Socrate Omul. Elogiul lui Alcibiade ( 1 )

Socrate Omul

Elogiul lui Alcibiade ( 1 )

Alcibiade [ ... ] O sa incerc, domnilor, sa-i aduc laudã lui Socrate folosindu-mã de niste asemãnãri.

Poate Socrate va crede cã urmaresc sa-l fac de râs, eu insa doresc sa fac aceste asemanari nu de dragul derâderii, ci de dragul adevãrului.

Iatã, eu sunt incredintat cã Socrate seamãnã leit cu acei Sileni pe care îi poti vedea în atelierele de sculpturã : mesterii îi închipuie tinand la gurã un fluier sau un flaut, insa daca-i desfaci in douã, gasesti in ei niste statuete de zei.

In al doilea rând sustin cã Socrate seamãnã bine cu Satirul Marsias.

Nici macar tu, Socrate, n-ai putea tãgãdui cã, la infatisare, semeni cu toti acestia.

Dar nu numai la infatisare, cum vei afla numaidecat.

Te inversunezi impotriva oamenilor sau nu esti tu acela care ii ia mereu in râs pe oameni, batjocorindu-i ?

Vezi cã, daca nu recunosti cã asa este, aduc martori.

Vei zice insa cã nu esti cantaret din flaut.

Ba esti si mult mai minunat decat Marsias.

Acela, ca sa-i farmece pe oameni, avea nevoie de flaut si sufla in el cu harul gurii sale, cum face, pana astazi, cine îi cântã cantecele.

Cele pe care le cânta Olimpos erau, dupa parerea mea, tot ale lui Marsias, pentru cã de la el le invatase.

Ori cã le cântã un bun flautist, ori o flautistã nepriceputa, cantecele lui sunt singurele care pun stapanire puternica pe oameni si care, divine fiind, ii vãdesc pe aceia dintre ei care au nevoie de zei si cautã sa invete cum sa li se-nchine.

Tu nu te deosebesti prea mult de el, doar atat cã, fara flaut, numai cu puterea cuvintelor tale faci intocmai ceea ce facea el.

Iar noi, cand ascultãm cuvintele unui alt vorbitor, fie el cat de bun, ramanem nepasatori, pot sa zic pana la unul.

In schimb, cine te ascultã pe tine sau pe cineva care, chiar rãu vorbitor fiind, redã spusele tale, rãmânem cutremurati si cãdem in stapanirea lor.

Oricine ar fi, femeie, barbat sau bãietandru.

Eu, din parte-mi, tare as vrea sa va spun ce s-a petrecut cu mine ascultandu-l pe omul acesta si ce se mai petrece inca, dar tare mã tem cã o sa ma credeti beat rãu de tot, chiar de m-as jura.

Fapt este cã, atunci cand îl ascult, inima imi bate mai cu putere decat aceea a celor cuprinsi de zbuciumul coribantic, iar ochii mi se umplu de lacrimi.

Si vad cã si altora, nu putini, li se întâmplã la fel.

Cand il ascultam pe Pericle sau pe alti oratori, imi placea cum vorbesc, dar nu simteam  nimic asemanator, sufletul nu-mi era rascolit si nici nu eram cuprins de nevoia sa ma razvratesc ca un om înrobit.

Da, sub puterea acestui Marsias pe care-l vedeti, ajungeam sa simt cã nu pot trai asa cum trãiam.

E un lucru pe care nu-l poti tãgãdui, Socrate.

Si chiar si in clipa aceasta imi dau bine seama cã, daca as vrea sa-mi plec urechea la vorbele lui, nu m-as putea infrâna si as cadea in aceeasi stare.

Mã face sa recunosc cã, avand eu atatea cusururi, ar trebui sa am grija de sufletul meu.

Iar eu, in loc de asta, vad de treburile atenienilor.

Astfel cã mã vad silit sa-mi astup urechile si sa fug de el ca de Sirene, de teamã ca nu cumva, ramanand locului, sa ma apuce acolo adanci batraneti.

