Slujba de Beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika difuzatã de televiziunea catolica Katéo si documentarul “Lettres à mon frère en exil” ( putin actualizat )
Slujba de beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika din 31 august 2013, comentatã in limba francezã si difuzatã de Televiziunea Catolicã Katéo ( ktotv.com ).
Delegatia francezã a fost alcatuita din aproximativ 100 de persoane prezente la RomExpo.
"Lettres à mon frère en exil" este titlul documentarului realizat de Katéo si difuzat la 18/12/2009, un film despre Monseniorul Vladimir Ghika si perioada instaurarii la putere a regimului comunist in România, descrisã de el in scrisorile pe care i le trimitea fratelui sãu.
Filmul contine imagini de arhivã din Istoria României, imagini pe care nu le stiam intrucat m-am nascut mult mai tarziu dupa sfarsitul razboiului si instaurarea comunismului si care mi-au creat o stare de disconfort, de suparare, atmosfera de teroare care se instalase in Romania, linistea ciudata a strazilor, oameni care urmareau din masini stationate pe strada, astfel de exemplu Monseniorul Ghika era urmarit.
Ieri citeam cateva articole din ziarele de pe internet, caci fiecare ziar iti aduce uneori o informatie nouã, afli ceva diferit, articolele diverselor publicatii completandu-se si oferind un tablou cat mai cuprinzator asupra situatiei relatate.
Articolele infatiseaza in cateva cuvinte, activitatea Monseniorului Vladimir Ghika in Franta, in Villejuif ( Villejuif mi se pare ca este chiar un orasel din acela "satelit" al Parisului, pe care francezii il numesc "la banlieue parisienne", sau inca s-ar putea sa il numeasca mai nou, la région parisienne ; de altfel cuvantul "ville" inseamna oras, iar cuvantul "juif" inseamna evreu ) si in Romania.
Si ceea ce m-a surprins a fost sa citesc in presa ca dispensarul gratuit infiintat a fost pentru victimele Rascoalei din anul 1907.
Mi s-a parut o initiativa, o fapta cu totul deosebita in special in contextul epocii respective, cand la tarani nu se gandea nimeni.
E drept, imi spun uneori, cand ma gandesc chiar la unii care sunt din familia bunicului meu Paraschiv Mardale ( el era din comuna Piatra, Teleorman, insa foarte devreme a plecat de la tara si a trait la oras ) nici cu taranii nu mi-e rusine.
Am vazut ce urat s-au purtat oamenii, multi proveniti de la tara, dupa 1948 si pana in vremurile noastre, adica si dupa 1990 si pana in 2013.
Mi-l amintesc pe bunicul meu cum se ducea la tara cu paini multe, pentru ca nu se gaseau acolo, si cum avea in sufletul lui bucuria ca poate oferi, ca poate bucura si ajuta pe cineva, caci in general avea bucuria aceasta in inima lui nu numai cu privire la fratii sãi de la Piatra.
Iar in ultimii sai ani de viata, erau zile in care statea singur si se intrista si se amãra pentru ca niciunul din familia lui de la Piatra, macar cei mai tineri nu mai veneau sa il viziteze.
El mi-a spus ca in viata, cand omul nu mai are ce oferi, toata lumea il uitã !
Bunicul meu Paraschiv a fost cu adevarat un om cu totul deosebit.
M-am intrebat chiar cum au primit oamenii care erau instaritii vremurilor acelora, vestea aceasta a infiintarii unui dispensar gratuit, de catre Monseniorul Vladimir Ghika, pentru taranii saraci si lipsiti de libertatea de circulatie in Romania ?!
In fapt, Povestea Vietii Monseniorului Vladimir Ghika este o tema de gandire si ar trebui sa ne stimuleze sa aflam cat mai multe despre vremurile acelea, de dinainte de instaurarea comunismului si anii in care acest regim cumplit, s-a instalat la putere.
Mi s-a parut plin de cruzime faptul de a nu se fi permis maicilor, calugaritelor românce care lucrau in spitalul / dispensarul ce oferea consultatii gratuite oamenilor saraci sa plece din Romania, odata cu celelalte calugarite ale ordinului care erau de origine straina, franceza mi se pare, ordinul Vincentiu de Paul.
Apoi am citit pe Wikipedia despre Biserica greco-catolica din str. Polona 50 si am aflat ca se numeste Sfantul Vasile Cel Mare si am constatat cu uimire ca biserica a avut un proces in instanta timp de vreo 14 ani de zile pentru a revendica si reintra concret in posesia cladirii bisericii.
Prin anul 2010, 2011, in Vinerea Patimilor, pe la ora pranzului, am intrat in Biserica romano-catolica Adormirea Maicii Domnului de la drumul taberei nr. 39 ( cativa metri mai sus, in directia centrului capitalei, de piata Moghioros, cand vii dinspre parcul Moghioros ) si acolo era o slujba, insa o slujba cum aveam sa remarc a credinciosilor greco-catolici.
