Adevãrul socratic sau neîntrerupta cãutare ( 1 )

Adevãrul socratic sau neîntrerupta cãutare ( 1 )

Modalitãti de exprimare a adevãrului în greacã

( a ) Alétheia – termenul fundamental al limbii grecesti pentru “adevãr”.

El este un derivat al adjectivului alethés care, la randul sãu, e compus din léthe si a ( alfa ) privativ.

Urcand spre unitatea minimalã a acestei familii de cuvinte, incarcata cu sens, descoperim un radical triliter constituit pe o alternantã de cantitate, scurtã-lungã :

lãth - / leth -.

Pe radicalul cu vocalã scurtã se formeazã lã-n-th-án-o ( scris de noi desfasurat pentru a scoate in evidenta atat infixul nazal – n -, din interiorul radicalului, cat si sufixul –an- ) ; pe radicalul cu vocalã lungã descoperim cativa derivati si compusi importanti, printre care :

·           léthe,

·           alétheia,

·           alethés,

·           alethinós, etc. ...

Verbul lantháno are un corespondent direct, etimologic, in latinã – lateo, ere, « a sta ascuns, a nu se revela » ( antonim al lui pateo, ere, « a se arãta” ) -, de la care limba românã a preluat / creat “latentza” si “latent”.

Sensul initial al lui lantháno este acela de “a fi ascuns” ; la forma medie insa, inseamna in multe contexte “a uita”.

Acest din urma sens e frecvent mai ales in cazul compusilor cu preverbele :

·           dia-,

·           ek-,

·           hypo-, si, in special,

·           epi-.

Epilantháno înseamnã strict “a uita”, adica ( facand legatura cu primul sens ) “a-ti fi ascunse amintirile” sau “a-ti fi ascuns siesi”.

Daca ar fi sa speculam lingvistic si semantic, pastrandu-ne, totusi, in perspectiva filozofica a problemei, vom atribui lui lantháno, cu sensul de “a fi ascuns”, antonimul faínomai ( “a se arãta de la sine”, “a se revela” ), iar lui epilantháno ( cu sensul de “a uita” ) antonimul anamimnéisko ( “a-si reaminti” sau “a se regãsi pe sine” ).

Rostul acestui mic proemiu lingvistic constã insa intr-o cercetare mai largita a modalitatilor de exprimare a “adevarului” in limba greaca veche.

De aceea, pe langa termenul alethés ( « adevarat » ), cu randamentul cel mai insemnat, vom lua in consideratie o serie de alti patru termeni, incercand sa depistam, prin analogie sau contrast, ce anume îi apropie si care sunt nuantele discrete ale fiecaruia în parte.

Cei patru termeni grupati de Chantraine în Dictionarul etimologic al limbii grecesti sunt :

( b ) étymos,

( c ) eteós,

( d ) atrekés, si

( e ) nemertés.

( b ) si ( c ) Primii doi termeni formeaza un dublet organic, sunt sinonime aproape perfecte.

Etimologic, ambii sunt legati direct de verbul etázo ( sau hetazo, cu psilozã ), care inseamna « a examina, a cerceta cu mare atentie ».

Atat eteós cat si étymos exprimã ideea de autenticitate, de fapt real, de adevar obtinut in urma unei scrupuloase si atente investigatii, cãutãri, verificãri.

De la étymos, de altfel, avem compusul etymología – « stiinta cãutãrii elementului autentic, a sensului autentic, real, adevarat al unui cuvânt » ( to étymon, dupa acelasi Chantraine, ar insemna « elementul veritabil, autentic al unui cuvant » ).

Asadar, cei doi termeni trebuie priviti si intelesi ca atare, in corelatie cu verbul etázo si cu cel mai important, din punct de vedere filozofic, compus al acestuia, exétasis – “cercetare, anchetã, trecere migaloasa in revista” ( preverbul ex- dã nuanta de exhaustivitate acestui proces de investigare ).

E unul din termenii-cheie ai lucrarii noastre si unul din cei mai des invocati de Socrate in Apologia si nu numai.

( d ) atrekés – etimologic ar insemna “ne-întors, ne-sucit, ne-schimbat”, prin urmare, “precis, drept”.

Format din alfa privativ si *trekos, care are in sanscritã corespondentul tarku- ( furcã de tors ) si in latinã, torqueo, ere.

E folosit in special sub formã adverbialã – atrekés – in legatura cu verbele zicerii, vorbirii :

Kataléxai, si

Agoreúein.      

Sensul ar fi, prin urmare, in aceste contexte, « a vorbi pe sleau, fara ocolisuri, direct si precis ».

( e ) In sfarsit, al treilea termen din taxinomia propusã este acela de nemertés, tot un compus, din alfa privativ ( sub forma lui n vocalã ) si radicalul verbului hamartáno – “a gresi tinta”, la inceput, iar mai apoi “a gresi” in general.

Adverbul nemertés inseamna exact “negresit”.

Sensul trebuie inteles deci ca “neabatere de la linia dreapta, de la o rectitudine fixata a priori”.

Recapituland dintr-o perspectiva gnoseologica tabloul modalitatilor de exprimare a “adevarului” in greacã, putem spune cã, in vreme ce alethés, étymosi si eteós implicã o atitudine activã a subiectului ( ponderea exetazei / cercetarii asumate crescand de la primul, la al treilea termen ), in cazul lui atrekés si nemertés functia subiectului se rezumã doar la numirea “directã”, pe de o parte, “ne-gresitã”, pe de alta, a unui continut logic, in limitele doxei impuse si acceptate printr-o conventie care exclude cercetarea dialecticã.

Pana aici n-am facut decat sa delimitam cateva concepte, extragandu-le din banalitatea uzuala a limbii, banalitate ce n-ar trebui atat de superficial trecuta cu vederea, caci abia cufundându-ne în magma ei mocnitã si fertilã, putem recupera, cum a facut-o intr-un rand Heidegger, ceva din adevarul si logosul grecesc.

( extras din Socrate Omul – Chipul lui Socrate in Dialogurile lui Platon, Studiu introductiv si selectia textelor de Cristian Bãdilitã, Antologie Platonicianã, Editura Humanitas, 1996 )