Si el e singurul om fata de care simt ceea ce nimeni n-ar crede cã as putea simti fata de un om : rusine.

Da, de el, si numai de el, mi-e rusine.

Pentru cã imi dau prea bine seama cã are dreptate cand imi spune sa nu fac anumite lucruri si totusi, de cate ori ma indepartez de el, cad pradã placerii pe care mi-o aduce cinstirea multumii.

Deci fug ca un nemernic de el, apoi, cand il revãd, mi-e rusine de dreptatea pe care i-o stiu si i-o recunosc.

Si nu o datã m-as bucura sa stiu cã nu se mai numãrã printre cei vii.

Numai cã, daca s-ar intampla asta, m-ar sfasia durerea.

Nu stiu cum sa mã mai descurc cu omul acesta.

Oricum, acestea au fost si sunt urmarile pe care le au asupra mea si a multor altora cantarile din flaut ale acestui satir.

Dar o sa va mai dau si alte dovezi despre asemanarea lui cu cei cu care l-am asemuit si a insusirilor minunate pe care le are.

Ascultati-mã, pentru cã, puteti fi convinsi de asta, nimeni dintre voi nu-l cunoaste pe omul acesta.

O sa vi-l dezvalui eu, daca tot am inceput.

Voi il vedeti patimas de tineri frumosi, stand mereu in preajma lor si privindu-i ca pierdut.

Si altã sucealã : zice tot timpul cã nu stie nimic.

Asa ii place lui sa se arate.

Cat despre infatisarea lui, nu este ea aceea a unui silen ?

Ba inca cum !

In fapt toate acestea sunt doar un invelis parelnic in care se ascunde, aidoma silenului sculptat.

Cand insa il deschizi, iubiti comeseni, nici nu va puteti inchipui ce belsug de cumpatare se aflã inlauntrul lui.

Si sa stiti : putin ii pasã cand vede un tanar frumos, ba chiar ii priveste frumusetea cu o raceala de neinchipuit, asa cum priveste averea sau oricare dintre bunurile pentru care esti preafericit de multime.

Pe toate acestea le socoteste fara niciun pret, iar in ochii lui nici noi nu suntem mare lucru.

Asa sa stiti.

Isi petrece viata facand pe prostul si zeflemisindu-i pe oameni.

Doar cã atunci cand lasã gluma si cand silenul se deschide, oare sa fie cineva care sa fi vazut statuile dinlauntru ?

Mie mi s-a intamplat sa le vad de mult si erau atat de frumoase si de minunate, atat de divine, incat am simtit cã trebuie sa urmez pe datã toate indemnurile lui.

Inchipuindu-mi cã frumusetea tineretii mele il atrage cu adevarat, mi-am zis cã sunt omul cel mai norocos si cã voi avea minunatul prilej ca, supunându-mã dorintei lui, sa aud de la el tot ce stie.

Intr-atata mã incredeam in floarea frumusetii mele !

Chibzuind astfel, l-am poftit la mine acasã.

Pana atunci nu aveam obiceiul sa-l primesc fara sa fie de fata slujitorul in a carui grija eram, dar de data aceasta l-am trimis de acasã si l-am primit pe Socrate singur.

Ma simt dator, cum v-am fagaduit, sa va infatisez intregul adevar, asa cã va rog sa fiti cu luare aminte.

Iar tu, Socrate, daca mã abat cumva de la adevar, aratã-mi cu ce am gresit.

Si astfel iatã-ne impreuna singuri.

Ma asteptam ca el sa inceapa de indata sa vorbeasca asa cum, in asemenea imprejurari, vorbesc iubitorii cu cei de care sunt indragostiti.

Si mã bucuram.

Insa n-a fost deloc asa.

Dimpotrivã, a stat de vorba cu mine intocmai ca de obicei si, la sfarsitul zilei, dus a fost.

Dupa aceea am inceput sa-l poftesc la palestrã, pentru luptele de acolo.

Si ne-am luptat corp la corp, fara ca cineva sa fie de fata, eu sperand mereu cã in felul acesta voi dobandi ceva.

Ce sa va spun ?

N-am avut niciun spor.

Atunci, vazand cã asa nu ajung la nimic, m-am gandit cã doar cu de-a sila pot dobandi ceva de la un asemenea om si cã, de vreme ce tot am inceput, nu trebuie sa ma dau batut pana nu mã lamuresc intr-un fel sau in altul.

Prin urmare l-am poftit intr-o zi sa cineze cu mine, la mine acasa, intocmai cum fac indragostitii cand au pus vreun gand rãu vreunui iubit.

La inceput n-a primit, dupa o vreme, s-a lasat totusi induplecat.

Cand a venit intaia oara a plecat de cum am ispravit cu cina si mi-a fost rusine sa-l mai retin.

Am incercat din nou : dupa masa, l-am tinut de vorbã pana in puterea noptii, iar cand a vrut sa plece i-am spus cã e foarte tarziu si l-am convins sa ramana.

Era intins pe patul de langa mine, cel pe care se aflase in timpul cinei, iar in odaie nu eram decat noi doi.

Pana aici toate bune si bune sa le auda oricine.               

De-aici incolo n-ati mai auzi de la mine un cuvant daca n-ar fi la mijloc vorba cã, in orice imprejurare, “vinul spune adevarul” si apoi daca n-as crede cã ar fi nedrept ca, proslãvindu-l pe Socrate cum am pornit s-o fac, sa las uitarii una dintre faptele lui cele mai presus de fire.

Si, pe deasupra, eu sunt ca omul muscat de sarpe.

Acela nu vrea sa vorbeasca despre suferinta lui decat cu aceia care au indurat-o si ei, pentru cã numai ei pot sa inteleaga si sa ierte ce-a facut si a spus el in puterea durerii.

Asa si eu, muscat de ceva mult mai dureros si de unde doare cel mai tare... de inimã, de suflet... nu stiu prea bine cum sa-i zic... de acolo am fost intepat si muscat de vorbele filozofiei, care, atunci cand pun stapanire pe un om tanar si nu cu totul lipsit de inzestrari, lucreaza mai naprasnic decat veninul viperei si il imping la cele mai nesabuite fapte si rostiri... si vazand eu aici oameni ca Faidros, Agaton, Eriximah, Pausanias, Aristodem si Aristofan, Socrate bineinteles, cati vã mai aflati de fatã... intr-adevar voi toti v-ati impartasit din nebunia si din delirul dionisiac al filozofului... de aceea ascultati cu totii.

Stiu cã veti avea ingaduintã pentru ce-am facut atunci si o sa va spun acum.

Iar voi, sclavi si ce oameni fara stiinta tainelor si ascutime a mintii vã veti mai fi aflând  pe-aici, porti grele inchideti asupra urechilor voastre.

Asadar : dupa ce am stins lampa, stiindu-i pe sclavi plecati din casã, m-am gandit sa nu mai umblu cu ocolisuri si sa-i spun pe sleau care mi-e gandul.

L-am scuturat usor si l-am intrebat : „Dormi, Socrate ?“, „Nu, nu dorm“, mi-a raspuns.

“Stii la ce ma gandesc ?”

“La ce anume ?”, “Ma gandesc cã, dintre toti oamenii care m-ar putea iubi, numai tu esti vrednic de asta si mi se pare cã, desi mã iubesti, sovai sa mi-i spui.

Iar eu cred cã este o nesocotintã sa nu te bucuri de mine, precum si, in masura in care ai avea nevoie, de tot ce am eu, avere, prieteni, tot.

Pentru mine nimic nu este mai insemnat decat desavarsirea mea, de cata m-as dovedi eu in stare, si nu cred cã pentru asta as putea gasi ajutor mai de seamã decat tine.

Prin urmare, daca nu m-as darui unui om ca tine, m-as simti mult mai rusinat in fata celor cu minte decat as fi in fata celor multi si fara minte daca as face-o.”

Socrate m-a ascultat apoi mi-a raspuns, cum ii e felul si naravul, facandu-se cã n-a inteles.

“Alcibiade dragul meu, s-ar putea sa nu fi spus chiar un lucru zãnatic daca ce zici tu despre mine este cumva adevarat si daca se aflã in mine puterea de a te face mai bun.

De bunã seamã ai vazut la mine o frumusete fara seamãn, cu totul alta decat frumusetea infatisarii tale.

Si daca, dupa asemenea descoperire, vrei sa faci un târg cu mine si sa dai frumusete pentru frumusete, inseamna cã te gandesti la un castig bun de tot : in schimbul unei frumuseti pãrelnice cauti sa dobandesti una adevarata, cu alte cuvinte “sa dai aramã si sa iei aur”.

Numai cã, om minunat ce esti, uitã-te mai bine cum stau lucrurile, sa nu care cumva sa te inseli in privinta mea, vazand in mine ceea ce nu sunt.

Vezi tu, ochiul mintii nu incepe sa fie mai patrunzator decat atunci cand agerimea privirilor incepe sa se stingã, iar tu esti inca departe de asta.”

Iar eu : “In ce mã priveste, lucrurile stau asa cum ti-am spus si nu ti-am spus altceva decat ceea ce gandesc cu adevarat. Tu trebuie sa hotarasti ce e mai bine pentru tine si pentru mine.”

La care Socrate : “Da, ai dreptate, si chiar asta o sa facem in zilele urmatoare, o sa chibzuim ce este mai bine pentru noi doi si in privinta aceasta si in altele.”

Eu, dupa schimbul acesta de vorbe, l-am crezut rãpus de sãgeatã.

Prin urmare m-am ridicat si, nemailãsându-i timp sa spuna o vorbã, l-am acoperit cu haina ma ( era iarnã ), m-am vârât sub vechea lui manta si l-am cuprins in brate pe omul acesta cu adevarat divin si minunat pe care il vedeti si, astfel întins, am petrecut întreaga noapte alaturi de el.

Sper, Socrate, cã nici de data aceasta n-o sa spui cã mint.

Fapt este cã, dupa atatea stradanii ale mele, departe de a se lãsa biruit de frumusetea mea, a dispretuit-o, a luat-o in râs si a jignit-o.

Si eu care credeam cã-i pun la îndemânã ceva de mare pret, domnilor judecatori ( pentru cã asta sunteti, judecatori ai purtarii trufase a lui Socrate ).

Vreau sa aflati, si jur pe toti zeii si pe toate zeitele cã spun adevarul, cã, la trezire, cand m-am ridicat de langa Socrate, nu se petrecuse cu mine nimic mai deosebit decat daca as fi dormit cu tatal meu sau cu un frate mai mare.

Si, dupa toata intamplarea, ce credeti cã am simtit ?

Da, m-am simtit, fireste, umilit, insa totodata coplesit de admiratie pentru felul de a fi, pentru stapanirea si pentru dârzenia acestui om.

Mi-am dat seama cã in ce priveste intelepciunea si dârzenia am intalnit o faptura cum nu puteam spera cã voi mai intalni vreodata in viatã.

Si cã nu-mi statea in putere nici sa ma supar si sa-i intorc spatele, nici sa mai gasesc vreun mijloc de a-l castiga pentru mine in felul dorit.

De a-l ispiti nici nu putea fi vorba, stiam mai bine decat oricine cã in privinta asta pavãza lui era mai de nepãtruns decat a lui Aias de lance.

Si, de asemenea, intelesesem cã scãpase din singurul nãvod cu care crezusem cã-l pot prinde.

Nu mai stiam ce sa fac.

Si i-am rãmas in preajmã, cãzut in robie cum nimeni n-a cãzut vreodatã în robia cuiva.

( extras din Socrate Omul – Chipul lui Socrate in Dialogurile lui Platon, Studiu introductiv si selectia textelor de Cristian Bãdilitã, Antologie Platonicianã, Editura Humanitas, 1996 )