In acest timp, pe strada Targu-Neamt nr. 12, adica peste drum de parcul Moghioros, in zona statiei Poiana Muntelui, la Biserica ortodoxa Nasterea Maicii Domnului se trecea pe sub mormantul Mantuitorului Isus, asa cum se procedeaza in fiecare an.
Pentru ca obiceiul vrea ca in ziua aceea, credinciosii ortodocsi sa treaca pe sub Mormantul Mantuitorului si sa depuna flori, aveam si eu o floare, insa am vrut ca de obicei, sa o asez in vaza care se afla ( in trecut, apoi nu s-a mai aflat, in trecut erau vaze langa fiecare statuie din biserica, apoi au fost scoase vazele ) la picioarele Fecioarei Maria.
Preotul inalt terminase slujba, se pregatea de plecare, insotit de un credincios imbracat in alb ; credinciosii in majoritatea lor femei, cantasera foarte frumos si am intrebat unde pot lasa floarea mea ?
Preotul m-a fixat cu niste ochi superbi, albastri si patrunzatori, a tacut cateva secunde, statea si ma privea, parca vroia sa isi dea seama ce suflet am, si apoi mi-a raspuns pe un ton intelegator : "La noi nu se pun flori in ziua aceasta !"
Insa pentru ca eu nu vroiam sa se ofileasca floarea mea frumoasa, un crin mi se pare, am insistat si atunci mi-a spus sa o las acolo, adica in fata, unde se afla altarul, unde este o masa numita la ortodocsi "prestolul" , urmand sa fie asezata intr-o vaza ulterior.
Cat timp am stat la acea slujba, preotul a tamaiat iar in biserica nu erau multi credinciosi deloc, si credincioasele au cantat ca niste ingeri.
Una dintre ele mi-a amintit de o colega de la judecatoria sector 1 din anii 1993-1995, mai mare ca mine, dar foarte amabila si deschisa, o chema Irina Buricescu si era grefierã-dactilografã la Judecãtoria Sectorului 1 Bucuresti, atunci cand presedinta judecatoriei era judecatoarea Valentina Tãtulescu.
Apoi, pentru ca eu nu ma asteptam sa asist la o Liturghie greco-catolica, m-am gandit la colegul meu de facultate, la Mihai Taciu care mi-a spus ca este greco-catolic si a absolvit un liceu greco-catolic din Bucuresti, un coleg cu care in anii facultatii am stat de vorba.
Lui Mihai ii placea sa faca milostenie, dar foarte discret si ca si cum nu ar fi facut nimic, am observat cand se intampla sa iesim impreuna, la Springtime, la Mac Donald's-ul din Brezoianu, venea cate un om nevoias la masa noastra si ne ruga sa ii dam ceva bani, Mihai imediat isi scotea portofelul si era foarte generos, insa nu vroia sa ii spui asta.
Cand spun greco-catolic imi amintesc si de un vecin si prieten al fratelui meu din parohia noastra ortodoxa "Nasterea Maicii Domnului", care intr-un an in preajma sarbatorii de Sfantul Nicolae, venind in vizita la noi impreuna cu un alt vecin, a spus ca Hillary Clinton a fost nemultumita de faptul ca biserica greco-catolica a fost persecutata si el stia ca ea vizitase tara noastra ( eu nu stiam, recunosc ) si ca din pricina aceasta nici nu calcase in vreo biserica ortodoxa.
Intr-adevar, Europa este continentul in care se fac discriminari, politicile duse sunt inca destul de nationaliste, poate si pentru ca acest vechi continent este destul de mic si inghesuit, iar aceste discriminari au culminat cu regimul comunist, precedat de nazism.
Ce vieux continent ! Acest batran, vechi continent !
Acest "batran", adica vechi prieten, care este continentul pe care ne-am nascut, nu ne-a rasplatit cu prea multa afectiune.
"Ton vieux", batranul, mai corect spunem vechiul tau [ prieten ], mi se pare ca asa semna Monseniorul Vladimir Ghika scrisorile sale catre fratele sau Dimitri.
Din cate stiam "ton vieux" nu se referã la varsta, la tinerete sau batranete, ci la o relatie veche, statornicita si care existã de foarte mult timp, de multi ani.
In filmul documentar Lettres à mon frère en exil, unul din nepotii Monseniorului Vladimir Ghika face o remarca despre regimul lui Stalin si el spune ca : "il était un peu impitoyable", adica "el [ regimul stalinist ] era putin necrutãtor"....cum a ales si alãturat cuvintele !
Era un pic necrutãtor, ce termen atenuat utilizat de un nepot care traieste in Elvetia sau poate in alta tara straina, ceea ce inseamna mi-am spus eu ca oamenilor si astazi le este frica sa spuna cat de criminal a fost regimul stalinist !
