Adevãrul socratic sau neîntrerupta cãutare ( 4 )

Adevãrul socratic sau neîntrerupta cãutare ( 4 )

Acum, ce stim noi despre omul Socrate !?

Despre viata lui personalã ori socialã, despre însusirile lui fizice si morale !?

O succintã schitã biograficã ne-ar oferi câteva repere absolut necesare pentru compararea anodinului cetãtean Socrate cu “adevãratul” Socrate, a cãrui figurã luminoasã, desprinsã din magma frãmântatã a dialogurilor platoniciene, nu poate decât sa ne înfioare, sa ne provoace acel sentiment de teamã sfântã si admiratie cutremuratoare.

Socrate s-a nascut in anul 470/69, în dema Alopex din Atena.

Tatal sãu, pe nume Sophroniscos, era cioplitor în piatrã, iar mama sa, Phainarete, moasã.

Socratele lui Platon face, de altfel, dese analogii între metoda învãtãturii lui, maieutica, si arta mositului copilului din pântecele mamei ori a statuii desavarsite din pântecele blocului de piatrã.

Unii cercetatori ai vietii “reale” a lui Socrate, precum Elie J. Angélopoulos, au dat o mare importantã acestor amãnunte, ajungând sa sustinã cã filozoful de mai târziu ar fi practicat, în prima parte a tineretii, meseria tatãlui sãu.

Ba chiar traditia ne-a transmis informatia cã în fata Acropolei s-ar fi aflat pana tarziu, in secolul al II-lea p. Chr., un grup statuar al Gratiilor învesmântate, atribuit lui Socrate.

Tot Angélopoulos sustine teoria conform cãreia viata înteleptului atenian n-ar fi fost atât de virtuoasã si plinã de “candori metafizice” de la începutul si pana la sfarsitul ei.

Dupã ce ar fi abandonat sculptura, meserie nu prea rentabilã si extrem de dificilã, Socrate ar fi intrat pentru o vreme in tagma sofistilor.

Portretul-caricaturã fãcut de Aristofan în Norii, l-ar reprezenta asadar pe Socratele autentic din aceastã perioadã.

Urmeazã desteptarea, întoarcerea cãtre sine însusi, convertirea, am putea spune, a omului exterior la calea cercetãrii adevãrului interior.

Pe acest din urmã Socrate îl va întâlni Platon si, prin Dialogurile platoniciene, acest Socrate va dãinui în memoria culturii europene.

Asadar, dupa ipotezele, de altfel plauzibile, ale lui Elie Angélopoulos, viata lui Socrate ar cuprinde patru perioade :

1. aceea a educatiei, pana in 449 ;
2. perioada in care ar fi exercitat meseria de sculptor, ca ucenic al tatãlui sãu ( 449 – 430 ) ;
3. urmeaza apoi zece ani de “profesorat” de tip sofist ( 430 – 420 ) – dãdea lectii platite de astronomie, retoricã si meteorologie ;
4. in sfarsit, ultimii douazeci si unu de ani de cautare neintrerupta, infrigurata pentru el, sâcâitoare pentru concetatenii sãi, a adevarului cuprins in vorbele Oracolului delfic.

Cat priveste maestrii filozofului Socrate, nu existã decat traditii a caror autenticitate nu poate fi nicidecum garantatã.

Unele vorbesc de un Socrate total incult, dar inzestrat cu o inteligenta nativã iesita din comun.

Altele, dimpotriva, vrand sa-i confiste orice merit personal, il incadreaza Scolilor traditionale de filozofie :

1. a lui Pithagora,
2. a lui Zenon sau
3. a lui Heraclit.

Influenta lui Anaxagoras este dezmintitã chiar de Socrate intr-o confesiune din Phaidon ( prezentã si in antologie ).

Mai picante, sa zicem asa, ar fi relatiile lui spirituale cu douã femei : Aspazia din Milet, o curtezanã foarte rafinatã, cultã si inteligentã, amintitã în Menexene, si Diotima din Mantineea, al carei Discurs despre nasterea lui Eros si despre epopeea frumosului constituie axul metafizic al Banchetului platonician.

Sa mai amintim, in legatura cu “maestrii” invocati de traditie, intalnirea lui Socrate, ce va fi avut loc chiar la Atena, cu un intelept indian.

Cum Socrate facuse afirmatia cã rostul filozofiei este de a gasi si a da un sens vietii, inteleptul l-a contrazis, sustinand cã de prisos ar cãuta cineva sensul vietii dacã nu mediteaza mai intai asupra lucrurilor divine.

( Despre acest misterior personaj si despre aceastã intalnire mmorabila a Occidentului cu Orientul, a se vedea cartea lui R. Godel, Socrate et le sage indien, Paris, 1953 ).

De presupuneri si informatii neverificabile ne lovim si in ceea ce priveste viata familiala a filozofului.

O traditie spune cã el ar fi fost casatorit de douã ori : prima data cu o anume Myrto si abia a doua oarã cu tâfnoasa si agresiva Xantippe, devenitã atat de celebrã tocmai prin contrastul absolut al firii sale cu aceea a rabdatorului si ingaduitorului ei sot.

Xantippe si Socrate au avut trei fii :

1. Lamprocles,
2. Sophoniscos
3. si Menexene.

Toti trei se pierd in faldurile legendei tesute in jurul tatalui lor.

Viata politica a lui Socrate e, in schimb, ceva mai bine cunoscuta.

Se stie, de pilda, cã filozoful n-a parasit Atena decat de patru ori ; de trei ori obligat sa participe la campaniile militare din timpul Razboiului Peloponeziac si o datã, ca sa mearga la Jocurile Istmice.

La inceputul razboiului ( 432 – 429 ) el se aflã in randul ostirii ateniene care asediaza cetatea Potideea, din Chalcidica.

Martor al catorva scene petrecute aici ne este Alcibiade, salvat, de altfel, din mainile dusmanului, de curajosul sãu Maestru.

Totusi, cand soldatii vor propune o rasplata pentru calitatile de luptator ale lui Socrate, acesta o va refuza in favoarea lui Alcibiade.

Cinci ani dupa ciuma care s-a abãtut asupra Atenei ( 424 ), are loc batalia de la Delion, unde trupele ateniene sunt zdrobite de tebani.

De aceasta data Socrate il salveaza de la moarte pe Xenofon, care nu se putea elibera de sub calul cazut in toiul luptei peste el.

In sfarsit, in 422 Socrate ia parte la Expeditia de la Amphipolis, de unde insa nu avem nicio informatie despre el.

Mai existã douã episoade, tot din viata civicã, pe care nu se cade sa le trecem cu vederea.

Unul se petrece in 406.                                          

Flota atenianã, ajutatã de soartã, invinge flota lacedemonianã in Insulele Arginuse.

Starnindu-se insa o furtuna cumplita, soldatii n-au putut culege din mare trupurile neinsufletite ale camarazilor lor pentru a le inmormanta cum se cuvine.

Aceastã omisiune se pedepsea, dupa Legea atenianã, cu moartea.

Prin urmare, generalii flotei au fost imediat invinovatiti si chemati in fata Tribunalului din Prytaneu, tribunal alcatuit din cincizeci de membri ai Sfatului celor Cinci Sute, printre care, tocmai in acea perioada, se numãra si Socrate.

Mai mult, prin tragere la sorti, Socrate a fost numit Presedintele Comisiei.

Ei bine, in ciuda vociferarilor agresive ale poporului si acuzatorilor, care doreau condamnarea la moarte a generalilor in bloc, printr-un Decret comun, Socrate decide judecarea celor acuzati unul cate unul, dand astfel fiecaruia posibilitatea si dreptul, de altfel elementar, sa se apere si, eventual, sa se disculpe.

Doi ani mai tarziu, pe vremea tiraniei Celor Treizeci, intre care cel mai nemilos pare a fi fost insusi Critias, fostul sãu discipol, Socrate pur si simplu nu vrea sa participe la arestarea lui Leon din Salamina, desi primise ordin sa o facã.

El insusi ne spune in Apologie :

“Dupa ce-am iesit din tholos ( incaperea unde stateau prytanii ) cei patru s-au dus la Salamina ca sa-l aduca pe Leon, iar eu m-am intors acasa. »

Nesupunere pe care nici macar Critias n-a putut-o tolera si probabil cã, daca regimul Celor Treizeci nu ar fi fost rasturnat atat de repede, viata lui Socrate ar fi fost curmatã din chiar ordinul discipolilor sãi.

Dar regimul tiranic a fost rasturnat, iar democratii din Exil au revenit la Atena.

Printre ei se afla si un tãbãcar, pe nume Anytos, odinioara foarte instarit, care insa, din pricina urgiei Celor Treizeci a pierdut mare parte din avere.

Acest Anytos a ramas in Istorie drept cel mai indarjit dusman al lui Socrate, desi, aparent, fara niciun motiv convingator.

Unii au incercat sa demonstreze cã la mijloc s-ar fi aflat un resentiment personal : Socrate l-ar fi certat in public pe viitorul acuzator cã nu se intereseaza de soarta fiului sãu, dandu-i doar minima educatie trebuincioasa pentru conducerea unei Tãbãcãrii ; altii insinueaza cã Anytos ar fi fost gelos pe iubirea lui Alcibiade fata de Socrate.

Motivatii, mai mult sau mai putin rautacioase, aparute dupa moartea filozofului !

Anytos i-a cumparat pe inca doi atenieni, care n-aveau de ce sa-l agreeze pe Socrate :

1. pe retorul Lycon
2. si pe poetastrul Meletos.

  Ultimul a si redactat Actul de acuzare.

“Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub juramant pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex.

Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaste zeii recunoscuti de cetate si de a introduce divinitati noi ; in plus, se face vinovat de coruperea tinerilor.

Pedeapsa ceruta : moartea.”

Apologia ne prezintã, in punctele ei esentiale, atitudinea lui Socrate in timpul desfasurarii procesului.

Dupa un prim Discurs, judecatorii il declarã vinovat cu doua sute optzeci si unu de voturi la doua sute saptezeci si opt.

Acuzatorul ceruse condamnarea la moarte ; totusi acuzatul putea propune, singur, o anumita pedeapsa, de care Tribunalul avea sa tina seamã.

Iar Socrate isi dã pedeapsa cuvenitã : sa fie hranit in prytaneu, adica in locul cel mai ales al Atenei, unde nu erau hraniti decat invingatorii la Jocurile Olimpice.

Iar daca nu, atunci sa fie rascumparat pe o minã, cam la cat se ridica toata averea lui, adica pe mai nimic.

Vazandu-se luati peste picior, o parte din judecatorii care votasera in favoarea nevinovatiei in primul tur, voteaza acum invers.

Astfel cã Socrate e condamnat la moarte cu optzeci de voturi in plus.

Sentinta se executa, de obicei, fara nicio intarziere.

De data aceasta insa, zeul delfic a intervenit in favoarea protejatului sãu.

Caci tocmai a doua zi dupa incheierea procesului, pleca spre Insula Delos o corabie consacrata lui Apollo.

Ritualul celebra anual ajutorul oferit de zeu, lui Tezeu in confruntarea acestuia cu Minotaurul cretan.

Iar Legea spunea cã vreme de o luna de zile, cat ii trebuia corãbiei sa ajunga la Delos si sa se intoarca, orice executie era interzisa.

Treizeci de zile asadar Socrate isi asteapta moartea in inchisoare, vizitat de prieteni, discipoli, de Xantippe si de fiii sãi.

Discipolii pregatisera in tot acest rastimp si un plan de evadare, ba chiar il atrasesera de partea lor si pe paznicul inchisorii, dar totul se izbi de incapatanarea lui Socrate.

Dialogul Phaidon ne prezintã ultimele lui ceasuri de viata.

Se aflau in preajmã-i : Apollodor, care-i aduse chiar o tunicã nouã si frumoasa, pentru a trece in toata splendoarea la zei – dar Socrate refuzã s-o imbrace spunand cã daca haina lui pacatoasa i-a fost bunã pana acum o sa-i fie bunã si de-acum incolo ; apoi Criton cu fiul sãu, Critobul, Hermogenes, Epigenes, Eschine, Anthistene Cinicul, Euclid Megarianul, Ctesippos, Menexene, Phaidon si tebanii Simmias si Cebes.

Lipseau Aristip, Xenofon, aflat in Asia, in aventuroasa Expeditie a Celor Zece Mii, si Platon insusi, bolnav.

La ceasul harazit, Socrate bãu cu un calm desavarsit paharul de cucutã, se intinse pe pat si asteptã sa moara.

Cu un gest grabit isi acoperi fata, spre a ascunde, parca, un posibil spasm, un semn de silã ori de durere.

Atat si nimic mai mult.                                                      

Imediat dupa moartea filozofului, atenienii s-au vazut acuzati de a-l fi ucis pe cel mai bun dintre ei.

Grea povarã pentru o intreaga cetate.

Cum, sa fi ucis ei oare un om cumsecade, potolit si la locul lui – asa cum ne apare Socrate in Amintirile lui Xenofon – chiar pe degeaba !?

Adevarul este cã omul acesta urât si prost imbracat, cicalitor si sarcastic irita cam pe toata lumea in Atena.

Aceeasi iritare o resimtim chiar si noi, uneori, in fata personajului din Dialoguri.

De ce era Socrate atat de cârcotas ?

Imi vine sa raspund, daca n-as crede tot atat de mult ca si el in autoritatea de atunci a Oracolului delfic, cã din neputinta lui tragica de a crea, dintr-un “complex de sterilitate lãuntricã”.

Oare un om care simte cã se implineste prin ceea ce face nu devine mai ingaduitor cu ceilalti, mai ingaduitor chiar si cu sine insusi !?

Asta se simte, ca un gol inuman, la Socrate.

Lipsa de ingaduinta si uneori aproape de iubire fata de omenescul din sine si fata de omenescul celor din jur.

Vreau sa cred cã Socratele adevarat nu era deloc asa si cã numai tusa idealizantã a lui Platon ii conferã aceasta aurã respingatoar, de sfânt intolerant.

Dar numai astfel putem intelege putin din tragedia demersului socratic : cãutarea omului, a omenescului din sine fara de care spusa zeului delfic nu ar avea decat un simplu sens moral.

Socrate cãuta omul din sine si din ceilalti stiind prea bine cã aici se ajunge la fel de greu ca si pana la zeu.

Si, intr-adevar, omul a stat ascuns si nu s-a aratat omului.

De aceea Socrate a trebuit sa joace pana in ultima clipã rolul zeului-om.

Moartea lui are ceva olimpian.

Nu e o moarte omeneasca.

E o moarte artificiala si patetica.

Socratele din Phaidon nu-i decat un “mort imaginar”, asa cum, de fapt, Socratele platonician, in toate ipostazele lui, nu ajunge sa fie mai mult decat un “om imaginar”.

Asadar, “Socrate omul”, titlul acestui roman platonician, ar trebui inteles oarecum apofatic.

El spune ceea ce, de fapt, Socratele lui Platon nu este si nu poate fi.

“Omul” trebuie inteles aici ca om imaginar, ca virtualitate ontologica asteptandu-si chipul chiar si Dincolo de moarte.

Platon este un docetist* [ * de la dókein ( gr., a pãrea ), erezie crestinã sustinând inexistenta lui Isus ca om inzestrat cu un trup real, ci doar cu un trup aparent ( n.ed. ) ] in privinta lui Socrate.

Socrate n-a murit intrucat Socrate nu a existat.

Numai imaginea lui Socrate a capatat consistentã esteticã in Dialogurile Platoniciene.

                                                                                           

Asadar, in afara Literaturii, omul Socrate va fi ramas, si ramane inca, singur si nemântuit.

( extras din Socrate Omul – Chipul lui Socrate in Dialogurile lui Platon, Studiu introductiv si selectia textelor de Cristian Bãdilitã, Antologie Platonicianã, Editura Humanitas, 1996 )