Refugiatii si persoanele strãmutate ( 3 ). Statutul juridic al refugiatilor

Refugiatii si persoanele strãmutate ( 3 )

Statutul juridic al refugiatilor

Conventia din 1951 stabileste in primul rand obligatia refugiatilor de a se conforma legilor, regulamentelor si masurilor pentru mentinerea ordinii publice din Statul pe teritoriul caruia s-au refugiat ( articolul 2 al Conventiei din 1951 ).

In ceea ce priveste drepturile, refugiatii beneficiaza de acelasi tratament acordat, in general, strainilor ( articolul 7, alineatul 1 al Conventiei din 1951 ).

Din analiza dispozitiilor Conventiei din 1951 cu privire la statutul refugiatilor ( articolele 12 – 31 ), rezultã cã Statele-pãrti urmeaza sa acorde acestora un statut incadrat, in linii generale, de urmatorii parametri :

1. statutul personal al refugiatului va fi cârmuit de legea Statului unde isi are domiciliul, sau daca nu are domiciliu, legea Statului unde isi are resedinta ;
2. egalitate intre refugiati si straini, in ceea ce priveste dobandirea de bunuri mobile si imobile ;
3. protectia dreptului de autor, a proprietatii industriale, a inventiilor, desenelor, modelelor, marcilor de fabrica etc., acordata in mod egal, prin raport cu cetatenii Statului de resedinta ;
4. accesul la instantele judecatoresti pe teritoriul tuturor Statelor-parti la Conventie, beneficiind de acelasi tratament ca orice cetatean, inclusiv asistentã juridicã si scutirea de cautio judicatum solvi.

Cautiunea judicatum solvi reprezintã suma de bani pe care strainii, in calitate de reclamanti intr-un proces, erau obligati, in conformitate cu legile unor State, sa o depuna ca o garantie pentru cazul in care actiunea le-ar fi fost respinsa si ei ar fi fost obligati la cheltuieli de judecata si alte daune.

Cautiunea judicatum solvi se intemeia pe ideea cã dreptul de a introduce o actiune in Justitie era garantat numai propriilor cetateni, nu si strainilor.

In ultimul timp, mai ales prin Tratatele de asistentã juridicã, Statele renuntã la aceasta cautiune, aplicand strainilor, in ceea ce priveste accesul la instantele judecatoresti, un tratament egal cu cel aplicat propriilor cetateni.

5. un statut egal cu cetatenii Statului pe teritoriul caruia se aflã refugiatii si in ce priveste exercitarea unor profesiuni remunerate, dreptul la o locuintã, la invatamantul primar, aplicarea legislatiei muncii si asigurarilor sociale, ca si diverse masuri administrative.

Unul dintre cele mai importante drepturi de care se pot bucura refugiatii, in intelesul dat acestei notiuni de Conventia din 1951, se referã la nereturnarea acestora ( “non-refoulement” ).

Asa cum este definit in articolul 33 al Conventiei, principiul nereturnãrii opreste Statele sa returneze un refugiat “intr-o tarã in care viata sau libertatea sa ar fi amenintate pe motive de rasã, religie, nationalitate, apartenentã la un grup social sau opinii politice”, ori intr-o tara unde refugiatul nu ar fi protejat impotriva unei asemenea returnãri.

In doctrinã, principiul nereturnarii este astazi considerat de unii autori ca avand valoarea unei norme cutumiare, constituind astfel o obligatie generala, opozabila tuturor Statelor * [ * Vezi Goodwin Gill, op.cit., p. 97-100 ].

Asa cum am vazut, in ultima vreme, in urma unor evenimente ca :

1. lovituri de Stat,
2. razboaie civile ori
3. conflicte interstatale,
4. tensiuni sau
5. conflicte interetnice, etc.,

un numar tot mai mare de persoane sunt “împinse” dincolo de frontierele nationale.

Dintre acestea, din punctul de vedere al protectiei, numai un numãr limitat poate beneficia de statutul instituit prin Conventia si Protocolul privind refugiatii : cei persecutati pe motive de rasã, religie, nationalitate sau convingeri politice.

In cazurile unui influx larg de refugiati, Statele nu se aratã insa dispuse sa aplice principiul nereturnarii, pe o bazã permanenta.

In aceasta situatie, pentru refugiatii care nu cad sub incidenta Regimului de protectie al Conventiei din 1951, practica de pana acum a Statelor relevã douã orientari care incearca sa imbine, in mod flexibil, criteriul protectiei pe considerente umanitare si comandamentele politice ori economice sau ingradirile legislative ale diverselor State.

Este vorba despre “admiterea refugiatilor pe o bazã temporarã” si cooperarea dintre State in suportarea poverii influxului masiv de refugiati.

De altfel, din moment ce un segment important al masei refugiatilor il reprezintã persoanele care si-au parasit tara ca urmare a unor conflicte armate, care, logic, nu pot dura la infinit, este de presupus cã, odatã cu incheierea conflictelor respective, aceste persoane se vor intoarce in tara de origine.

Admiterea refugiatilor “pe o bazã temporarã” inseamna acordarea unui statut de “refugiat temporar”, care poate fi apreciat ca o formulã intermediarã intre celelalte doua solutii extreme :

1. nereturnarea si acordarea de azil, ori
2. neadmiterea la granitã si repatrierea sau reasezarea intr-o alta tara.

Conceput astfel, refugiul cu caracter temporar a fost avut in vedere si de Comitetul Executiv al Inaltului Comisar al Natiunilor Unite pentru Refugiati, care, in Concluziile sale privind protectia internationala a refugiatilor din 1977, precizeaza cã “in cazul afluxului de persoane la scarã largã, cele care solicitã azil trebuie sa primeasca, in orice caz, cel putin refugiul cu caracter temporar”*

[ *Vezi Goodwin Gill, Nereturnarea : Evolutia principiului fundamental al protectiei refugiatilor, în “Revista Romana de Drept Umanitar”, nr. 1 / 1996, p. 44 ].

Dupa cum remarcã J.G. Starke, conceptul de “refugiat temporar”, presupunând limitarea in timp a sederii unui refugiat intr-o alta tara, contribuie la clarificarea posibilelor confuzii cu institutia azilului, care implicã permanentã* [ * Vezi J.G. Starke, op.cit., p. 360 ].

( Extras din Drept International – Introducere in Dreptul International Public, Raluca Miga-Besteliu, Ed. ALL, Bucuresti, 1997 )