Desi intr-o epoca diferita, in imprejurari cu totul diferite, am observat ca inca mai exista totusi oameni care nu iubesc nedreptatea, care nu iubesc rautatile, cruzimile.
La ce ma gandesc ?
In urma cu cateva zile urmaream o emisiune in direct pe site-ul Katéo, din categoria emisiunilor Un cœur qui écoute, era o zi de miercuri, 21 august 2013 si invitatul emisiunii era un preot francez, cu o activitate de 47 de ani, care se numea Yves Masquelier, si care pronunta limba franceza cu o dictie impecabila, el a recitat un poem scris de un detinut, dintr-un Livret de Prière/s ( o carticica de rugaciune/i ).
Parintele Yves Masquelier a fost misionar in Africa si intr-o buna zi, dupa mai multi ani de preotie, conducand masina si trecand pe langa o cladire a auzit un urlet.
A intors masina, a parcat-o in fata cladirii, o inchisoare si a intrat imediat la directorul inchisorii caruia i s-a prezentat, i-a spus ca este preot si spre uimirea lui, in acel moment, directorul - spasit s-ar fi spus - a exclamat : "Noi aici nu torturãm oameni !"
Din acel moment Parintele Yves s-a ocupat si de inchisori, unde a salvat mai multi oameni de la sinucidere, caci odata inchisi, oamenii acolo se confrunta cu singuratatea, multi isi pierd locuinta, sotia, copiii chiar si desigur, averea, atunci cand sunt inchisi.
Fireste, Parintele Yves a spus ca in inchisori se lucreaza cu o echipa medicala, de psihologi si cu o echipa a celor numiti aumôniers, adica preoti afectati unei institutii, in cazul nostru unei inchisori.
Parintele Yves a fost intrebat ce ar vrea sa auda la Judecata de Apoi ca ii spune Isus ?
El a raspuns ca ar vrea ca Isus sa ii spuna : "Yves, ai venit la mine sa ma vizitezi cand eram in inchisoare, acum Intrã [ in Imparatia Cerului ] !"
De asemenea el a spus ca in perioada aceea in care a lucrat in inchisori, gardienii l-au intrebat de ce nu ii viziteaza si pe ei, pentru ca el nu a avut contacte cu gardienii.
Dar parintele Yves a pastrat distanta si aceasta pentru ca cei singuri, izolati erau cei inchisi, nu gardienii.
In sinea mea mi-am spus ca i-a evitat si pentru ca nu ii place maltratarea, tortura, desi el nu a spus acest lucru ( insa a luat atitudine, a reactionat ), dar a spus in emisiune ca uneori un detinut il tortureaza, maltrateazã pe colegul sãu de celula.
Nu de putine ori imi spun eu, chiar gardienii nu se poarta frumos cu detinutii, e un termen bland acesta, sau atenuat.
Iar Parintele Yves, m-am gandit eu, si-a dat seama si nu a aprobat faptul ca ei, gardienii inchisorilor, permit ca detinutii sa se tortureze unii pe altii, sau ca vreunul sa il tortureze pe colegul sãu si sa ramana pasivi.
Intr-adevar, in acest context ce asteptau gardienii de la Dumnezeu ?
Parintele Yves este ceea ce se numeste un Père Blanc un Parinte Alb am spune traducand cuvant cu cuvant, este un ordin acesta si el a mentionat adresa unde putem citi despre el : pères-blancs.cef.fr, si inca a mai mentionat adresa Asociatiei "Prizonieri fara Frontiere" sau prsf.org.
El a spus ca in misiunile lui in Africa scopul era de a umaniza inchisorile, dar misiunea lui crestina nu cred ca se limita numai la munca in inchisori, el a fost in Ghana, in Mali si a spus ca ii place Africa.
El a spus ca, intr-o celula de 9 metri patrati stateau unul, doi prizonieri.
Parintele Yves Masquelier a mai mentionat cand a fost intrebat, doi sfinti pe care ii place in mod special, anume pe Sfantul Yves, patronul sau, care a fost avocat si pe Sfanta Tereza din Lisieux a pruncului Isus, a Sfintei Fete.
Sfanta Tereza din Lisieux a fost proclamata in 1927, "Patroana misiunilor catolice universale", in 1932 "Protectoarea Rusiei", in 1944 "Patroana Frantei" si in 1997 "Doctor al Bisericii".
Iata si linkul care conduce la filmul documentar "Lettres à mon frère en exil", despre care spuneam mai sus :
Despre Monseniorul Vladimir Ghika am citit in trecut, sa fi fost tot prin anul 2010 cu aproximatie si m-a atras faptul ca el putea sluji, atat in traditie ortodoxa, cat si in traditie romano-catolica, asa incat am cautat sa citesc mai mult despre el pe Wikipedia.
http://fr.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Ghika : lb francezã
http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Ghica : lb românã
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu