumea a poruncit sa stergeti acea scrisoare de deasupra"; si indata
slugile au sters-o. Si cel care s-a aratat, a zis iarasi catre slugi:
"Scrieti astfel: Locasul si odihna cea vesnica este a lui Ioan,
Arhiepiscopul Alexandriei, pe care si-a cumparat-o cu treizeci de litre de
aur". Si desteptandu-se Troil din somn, s-a umplut de frica si a plans ca
si-a pierdut casa aceea din cer, mustrandu-se pe sine pentru iubirea de aur.
Apoi, sculandu-se, a alergat la fericitul Ioan si i-a vestit ceea ce vazuse.
Iar fericitul Ioan l-a invatat cu multe cuvinte folositoare si din acel timp
s-a indreptat Troil si s-a facut milostiv catre toti si iubitor de saraci.
Odata fericitul Ioan a pierdut multa avere prin
intamplarea aceasta: Niste corabii bisericesti, fiind incarcate cu produse,
cand erau pe marea Adriatica s-a ridicat furtuna mare si toata bogatia ce era
in corabii s-a inecat. Asa a voit Dumnezeu, ca incercarea credintei Sfantului
Ioan sa fie mult mai stralucita decat aurul cel pieritor. Numarul corabiilor
era de treisprezece, iar pretul produselor era de trei mii si trei sute de
litre de aur. Sfantul Ioan, pierzand atita avere cu care ar fi putut hrani
multa vreme pe saraci, a rabdat cu multumire, zicand adeseori cuvintele lui
Iov: Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvantat.
Au venit la dansul atunci multi din cetatenii cei mai
cinstiti vrand sa-l mangiie in necaz. Iar el le-a raspuns: "Eu sunt
pricina pierderii averii bisericesti, ca de nu m-as fi inaltat cu mintea ca dau
multa milostenie, nu s-ar fi intamplat inecarea bogatiei. Eu m-am mandrit cand
am dat milostenie. Deci, vrand Dumnezeu sa ma smereasca, a trimis asupra mea
saracia aceasta, pentru ca saracia smereste pe om. Acum si eu singur petrec in
saracie si inca si altora sunt pricinuitor de lipsa, caci vor rabda foamete
toti aceia care primeau hrana de la mine. Insa Domnul, nu pentru mine, ci
pentru ei, nu-i va lasa si le va da cele de trebuinta". Astfel cei ce venisera sa mangiie pe Ioan, au fost
mangiiati de dansul auzind cuvinte de folos. Domnul a intors apoi sfantului
averile indoite, iar Ioan mai multa milostenie dadea saracilor, fiind foarte
milostiv catre cei ce aveau nevoie.
Odinioara, Ioan, mergand la biserica Sfintilor Chir si
Ioan, a alergat la dansul o vaduva saraca, vestindu-i despre o strambatate ce
patimise din partea ginerelui sau, cerand ajutor de la sfantul patriarh. Iar
cei ce mergeau dupa Sfantul au zis: "Stapane, dupa ce te vei intoarce
acasa, atunci vei asculta rugamintea acestei vaduve". Sfantul a raspuns:
"Dar cum ma va asculta pe mine Dumnezeu, daca eu nu o voi asculta pe
dansa?" Deci, n-a pasit din loc pana cand n-a ascultat pe vaduva si a
izbavit-o de strambatate.
Un tanar oarecare, dupa moartea parintilor lui, se afla
in mare saracie. Sfantul Ioan, instiintandu-se despre dansul, a intrebat pe cei
ce stiau, cum a saracit, caci auzise ca parintii lui fusesera bogati. Deci,
niste barbati iubitori de Dumnezeu i-au spus cum ca, parintii acestui copil
erau foarte milostivi si toata averea lor au impartit-o saracilor, iar fiului
lor i-au lasat numai zece litre de aur.
Murind mai intii mama copilului, dupa aceea,
apropiindu-se si sfarsitul tatalui sau, a chemat pe fiul si i-a pus inaintea
lui cele zece litre de aur si chipul Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu.
Apoi a zis: "Iubite fiule, iata, din toata averea
noastra au ramas numai zece litre de aur, iar pe cealalta toata am pus-o in
miinile lui Hristos. Deci acum, spune-mi ce voiesti ca sa-ti las? Aurul acesta
sau pe Stapana noastra Nascatoarea de Dumnezeu, ca hranitoare a ta?"
Copilul, trecand cu vederea aurul, a luat icoana Preacuratei Nascatoare de
Dumnezeu, iar aurul a poruncit sa-l dea saracilor. Astfel a dat saracilor cea
mai de pe urma avere a sa si, murind tatal sau, a ramas copilul sarac cu
desavarsire. Insa mergea in toate zilele si noptile la cantare si la rugaciune
in biserica Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu.
Acestea auzind Cuviosul Ioan, s-a minunat de fapta cea
buna si de intelepciunea acestui copil si l-a iubit din tot sufletul. Si de
atunci, ca un adevarat parinte al celor saraci, avea mare purtare de grija
pentru acest copil, gandindu-se ce mila sa-i arate. Apoi a chemat pe iconomul
sau in taina si a zis catre dansul: "Voiesc sa-ti spun un lucru, dar vezi
sa nu spui nimanui". Iar iconomul a fagaduit ca va pazi taina ce-i va
spune. Si a zis patriarhul: "Mergi si ia o hirtie, apoi scrie pe ea o
diata ca din partea unui oarecare om cu numele Teopempt si spune ca eu as fi
rudenie de aproape cu acel copil sarac. Dupa aceea, mergi si spune tanarului
aceluia astfel: Oare nu stii, frate, ca esti ruda cu patriarhul? Drept aceea nu
ti se cade sa patimesti asa in saracie. Apoi arata-i si scrisoarea, sa-i spui:
Daca tu, fiule, te rusinezi a te arata patriarhului, cum ca-i esti ruda, eu ii
voi vorbi despre tine".
Mergand iconomul, a facut dupa porunca patriarhului. A
scris pe o hirtie veche scrisoarea si, chemand pe copil, i-a aratat-o ca si cum
ar fi fost acea scrisoare a tatalui sau, in care se dovedea ca este rudenie cu
patriarhul. Iar copilul, citind scrisoarea, s-a bucurat, dar se rusina pentru
ca era foarte sarac si imbracat in haine proaste. Deci a rugat pe iconom sa
vorbeasca patriarhului despre dansul. Mergand iconomul la Sfantul, l-a vestit;
si a zis Sfantul: "Spune copilului ca asa zice patriarhul: Mi-aduc aminte
cum ca mosul meu avea un fiu, dar la fata nu-l cunosc, si bine vei face de-l
vei aduce pe el la mine si sa aduci si scrisoarea impreuna cu tine".
Mergand iconomul, a adus pe copil, care a aratat Cuviosului scrisoarea. Iar el
a imbratisat pe tanar cu dragoste si a zis: "Bine ai venit, fiul mosului
meu". Si i-a dat lui avere multa, apoi i-a cumparat casa si i-a dat toate
cele de trebuinta. Dupa aceea l-a insotit cu o fecioara de bun neam,
sarguindu-se a-l face bogat, cinstit si slavit, pentru ca sa se implineasca
cele zise in psalmi: N-am vazut pe cel drept parasit, nici neamul lui cerand
piine.
Sfantul Ioan era si catre cei bolnavi foarte milostiv,
caci adeseori le slujea el singur si sedea langa cei ce raposau, ajutandu-le cu
rugaciunile sale la iesirea sufletului. Adeseori singur savarsea dumnezeiasca
Liturghie pentru cei raposati, zicand ca dumnezeiasca Liturghie care se
savarseste pentru cei raposati, foarte mult ajuta sufletelor. Apoi spunea un
fapt ce s-a intamplat mai inainte in Cipru, in acest chip:
"A fost un om din Cipru robit in Persia si tinut in
grele legaturi; pentru care s-a vestit parintilor lui care vietuiau in Cipru
cum ca a murit. Ei, plangand dupa dansul ca dupa un mort, au inceput a face
pomenire de trei ori pe an, aducand daruri la biserica pentru sufletul lui la
savarsirea dumnezeiestii slujbe. Trecand patru ani, fiul lor a scapat din
legaturi si din robie si a venit acasa. Vazandu-l parintii, s-au spaimantat ca
si cum ar fi inviat din morti. Ei se bucurau de scaparea
lui si ii spuneau ca de trei ori pe an au facut pomenire pentru el.
Apoi i-a intrebat fiul lor in ce zi ii faceau pomenire?
Iar ei au raspuns ca in ziua dumnezeiestii Aratari (adica Botezul Domnului), la
Pasti si la Cincizecime (Rusalii). Iar el, auzind aceasta, si-a adus aminte si
spunea ca "in acele zile venea la mine in temnita un barbat cinstit cu o
faclie; atunci cadeau legaturile de la picioarele mele si eram slobod; iar in
celelalte zile iarasi eram tinut in legaturi".
Fericitul Ioan avea multa grija, sa nu osandeasca pe
nimeni pentru nici un fel de greseli, si mai ales pe calugari, de vreme ce a
gresit odata in aceasta si de atunci niciodata nu osandea pe calugari. Caci i
s-a intamplat lucrul acesta.
Un calugar tanar a umblat prin Alexandria cateva zile
impreuna cu o fecioara tanara si foarte frumoasa. Unii, vazand aceasta, s-au
scandalizat, crezand ca pentru pacat umbla cu dansa. Deci, au spus aceasta
Sfantului Ioan Patriarhul, care indata a poruncit sa-i prinda pe amandoi si,
batandu-i, sa-i inchida deosebit in temnita. Dar in noaptea urmatoare,
calugarul acela s-a aratat patriarhului in vis, aratandu-i spatele sau foarte
ranit din bataia cea fara de mila si a zis catre dansul: "Oare placuta iti
este tie fapta aceasta, stapane? Oare asa ai invatat de la Apostoli a paste
turma lui Hristos? Sa ma crezi caci, ca un om, te-ai inselat". Acestea
zicandu-le, s-a dus de la dansul.
Patriarhul, desteptandu-se din somn, se gandea la ceea ce
vazuse si cunoscandu-si greseala sa, sedea pe pat necajit si mihnit. Apoi,
facandu-se ziua, a poruncit sa aduca pe monahul acela, vrand sa vada daca este
asemenea celui ce i s-a aratat in vedenie. Deci, a venit monahul cu mare
nevoie, caci nu putea sa se miste de multimea ranilor. Iar cand l-a vazut
patriarhul a ramas incremenit, neputand a raspunde vreun cuvant; ci dupa vreun
ceas, venindu-si in sine, a rugat pe monah sa-si dezbrace haina sa si sa-i
arate spatele ca sa vada daca este asa ranit precum il vazuse in vis; si abia
plecandu-se monahul rugamintii, a inceput a se dezbraca de haina sa. Pe cand se
dezbraca, i s-au descoperit fara voie, partile trupului cele ascunse si l-au
vazut toti ca este famen, dar de vreme ce era tanar, nu putea nimeni sa-l
cunoasca pe el.
Vazand patriarhul trupul lui zdrobit de rani, i-a parut
foarte rau de aceasta si, trimitand la cei ce pirasera pe monah, i-a departat
pe ei de la biserica trei ani. Apoi de la monah isi cerea iertare, zicand:
"Iarta-ma, frate, de vreme ce din nestiinta am facut aceasta si am gresit
lui Dumnezeu si tie. Insa nu ti se cadea nici tie sa umbli impreuna cu fecioara
prin cetate fara sfiala, ca sa nu se sminteasca mirenii, caci porti chipul
monahicesc".
Atunci monahul a inceput a grai cu multa smerenie:
"Sa ma crezi, stapane, ca nu mint, ci adevarul iti spun. Mai inainte de
aceasta intamplare, fiind eu in Gaza si mergand sa ma inchin mormantului
Sfintilor Mucenici Chir si Ioan, m-a intampinat aceasta femeie intr-o seara si,
cazand la picioarele mele, m-a rugat cu lacrimi ca sa n-o opresc a merge
impreuna cu mine; iar eu, lepadandu-ma de ea, am fugit. Insa ea, mergand in
urma mea, zicea: "Te jur pe tine cu Dumnezeul lui Avraam, Care a venit sa
mantuiasca pe cei pacatosi si are sa judece viii si mortii, nu ma lasa pe
mine!"
Auzind eu acestea, am zis catre dansa: "Pentru ce ma
juri asa, fecioara?" Iar ea a raspuns: "Eu
sunt evreica si doresc sa las credinta parinteasca cea gresita si sa fiu
crestina. Deci te rog, parinte, nu ma lasa pe mine, ci mantuieste-mi sufletul,
care voieste sa creada in Hristos". Acestea auzindu-le, m-am temut de
judecata lui Dumnezeu si, luand-o pe dansa impreuna cu mine, am invatat-o
sfanta credinta. Apoi, venind la mormantul Sfintilor Mucenici, am botezat-o pe
ea in biserica; si umblu cu dansa intru nevinovatia inimii, pana cand o voi
duce intr-o manastire de fecioare.
Patriarhul, auzind acestea, a oftat si a zis: "Citi
robi ascunsi are Dumnezeu si pe care noi pacatosii nu ii stim". Apoi a
spus inaintea tuturor vedenia ce a avut pentru dansul, noaptea, in vis. Si
luand o suta de galbeni, i-a dat monahului aceluia. Iar el n-a vrut sa ia nici
unul, zicand: "Monahul care crede ca Dumnezeu are purtare de grija pentru
dansul, aceluia nu-i trebuie aur; iar cel ce iubeste aurul, acela nu crede ca
este Dumnezeu". Acestea zicand, s-a inchinat patriarhului si s-a dus.
De atunci, fericitul Ioan a inceput mai mult a cinsti pe
calugari, si pe cei buni si pe cei ce i se pareau a fi rai. Apoi a zidit o manastire
a monahilor celor straini si mai cu dinadinsul se ingrijea ca sa nu osandeasca
pe cineva. El, ca un pastor bun, isi ingrijea oile sale ca sa nu indrazneasca a
osandi pe nimeni, desi cu adevarat ar fi gresit; ci fiecare sa-si vada de
pacatele sale, iar nu pe cele straine.
Iar cand s-a intamplat in Alexandria de a fugit un tanar
cu o calugarita la Constantinopol si toti il ocarau zicand ca a pierdut doua
suflete, si pe al sau si pe al monahiei aceleia, si ca a facut sminteala
tuturor, pentru ca este scris: Vai aceluia prin care vine sminteala! Atunci
Sfantul Ioan zicea catre dansii: "O, fiilor, incetati de a osandi, pentru
ca si voi sunteti vinovati de doua pacate. Pacatul cel dintii este ca ati
calcat porunca lui Dumnezeu, osandind pe cel ce a gresit, caci scris este: Mai
inainte de vreme nu judecati. Iar al doilea, ca clevetiti asupra fratelui,
nestiind daca el greseste pana astazi sau ca acum s-a pocait". Apoi le
spunea lor faptul acesta, zicand:
In cetatea Tirului, umbland un calugar pe o ulita, l-a
vazut o desfranata, care era in cetatea aceea cunoscuta de toti, cu numele
Porfiria, si a inceput a striga in urma monahului: "Miluieste-ma, parinte,
precum si Hristos a miluit pe pacatoasa!" Iar el, nesocotind rusinea
oamenilor, a zis catre dansa: "Urmeaza-mi!" Si, luand-o pe ea de
mana, a scos-o afara din cetate, in vazul tuturor; apoi indata a strabatut
vestea prin toata cetatea ca un monah a luat pe Porfiria desfranata de sotie.
El insa a dus-o pe dansa la o manastire de femei. Pe cand mergea, Porfiria a
gasit un copil lepadat in cale, pe care l-a luat ca sa-l creasca, ca pe un fiu.
Iar dupa catava vreme s-a intamplat de au mers niste oameni din Tir in acea
parte de loc unde era batranul acela si Porfiria. Aceia, vazand-o pe dansa ca
are copil, au zis catre dansa in batjocura: "Frumos copil ai nascut,
Porfirio!" Apoi, intorcandu-se, au vestit pretutindeni: "Porfiria a
nascut un prunc cu acel calugar, si noi l-am vazut cu ochii, ca semana cu
calugarul".
Iar cand batranul a vazut sfarsitul sau mai inainte si
ducerea sa catre Domnul, a zis catre Pelaghia - pentru ca asa a numit-o cand a
imbracat-o in chipul calugaresc: "Sa mergem in Tir, pentru ca am o
trebuinta acolo si voiesc sa mergi si tu impreuna cu mine". Iar ea,
ascultandu-l, a mers cu dansul si au venit in cetate, ducand impreuna cu ea si
copilul care era acum de sapte ani.
Cand au intrat in cetate, batranul s-a imbolnavit si au
venit multi cetateni ca sa-l cerceteze pe el. Si batranul a zis catre dansii:
"Aduceti-mi o cadelnita cu foc". Si i-au adus.
Iar el a turnat carbunii cei aprinsi din cadelnita in sanul sau si i-a tinut
pana s-au stins de tot si s-au racit; insa carbunii n-au ars, nici trupul, nici
hainele lui. Apoi batranul a zis: "Bine este cuvantat Dumnezeu, Cel ce a
ferit odinioara rugul cel nears de foc; El imi este martor ca precum acesti
carbuni aprinsi n-au ars trupul meu, nici focul nu s-a atins de hainele mele,
asa si eu n-am cunoscut pacat trupesc de cand m-am nascut". Zicand acestea
si-a dat sufletul sau Domnului. Toti vazand aceasta s-au mirat si au preamarit
pe Dumnezeu, Cel ce are pe robii Sai ascunsi.
Aceasta povestire spunind Sfantul oamenilor, ii invata pe
dansii, zicand: "De aceea, fratii mei si fiii mei, nu fiti grabnici spre a
osandi; pentru ca de multe ori vedem pacatul celui ce greseste, iar pocainta
lui, care o face in taina, nu o stim".
Astfel invatand pastorul cel bun oile sale cele
cuvantatoare si indreptand bine Biserica lui Hristos, s-au sculat persii asupra
tarii aceleia. Iar el a plecat cu corabia la Constantinopol, caci a ascultat pe
Cel ce a zis: Cand va vor izgoni pe voi dintr-o cetate, fugiti in alta. Iar
dupa ce a pornit din Alexandria, s-a imbolnavit pe cale si i s-a aratat un
barbat tinind in miini un sceptru de aur si zicand catre dansul:
"Imparatul imparatilor te cheama la Sine". Din aceasta Sfantul a
cunoscut ca i s-a apropiat sfarsitul.
Apoi sosind in Cipru, care era patria lui, n-a putut sa
mearga mai departe, ci intrand in cetatea sa, Amatunda, a adormit in pace. Iar
mai inainte de a muri a zis: "Multumescu-Ti Tie, Doamne Dumnezeul meu, ca
m-ai invrednicit pe mine a-Ti sluji Tie si, ca din bunatatile lumii acesteia,
nimic nu mi-am oprit decat a treia parte dintr-un argint, dar si aceea
poruncesc sa fie data saracilor. Iar cand am fost ales episcop al Alexandriei,
am aflat la episcopia mea aproape opt mii de litre de aur si, din dragostea
iubitorilor de Dumnezeu, am adunat mai mult de zece mii de litre de aur, pe
care toate le-am dat lui Hristos, Caruia si sufletul meu I-l dau acum".
Atunci patriarhul a fost ingropat in cetatea patriei
sale, in casa lui Tihon, facatorul de minuni, intre trupurile a doi episcopi
care erau ingropati acolo. Iar cand au voit sa aseze si pe Sfantul Ioan
impreuna cu dansii, atunci acele sfinte trupuri miscandu-se, ca si cum ar fi fost
vii, s-au despartit unul de altul si au facut loc trupului Sfantului Ioan in
mijlocul lor. Aceasta minune au vazut-o toti cei ce se intamplasera sa fie
acolo si, minunindu-se, au preamarit pe Dumnezeu.
Nu se cuvine a tainui minunea ce s-a facut dupa ingroparea
lui. O femeie, cazand intr-un pacat greu si neputand a-l marturisi de rusine
parintelui sau duhovnicesc, a venit cu credinta la Sfantul Ioan, care era inca
viu, insa bolnav si aproape de moarte. Si, cazand la picioarele lui, cu multe
lacrimi striga, zicand: "O, prea fericite, eu nevrednica am facut un pacat
mare care nu poate intra in urechile omenesti; dar stiu ca daca vei voi, poti a
mi-l ierta, pentru ca Domnul a zis voua: Ceea ce veti dezlega pe pamant va fi
dezlegat si in cer si carora veti ierta pacatele, se vor ierta lor.
Atunci fericitul a zis femeii: "Daca ai venit cu
credinta, apoi marturiseste-mi mie pacatul". Femeia raspunse: "Nu
pot, stapane, a-l marturisi, pentru ca ma stapaneste o mare rusine!". Iar
Sfantul a zis: "Daca te rusinezi a-l marturisi cu buzele, mergi dar de-l
scrie pe o hirtie si sa o aduci la mine". Insa ea a zis: "Nici
aceasta nu o pot face". Sfantul a zis: "Scrie-l si pecetluieste-l si
da-mi-l mie". Femeia, scriind pacatul ei, l-a dat sfantului, apoi l-a
jurat sa nu-l despecetluiasca, nici ca sa citeasca acea scrisoare. Sfantul
Ioan, luand scrisoarea, a cincea zi a raposat. Iar pentru scrisoarea aceea n-a
spus nimanui nimic si femeia pe atunci nu era in cetate.
Deci, afland ca a murit patriarhul si l-au ingropat,
suspina, pentru ca socotea cum ca dupa moartea Sfantului, luand altii
scrisoarea, au aflat pacatul ei. Deci, venind la mormantul Sfantului, ca si
catre un om viu striga, zicand: "Omule al lui Dumnezeu, tie insuti n-am
indraznit a-mi marturisi pacatul si acum iata ca este vadit tuturor. O, mai
bine era daca nu ti-as fi dat hirtia aceea cu pacatele mele. Vai mie,
ticaloasa, ca, vrand a fugi de rusine, la mai mare rusine am ajuns, caci sunt
tuturor batjocura si in loc de tamaduire, am luat rana cumplita. Dar nu ma voi
departa de la mormantul tau, placutule al lui Dumnezeu, pana ce nu-mi vei spune
unde ai pus scrisoarea mea, pentru ca stiu ca n-ai murit, ci si acum esti
viu".
Asa strigand, a ramas la mormantul Sfantului trei zile,
iar in a treia noapte a iesit aievea Sfantul Ioan din mormantul sau impreuna cu
cei doi episcopi care zaceau impreuna cu dansul, si a zis catre cea care
plangea: "O, femeie, pentru ce nu ne dai noua odihna; ci si hainele
noastre le uzi cu lacrimi". Astfel zicand, i-a dat hirtia pecetluita si
i-a spus: "Primeste scrisoarea ta si dezleag-o". Apoi iarasi s-au
intors la locurile lor. Iar femeia, tinind hirtia, a vazut pecetea ei intreaga
si, dezlegand-o, a aflat scrisoarea ei stearsa, iar in locul acela era scris
astfel: "Pentru Ioan, robul Meu, s-a sters pacatul tau".
Atunci s-a bucurat acea femeie foarte mult, primind prin
minune iertarea pacatelor. Apoi s-a intors la casa ei, laudand si binecuvantand
pe Dumnezeu si marind pe placutul Sau, Sfantul Ioan cel Milostiv. Cu ale caruia
rugaciuni sa arate Domnul mila Sa si spre noi si sa stearga toate pacatele
noastre si sa ne scrie si pe noi in cartea vietii, in vecii vecilor. Amin.
Cuviosul Nil Pustnicul
Cuviosul Nil era de neam din Constantinopol unde, fiind
bine crescut, a patruns toate invataturile cartii si s-a facut orator ales in
cuvinte. Venind in varsta desavarsita, s-a insotit cu o cinstita sotie si a
nascut cu ea doi fii, unul de parte barbateasca si altul femeiasca. Iar pentru
neamul sau bun si pentru intelepciunea lui cea mare, a fost ales eparh
(prefect) al cetatii, in vremea imparatiei lui Mavrichie, si vietuia cu placere
de Dumnezeu in cinste si in curatenie.
Apoi, socotind desertaciunea lumii acesteia care petrece
in rautate, cum ca nimic intr-insa nu este statornic, nimic drept si vesnic, ci
toate razvratite, pline de nedreptate si vremelnice, a voit a cauta viata cea
vesnica, in care este veselia cea adevarata si neschimbata, precum si
bunatatile cele nesfarsite. Atunci a sfatuit si pe sotia sa sa se invoiasca la
hotararea lui cea buna.
Deci, mai intii a impartit la saraci toata averea lor,
apoi a daruit libertate robilor si roabelor. Dupa aceasta si-au impartit intre
ei pe fiii lor; sotia a luat pe fiica sa, iar el a luat pe fiul sau, anume
Teodul si au iesit din Constantinopol, lasand lumea si toate cele din lume.
Sotia lui s-a dus, impreuna cu fiica sa, in Egipt si,
intrand acolo intr-o manastire de fecioare, a primit viata calugareasca si
intr-insa a petrecut bine zilele sale, slujind Domnului. Iar fericitul Nil,
impreuna cu fiul sau Teodul, s-au dus la Muntele Sinai si salasluindu-se in
pustie, impreuna cu sfintii parinti, a primit chipul monahilor, urmand vietii
lor, postind, nevoindu-se si sarguindu-se in multe feluri de osteneli
calugaresti.
Astfel
petrecand ei viata monahiceasca, s-a facut navalirea barbarilor spre acea
pustie, care, venind fara veste ca niste fiare salbatice, au ucis pe multi
sfinti parinti, iar pe altii i-au robit. Intre acestia
a robit si pe Teodul, fiul lui Nil, dupa care tatal sau se tanguia cu amar; dar
mai vartos atunci cand a auzit ca era sa fie junghiat de barbari ca jertfa,
precum se scrie in cuvantul scris despre el. Dar Dumnezeu a pazit pe Teodul viu
si intreg pentru ca l-a rascumparat de la barbari episcopul cetatii Eliuziei si
l-a facut cleric spre slujba Bisericii.
De acest lucru instiintandu-se Cuviosul Nil, s-a dus
singur in cetatea Eliuziei si a fost primit cu cinste de episcopul locului,
care l-a hirotonit preot, desi nu voia, si l-a rugat pe el sa ramana impreuna
cu dansul. Nevrand fericitul Nil sa ramana acolo, de vreme ce voia sa se
intoarca in Sinai, episcopul i-a dat pe fiul sau si i-a slobozit pe ei cu pace.
Fericitul Nil, venind iarasi la locul sau cel dintii in Sinai, impreuna cu fiul
sau, a vietuit ani indelungati si a alcatuit multe cuvinte pustnicesti pline de
intelepciune si de folos. Apoi, scriind diferite epistole, a trecut la Domnul.
SURSA:
http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfantul-ioan-milostiv-cuviosul-nil-pustnicul-35878.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu